asadar, mai sunt cateva zile pana la prima editie a emisiunii “aruncati din tren“. proiectul apartine casei de productie media factory, care a produs acum cativa ani, o emisiune asemanatoare pentru protv, “vedete cu sacul“. de aceasta data, competitiei in care 3 vedete se intrec sa stranga cat mai multi bani i s-a adaugat o componenta emotionanta, care schimba mult, atat abordarea, cat si atitudinea si motivatiiile personajelor principale: banii sunt destinati unui caz social din orasul respectiv.
gina pistol a strans bani la vaslui pentru lucian, un baiat paralizat din cauza unui accident stupid. banii adunati de maria carneci la calarasi au ajuns la o familie cu 13 (intre timp 14 🙂 ) copii, iar suma stransa de andrei duban la slatina va ajuta un baiatel sa poata fi operat la viena. cum au abordat cele 3 vedete oamenii din cele 3 orase pentru a le da bani si cum s-a schimbat atitudinea lor dupa ce s-au intalnit cu cazurile sociale pentru care au fost aruncate din tren, puteti vedea pe antena 1, in 4 episoade, incepand de luni, 14 septembrie 2009, de la ora 22:00.
peter jackson hits again ! sub bagheta lui, un necunoscut regizor canadian de origine sud-africana, neill blomkamp, a scos unul din filmele anului: “district 9” ! greu de vorbit despre el cu cineva care inca nu l-a vazut fara sa-i strici placerea. este un sf de referinta, cu umor, actiune si metafora. o parabola a societatii umane. o poveste despre doua lumi care nu se inteleg si care ar cam vrea sa scape una de alta. regasesti in “district 9” o gramada din elementele filmelor din perioada de debut a lui peter jackson: casa zburatoare si comportamentul extraterestrilor din “bad taste“, simpatia pentru personaje din “meet the feebles“, conceptul de zombie si nebunia din “braindead“, dar si maiestria pe care a atins-o lucrand la trilogia “lord of the rings“.
peter jackson a avut ochi bun. dupa ce a vazut scurt metrajul “alive in joburg“, i-a oferit lui neill blomkamp30 de milioane de dolari sa faca orice film doreste. la fel ajunsese si jackson sa faca “lord of the rings”.inspirat de copilaria petrecuta in africa de sud, blomkamp a filmat intr-un ghetto real din johannesburg, care e pe cale de a fi evacuat, intocmai ca-n povestea din film. pentru prima data intr-un rol si fara sa-si mai doreasca sa repete experienta, sharlto copley intra minunat in pielea personajului, fara a folosi nici o replica scrisa. dificultatile de comunicare dintre specii sunt exploatate cu subtilitate si umor. si mai ales, cu naturalete.
unii l-au comparat cu “blade runner“, mai ales pentru scena finala. altii au amintit de mutatiile din “the fly“. “cidade de dios” e evocat de atmosfera ghetto-ului. s-a scris ca de la “alien” incoace n-a mai aparut un sf atat de inventiv si care sa-ti dea fiori. filmul are structura solida, iar trecerea de la comedia burlesca din debut, subliniata de stilul mockumentary, la dramatismul si spectacolul desprins din jocurile de computer al luptelor din partea a doua se face fara cusur.
un prieten care locuieste la toronto povestea ca, inca din primavara, mash-uri imense, albe, cu silueta unui alien din film aparusera pe zgarie norii din oras, inscriptionate cu un numar de telefon si mesajul “report non-human“, intrigand lumea. totul a fost dublat de o ingenioasa campanie virala pe internet, cu ajutorul site-ului www.D-9.com. asteptarea nu a fost in zadar: doamnelor si domnilor, filmul anului: “district 9” !
luni, 14 septembrie 2009, de la ora 22:00, pe antena 1 va fi difuzata prima editie din “aruncati din tren“. produsa de media factory, emisiunea este un reality show pe teme sociale, in care trei vedete sunt trimise in trei orasele din tara, unde trebuie sa faca rost de bani pentru a ajuta un caz social. prima editie a fost si cea mai dificila, deoarece gina pistol la vaslui, maria carneci la calarasi si andrei duban la slatina au fost deschizatori de drumuri. vedetele urmatoarelor emisiuni vor avea o misiune mai usoara, deoarece oamenii din orasele in care vor ajunge vor sti despre ce este vorba. cat a fost competitie si cat a fost un exercitiu de solidaritate umana, puteti vedea urmarind cele 4 episoade ale primei editii, care vor fi difuzate saptamana viitoare.
domul din milano este una din cele mai frumoase constructii pe care le-am vazut. imposibil de filmat, pentru ca fiecare detaliu iti fura privirea. si, in iulie 2009, imposibil de contemplat in liniste, din cauza tantarilor. nici in cea mai salbatica jungla din cambodgia sau senegal nu am intalnit asa ceva ! extrem de agresivi si cu intepaturi foarte dureroase. sute de turisti stateau in piata domului, cu ochii la dantelariile de marmura si cu mainile strivind enervantele insecte.
tot la milano, in galeriile de langa piata domului, am mancat cea mai proasta pizza din ultimii 20 de ani. evitati locul ! veti primi un aluat fara nici un gust, pe care bucatarul a strivit cateva coji de rosii si a topit o bucatica de cascaval, adusa de un chelner asiatic fara chef de munca. e drept, costa doar 7 euro. plus 2 euro bacsisul obligatoriu. plus 3,5 euro halba de bere mare (desi am cerut doar una mica). bere peroni ! horror !
pai, sa incepem cu final destination 4, pentru ca l-a detronat din prima la box office-ul american pe inglourious basterds. fiind ultimul din serie, e greu sa ne mai surprinda cu ceva. si nici nu se chinuie s-o faca, desi regizor este tot david r.ellis, care l-a realizat pe cel mai reusit, final destination 2. sau poate tocmai de aceea. fd 2 avea poveste si incepea cu un formidabil accident in lant. mortile eroilor erau descrise vizual mult mai spectaculos, cu mai multa imaginatie si naturalete. erau provocate de elemente cat de cat credibile si aveau mai toate o surpriza la final. de aceea si MOARTEA care se intorcea sa-si ia tainul era mai abstracta ca personaj, dar cu atat mai inspaimantatoare. in fd 4, totul e previzibil si toti mor pe banda rulanta, intr-o furie a doamnei cu coasa careia nu i te poti impotrivi. toate incidentele pornesc de la elemente aproape supranaturale si nu-ti ramane decat sa astepti plin de oroare momentul final. care e, de obicei in acest film, cu mult sange si matze pe pereti. in 3-D, cred ca te infige in scaun de cateva ori, dar tot final destination 2 rulz !
nici inglourious basterdsnu mi-a placut si cred ca multi sunt dezamagiti. in primul, rand, talibanii lui tarantino, care nu mai regasesc nici minimalismul combinat cu jocul magistral al actorilor din reservoir dogs, nici savoarea dialogurilor si spectacolul rasturnarilor de situatie din pulp fiction, nici splendidele remake-omagiu adus filmelor asiatice (din kill bill) sau grindhouse (death proof), cu scene de lupta regizate si filmate genial sau cu cascadorii si accidente care iti taie respiratia. multi spun ca a fost salvat de rolul colonelului hans landa si de felul in care l-a jucat christoph waltz. poate. insa scenariul nu mai are vioiciune, ci burti, are personaje care se pierd pe drum sau care sunt inutil umflate pentru rolul lor din dezvoltarea intrigii. mi-a placut mai mult dementa filmului la premiera caruia se duce cu toata elita nazista, decat scenele de lupta din inglourious basterds.
oricum, tarantino poate fi multumit: ma voi duce sa-l mai vad o data, cu speranta ca m-am inselat la prima vizionare. cred, insa, ca e filmul tranzitiei lui tarantino spre altceva. se simte asta. cauta ceva. inca nu a gasit si cine stie daca e pe drumul cel bun. trebuie doar sa fie atent la pericolul epocii in care traim: folosirea inteligenta a instrumentelor de comunicare ale internet-ului a reusit sa creeze rapid o isterie a asteptarii pentru inglourious basterdsintr-o directie pe care filmul n-o are. n-au stiut sa ne atentioneze ca va fi un tarantino pe care inca nu l-am descoperit. poate eram mai intelegatori…
am fost din nou inspirat cand am preferat concertul guano apes in locul plicticosului meci franta – romania. am inteles mai bine vaicarelile despre praful din parcul – pardon, desertul – izvor de la concertul madonnei. a doua seara de tuborg green festival a fost ok, in ciuda organizarii de mare porc.
prima incercare de care trebuia sa treci era cea cu jetoanele. adica orice doreai sa cumperi de la corturile din parc era pe jetoane. pe care le puteai cumpara de la niste cosmelii de plastic galben asaltate de sute de oameni si care nu faceau fata puhoiului. ba chiar terminau jetoanele in fata ta si casieritele dadeau din umeri, in timp ce-si socoteau banii. concertul the herbalizer l-am savurat la coada. f*ck raiffeisen bank !
a doua incercare era la tarabele cu bere. aceeasi aglomeratie dementa. dupa calvarul de la casele de jetoane, erai tentat sa-ti iei cat mai multe bucatele de plastic galben, sa nu mai stai inca o data la coada. cu care ramaneai in mana, pentru ca – de pe la jumatatea concertului guano apes – s-a terminat si berea. adica inca o tzapa ! f*ck tuborg !
noroc cu guano apes, care mi-au spalat pana si plamanii de norii de praf pe care i-am inghitit la fiecare piesa mai energica. sandalele mele negre au devenit albe, iar in par simteam miros de praf. concertul: un hard rock pe bune, fara mari veleitati de hit, dar cu piese-cult, cantate de miile de spectatori. respect !
dintr-o adevarata calatorie prin sudul frantei nu poate lipsi coasta de azur. care trebuie strabatuta de la saint tropez pana la san remo pe soseaua de pe malul marii. oricine doreste sa vada cum trebuie sa arate o zona de litoral nu are decat sa traverseze riviera franceza. dupa ora 10:00, se merge adesea bara la bara, insa nu ai nici un motiv de graba. statiunile sunt superbe. cand descoperi plaja care-ti place, iti cauti un loc de parcare printre cele special amenajate pe marginea soselei si te bucuri de soare si mediterana. locurile mele preferate se afla inainte de cannes: cateva plaje micute, neamenajate, strajuite de stanci rosii de zeci de metri inaltime. lume putina si civilizata, fara salvamari, dar si fara muzici enervante. doar zgomotul valurilor.
cafeaua de dimineata o poti bea pe o terasa a portului din saint raphael. cand ti se face foame, poti gasi un restaurant intr-unul din oraselele prin care treci. exista mall-uri si supermarket-uri pentru pasionati. merita sa faci o promenada la cannes pe croisette si sa-ti incerci rabdarea pe plaja de pietricele rotunde si fierbinti de la nisa. o ultima baie in monaco si, daca nu pierzi prea multa vreme cascand gura in monte carlo, poti sa-ti iei cina in san remo. anul acesta, ne grabeam si, de la cannes, am urcat direct pe autostrada spre italia.
saint tropez nu este locul meu preferat pentru plaja. exista pe coasta de azur colturi mult mai frumoase. desigur, daca vrei sa vezi ultimele trenduri in materie de fitze si o tona de gagici misto adulmecandu-si potentiala prada, e mai potrivit sa stai la soare la saint tropez. oraselul, insa este minunat si are un aer mai proaspat, mai vioi si mai tanar decat alte locatii din sudul frantei. merita macar o plimbare. gasesti mici restaurante pline de farmec, ateliere ale unor artisti in cautarea celebritatii, magazine ale marilor nume din fashion sau dughene de suveniruri cu personalitate.
oricat ar parea de ciudat, o vacanta pe coasta de azur nu costa cat se lauda “vedetele” in ziarele colorate din romania. desigur, daca ai furat destul cat sa-ti permiti un sejur intr-o vila la saint tropez, nimic nu te impiedica. iti recomand doar sa rogi un prieten francez sa faca rezervarile, deoarece agentii de turism francezi s-au shmekerit si au preturi mult umflate pentru ciocoii cei noi de la rasarit. pentru cei ce se multumesc sa doarma intr-un cort sau chiar pe plaja, sunt suficiente variante decente. mancarea e mai ieftina decat in romania. bineinteles, nu la restaurantele de lux. iar viata de noapte din cluburi merita traita din plin. macar ca sa nu ramana neconsolate bancurile de sirene necajite ca l-au ratat din nou pe enrique iglesias sau pe christiano ronaldo 😉
portul din saint tropez este o feerie. plimbarea pe chei trebuie sa inceapa din apropierea parcarii de la intrarea in oras. aici, acosteaza barcute simple sau cu panze, dar, treptat, incep sa apara iahturile. la inceput mai modeste, pentru oameni normali, care chiar navigheaza cu ele. apoi, din dreptul unui careu inconjurat cu un lant, in interiorul caruia este parcat de obicei un cabriolet cu numere de monaco, incepe sirul navelor de lux. adica spectacolul opulentei. iahturi aduse in portul din saint tropez pentru ca proprietarii lor sa cineze in vazul miilor de gura-casca din toata lumea ori sa ciocneasca pahare de sampanie cu niste exemplare superbe, cu adevarat aparute din spuma marii.
mi-a placut intotdeauna sa lenevesc seara pe terasele din port si sa admir defilarea femeilor pe chei. unele, cu picioare pana-n gat dezgolite de rochita de vara care trebuie sa le puna in evidenta si decolteul, adesea siliconat, se clatina pe tocuri incercand sa emane aerul sigur al unei destinatii precise. cele mai multe dau tarcoale iahturilor ingrozitor de mari, incercand sa se faca remarcate. cele “din provincie” par mai proaspete, insa toalele de pe ele au o eleganta chinuita, asortata aiurea cu cizme inalte si – evident – doar viseaza la printul din poveste. victime sigure pana si pentru papagalul dintr-un chrysler alb cabrio, cu numere de olt, care nu am inteles cui a dat spaga de il lasasera anul trecut sa intre pana in port.
din fericire, din tot acest amalgam, rasar destule fapturi minunate, al caror farmec nu e estompat de sandalele fara toc sau de un tricou simplu, ci e pus in valoare de licarirea jucausa din privire si rasetele cristaline provocate de penibilul pe care il poate atinge luxul unei ambarcatiuni pe care tocmai o fotografiaza.
