asteptand pierdut in ganduri in statia unui troleibuz care intarzia sa apara, am inceput sa aud o voce in stanga mea. pana sa fiu atent la ce spune, mi-am amintit ca mai inoportunase doi tineri, care au preferat sa-l evite. cu prejudecata asta in minte, l-am ignorat cateva clipe si primele cuvinte pe care le-am inteles clar au fost: “mai, omule ! nu conteaza daca imi dai sau nu tigarea aia, dar vorbeste-mi si mie si spune-mi nu sau da sau la multi ani ! ca acu’ se termina si anul asta ! ca sunt si eu om, ca tine. nu conteaza daca am baut putin. e sarbatoare.” spuse pe un ton cald, uman si plin de un fel de obida.
ce bine e sa te mai ajute altii, din cand in cand, sa invii ! am stat inainte de concertul lui suie paparudedin control la o tigare cu cineva care locuieste in strada de 17 ani si a ramas om.
suie paparudeau fost ok. canta ceva destul de modern, insa inca necristalizat ca stil. nici nu s-a auzit prea bine. mai era si o ceata di ficiori ce hauleau si chiuaiu intr-una si aiurea chiar in mijlocul salii. dincolo de asta, s-a vazut o trupa. au scapat de obsesia de a fi comerciali. uneori suna chiar industrial sau trance. destul de bolovanos alteori, dar cu vibe bun. raman curios unde vor sa ajunga…
odata cu finalul de an, s-a incheiat si primul sezon din “aruncati din tren“, un reality show pe teme social-umanitare, realizat de media factory si difuzat de antena 1 in fiecare luni seara. ultima emisiune a fost o editie speciala, cu cele mai emotionante, mai spectaculoase si mai amuzante momente.
anul nou aduce un nou sezon, care incepe luni, 4 ianuarie, de la 20:30, tot cu o editie speciala, la care participa vedetele ce au reusit sa stranga cei mai multi bani pentru familiile pe care le-au ajutat. adica miki (k-pital), care a adunat 400 de milioane la craiova, impreuna cu marcel pavel, alin oprea (talisman), care a muncit la drobeta turnu severin, impreuna cu interpreta de muzica populara niculina stoican, pentru 300 de milioane, si catalin botezatu, care a obtinut 200 de milioane la alba iulia. ocupat cu lansarea noului album, marcel pavel nu a putut veni la filmarile pentru noul sezon, asa ca, in editia speciala de luni ii veti putea vedea pe miki si alin oprea la bran, ajutand o familie care incearca sa elimine semipareza de care sufera fetita lor, si pe catalin botezatu si niculina stoican muncind la sinaia, pentru un barbat caruia, dupa ce i-a murit sotia, lasandu-l cu 6 copii, i-a ars si casa intr-un incendiu.
unul din cele mai tari cadouri primite de mos craciun in acest an mi-a fost trimis de un prieten drag, muzicianul mircea tiberian. cu o scurta dedicatie: “yes, at last somebody caught on tape one of the rare moments in the history of music when folklore meets jazz and it turns out that there’s simply love at first sight. in this case we got some very determined vocalist from low danube valley meeting (where else ? at a wedding party…) well trained clones of jaco pastorius and jean luc ponty. i’m thinking to sent a copy to the django d’or commitee in paris, or to the britt music awards. they seems to like this kind of events !! the grammyguys are too busy to promote smooth jazz and i’m afraid they won’t get it.”
un taraf la o nunta. asta da, viral ! pentru a savura pe deplin inregistrarea, ascultati-o pana la final. spre sfarsit, devine apocaliptica !
Adormisem spre dimineață, cu ochii în televizor și cu zgomotul împușcăturilor de afară în urechi. Când m-am trezit, am plecat împreună cu Liviu Butoi, spre centru. Fuck! Pe oriunde mergeam, trăgeau unii după noi. Dinspre clădirea Poștei, dinspre hotelul Continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furișându-ne pe lângă ziduri, până în Piața Libertății. Ciudat era că, deși se auzeau zgomotul rafalelor, nu ricoșau gloanțe în jurul nostru, dar am realizat asta abia mai târziu, când ne-am rememorat acele momente.
În Piața Libertății, ne-am dus la Garnizoana Timișoarei, cu livretele militare în mâini, să ne oferim să apărăm Revoluția. Militarii ne-au mulțumit, dar au refuzat să ne dea arme și ne-au trimis acasă, asigurându-ne că se descurcă. Cât am stat în fața porții, trăgeau unii de pe acoperișurile clădirilor din piață și câțiva soldați se târau spre intrările vechi, ca să anihileze cuiburile de teroriști. Câteva minute mai târziu, îi vedeam făcând semne din luminatoarele acoperișurilor, în timp ce gloanțele camarazilor le vâjâiau pe la urechi. Până să plecăm, mai mulți demnitari comuniști ai județului au fost aduși la Garnizoană și păreau ușurați că ajung acolo și nu sunt lăsați pradă furiei mulțimii care îi căuta pe acasă.
Ne-am dus până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.Republicii. Ne-au spus că s-a tras și din podul clădirii lor și am urcat să verificăm. Într-un fel de mansardă improvizată chiar în pod, locuia “Vampirul“, un prieten de-al nostru a cărui poreclă venea de la înfățișarea scheletică pe care o avea. Exasperat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase în vecini. Cu niște lanterne chioare, am bâjbâit prin podul clădirii vreo jumătate de oră, având grijă să nu ne omoare nici eventualii teroriști, nici bravii noștri soldați din Piața Operei, care ne-ar fi putut observa și confunda foarte ușor. N-am găsit pe nimeni.
Am plecat spre cartierul “Între vii”, la familia Timoceanu, unde ne-am reunit toți prietenii. Am ajuns cu greu, pentru că toată lumea trăgea după mine. De rafalele dinspre Poștă nu mai îmi era frică, pentru că m-am prins repede că nu era ceva în regulă, fiindcă nu ricoșau gloanțe în apropierea mea. Problema a fost când m-am apropiat de Gara de est, unde erau soldați care ripostau unor tiruri din direcția depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada Ialomița și trăgeau în tot ce mișca.
Am rămas cu prietenii mei la familia Timoceanu mai multe zile și nopți și am trăit împreună emoțiile induse de Televiziunea Română Liberă. Prinderea lui Ceaușescu, procesul sumar, execuția și toată nebunia pe care mulți o cunoașteți. Culmea era că, deși ne aflam într-o zonă fără nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toată noaptea trăgea cineva. Am sunat la Garnizoană și au trimis niște soldați care s-au învârtit degeaba prin zonă într-o după-amiază. Desigur, imediat ce au plecat, împușcăturile au început din nou. Au încetat subit, odată cu execuția cuplului Ceaușescu și nimeni n-a dezlegat vreodată enigma trăgătorilor.
Am trecut în acea perioadă prin o grămadă de peripeții. Căsuța prietenilor mei era ascunsă în dosul unei vile în construcție, locuită doar la parter și etajul al doilea, de verișorii lor. Era să-l omorâm pe unchiul lui Gabi, care făcuse într-o zi o glumă sinistră, zgâlțâind ușa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care strigau că vin teroriștii peste ele. Eu și încă un prieten am pus mâna pe câte un topor și am deschis ușa, gata să-l nimicim pe “teroristul” care râdea în hohote de șotia pe care o făcuse. Ne-am preparat sticle incendiare și am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul trăgător care ne aliena nopțile. Degeaba!
Cătălin, băiatul cel mic al familiei Timoceanu, a venit acasă abia prin 24 seara. Păzise până atunci, împreună cu o brigadă de revoluționari, intersecția de lângă antenele de radio din apropierea cimitirului din Calea Lipovei. Era necăjit că-l ratase pe un ofițer de Miliție, celebru în Timișoara pentru abuzurile lui. Acesta nu oprise mașina la baricada lor și a căutat scăpare pe bulevardul Circumvalațiunii, însă revoluționarii de la baricada de lângă Fabrica de lapte i-au plasat o sticlă incendiară în parbriz și a murit lovind cu mașina un stâlp. Scheletul carbonizat al Daciei, cu un drapel înfipt în bord, a zăcut multe zile în locul ăla. Pe mașină au scris cu spray numele jigodiei omorâte acolo.
Ca și când nebunia de la Televiziunea Română Liberă nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie, începuse să emită prima televiziune privată din România: TVT’89. Emiteau după miezul nopții și difuzau casete filmate în ultimele zile și reportaje infantile, în care ne arătau câte sticle de whisky avea în casă nu mai știu ce ștab comunist. Noi ne prăpădeam de râs, pentru că aveam iubite din lumea bună din oraș, ale căror familii erau mult mai înstărite decât ce ne arătau ei la televizor. Ca să nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor puși la stâlpul infamiei de cei care învățau din mers noțiunile de bază ale jurnalismului. Apăruse “Luptătorul bănățean“, adică fostul ziar comunist ”Drapelul roșu”, dar cu nume schimbat, plin de tâmpenii și dezinformări, de reportaje sfâșietoare și povești din zilele trecute, de mesaje ale Frontului Democratic Român, ale Frontului Salvării Naționale, ale Armatei… Abia apucam să mai trec pe acasă cinci minute, să-mi schimb hainele și s-o liniștesc pe maică-mea, care nu mai spera să mă vadă viu, știind cât de nebun eram.
Viorel și Mariana Timoceanu, care au fost dintotdeauna, pentru toată gașca noastră, ca o a doua familie, au avut grijă de noi până după Anul Nou, când nebunia s-a mai domolit. Provenind din familii de foști deținuți politici, cu adânci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atât de frumos, încât nu a fost nevoie de prea multă vreme ca să înțelegem singuri mascarada în care se transformase Revoluția noastră. Iliescu ne lămurise încă de la început că nu era decât un comunist reșapat, a cărui perestroika nu mai putea fi aplicată, deoarece muriseră prea mulți oameni și ne doream ceva mai mult decât un comunism cu față umană. Frontul Democratic Român, înființat la Timișoara în 21 decembrie 1989, se topise în FSN. Jocurile se făceau la București. Timișoara mai era pomenită doar la parastasele de 40 de zile ale celor morți în decembrie. Străzile erau pline de tarabe de unde cumpărai mormane de ziare locale sau centrale. În scurtă vreme, a început exodul spre Iugoslavia, în care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratiță sau prosop de bucătărie găsit prin jalnicele noastre magazine.
Un singur lucru nu se va mai schimba niciodată și va fi transmis din generație în generație: spiritul Timișoarei. L-am învățat uniți împotriva gloanțelor unui regim dictatorial, ne-a intrat în sânge în acele zile în care am așteptat România să se ridice alături de noi și ni s-a cristalizat definitiv când am învins.
În zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni în Piața Operei. Răsăritul a adus tot mai multi timișoreni în piață, care s-a umplut până spre ora 10:00, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Dacă n-ați fost acolo atunci, nu vă puteți imagina atmosfera. După o noapte în care ne-am zgribulit un pic, soarele strălucea vesel, confirmându-ne încă o dată că suntem pe calea cea dreaptă. Nu dormisem o clipă, dar nu simțeam nici urmă de oboseală. Era atâta energie pozitivă în piața aia, încât nu îți mai trebuia nici mâncare, nici apă, nimic.
“Libertate!” era strigătul care se repeta cel mai des, făcând să vibreze zidurile vechilor clădiri din piață, cu o forță inimaginabilă. Cei din balcon reușiseră să vorbească toată noaptea la microfon și dimineața s-a așternut peste ei ca o ușurare. Niciodată nu voi mai trăi momente ca acelea. Parcă eram hipnotizat.
În jurul prânzului, s-a anunțat că în București, demonstranții au înconjurat clădirea Comitetului Central al PCR și Ceaușescu a fugitcu un elicopter. M-am dus până la apartamentul părinților lui Liviu Butoi și am urmărit siderat prima transmisie în direct a Televiziunii Române Libere, cu Mircea Dinescu și ceilalți, și m-a cuprins o exaltare vecină cu nebunia. Am coborât în piață și lumea plângea. Ne îmbrățișam cu toții, eram copleșiți de o fericire pe care doar noi o puteam înțelege cu adevărat, după aproape o săptămână în care ne luptasem singuri cu regimul comunist. Nu exista în noi nici o urmă de reproș pentru restul țării, care îndrăznise atât de târziu să ne sară în ajutor. Doar o imensă fericire care ne copleșea. Niciodată n-am fost cutremurat mai adânc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita până voi muri.
Deja, începeau să se facă jocuri pe care noi nu le mai înțelegeam. Nici măcar nu le sesizam. Îl voiam și pe Bălan, pentru că era bănățean, îl aplaudam și pe Iliescu, fiindcă – după atâția ani în care ne condusese acritura de Ceaușescu – era primul care avea un zâmbet ceva mai cald pe buze. Ne-a păcălit câteva momente. Nu mai mult. Nu avea cum să ne înșele mai mult de câteva zile, pentru că nu iradia aura libertății pe care noi o intuiam. Acea aură care ne-a condus spre victorie în săptămâna cruntă de luptă cu gloanțele. Primul semn de întrebare l-am avut în acea noapte, când a spus că Ceaușeștii “au întinat cauza socialismului”.
În timp ce pe holurile Operei, se făceau și se desfăceau guverne și partide, în piața în care habar n-aveam de negocierile lor, noi cântam “Deșteaptă-te române“, jucam Hora Unirii, plângeam impresionați de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole și ne entuziasmam la orice veste – inventată sau nu – pe care cineva ne-o anunța la microfon.
Nu mai aveam nici o îndoială că vom schimba regimul comunist. Vă dați seama cât de înnebuniți am fost când primul ofițer al Armatei române a apărut în balconul Operei, să ne spună că militarii au trecut de partea Revoluției. Era Viorel Oancea, un maior de la o unitate obscură de transmisiuni, care locuia chiar în piață și, după zile de consemnare în cazarmă, fugise până acasă, ca să-și liniștească familia. S-a îmbrăcat în uniformă, a urcat în balconul Operei și a fost primul militar care a spus răspicat “Armata e cu noi!“. Mai târziu, acest joc al sorții l-a facut primar al Timișoarei.
Spre seară, m-am dus până la studioul lui Liviu Butoi, de lângă liceul “C.D.Loga”, să ne uităm la televizor. Deja jocurile se făceau la București și spectacolul pe care-l văzusem în ultimele două zile în Piața Operei se mutase în studiourile Televiziunii Române Libere. Totul era la fel, doar că la scară națională, la fel de patetic și dramatic, impresionant până la lacrimi și total penibil. Într-un cuvânt, fascinant.
Mulți timișoreni se mutaseră în fața televizoarelor. Manifestanții de la mitingul din Piața Operei rămâneau tot mai puțini. Timișorenii înțeleseseră că și-au făcut datoria și voiau să vadă cum se scrie mersul istoriei la București. Eram fericiți să-i vedem la televizor pe Dinescu, Doina Cornea, Liiceanu… Rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hârtia igienică. Zâmbetul lui Iliescu. Puloverul lui Petre Roman, despre care aveam să aflu mai târziu că fusese croșetat de amanta lui din vremea aceea. Barba lui Gelu Voican-Voiculescu, împărțit între metafizică și clitoris. Aceiași prezentatori de la TVR, pe care-i iertasem pentru cât de jegoși fuseseră doar cu câteva zile în urmă. Sergiu Nicolaescu. Personaje ciudate. Nebuni. Exaltati. O faună fascinantă!
Când a început din nou să se tragă în Piața Palatului din București, am fost stupefiați. Ne uitam cu inima strânsă, cu fețele aproape lipite de televizor, cu sufletul alături de frații noștri din București. Deodată, pământul a început să se cutremure. O huruială infernală clătina clădirea. M-am uitat la Liviu și am fugit în stradă. Ne-am dus la colțul dinspre parcul de lângă liceu. Imediat, am auzit două focuri de armă și zbârnâitul ricoșeurilor în asfalt a unor gloanțe, la câțiva metri în fața noastră.
Ne-am aruncat după gardul de beton al vilei de pe colț. Strada se cutremura sub șenilele unor tancuri care veneau dinspre Calea Girocului și mergeau spre Piața Operei. Am înghețat. Nu știam de partea cui sunt. Apoi am auzit vocile celor din balconul Operei, care dirijau amplasarea celor două tancuri. Se trăgea și în Piața Operei, unde mai rămăseseră, la ora aceea (era pe la miezul nopții), vreo câteva sute de timișoreni. Cei de la microfoane îi ajutau pe oamenii din piață să se târască spre pasaj sau spre străzile din jur. Cine dracu’ trage?
Luminile pe străzi erau stinse, dar, de câte ori scoteam capul de după gardul de beton, zburau gloanțe spre noi. Ne-am prins că era un trăgător în hotelul partidului, însă – o jumătate de oră mai târziu – a început să tragă încă un dobitoc după noi, dinspre clădirea Poștei. Speriați, ne-am târât înapoi în vila unde aveam studioul. Liviu mai avea o cameră la mansarda clădirii, unde am urcat pe bâjbâite, încercând să vedem ceva în bezna de afară. Degeaba. Tot ce puteam înțelege erau indicațiile din balconul Operei: “Ăia doi de lângă ceas! Fugiți acum, când trag ai noștri!”. Urma o rafală de mitralieră de pe tanc, într-o tonalitate sumbră. Apoi alte indicații: “Retrageți-vă în pasaj! Hai! Acum!”. Și iar rafale. Îmi tremurau mâinile de emoție și aș fi vrut să fiu în piață, dar era imposibil să ajungem acolo. Era prea riscant.
Ne-am întors în fața televizorului. La București era același infern. Apăruseră teroriștii. Am adormit în zori, cu nasul în ecran. Nu mai înțelegeam nimic…
nu pierdeti “the limits of control“, noul film al lui jim jarmusch. o capodopera minimalista cum rar am vazut. jarmusch ne arata cum se face un film, ne readuce aminte ce este filmul. o adevarata poezie. o suita de cadre perfecte, impecabil alese, de un grafism simplu, dar cu atat mai spectaculos. un joc al culorilor care arata o profunda intelegere a artei cinematografice, folosit uneori cu umor sau pastisa ironica. montaj de exceptie, care respira in ritmul filmului. dialoguri ce incap pe doua pagini, desi filmul tine doua ore, completate perfect de accentele aproape maladive ale muzicii. structurat impecabil, cu scene surprinzatoare.
daca “broken flowers” era in subtext un road trip dedicat americii, “the limits of control” este un road trip – omagiu spaniei, lucrat extrem de fin si aproape complet. lipseste corrida, dar compenseaza prin flamenco si o superba maya desnuda. jarmusch citeaza si se autociteaza. regasesti toate temele sau motivele din filmografia sa: cafeaua, tigarile, ritualurile de tai chi, cu un splendid ecou in dansul flamenco, stolurile de porumbei, obsedantul elicopter, trenul, moartea…
unul din cele mai frumoase filme pe care le-am vazut vreodata. aproape perfect.
La 9:00 dimineața, am ajuns din nou în Piața Operei. Erau deja mii de timișoreni acolo și se adunau tot mai mulți. În jurul prânzului, o mare de oameni se întindea între Operă și Catedrală. A urmat o zi halucinantă. Piața devenise inima Revoluției. Balconul Operei era înconjurat de pancarte și mesaje. La microfon se perindau tot felul de oameni, într-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. Era o baie de libertate, în care toți ne aruncaserăm și care ne transformase complet. Eram ca niște frați dintr-o mare familie, care își împărțeau tot. Soseau dube cu pâine trimise de brutari și, precum în legenda biblică, un colț încă aburind ajungea și la mine, câteva minute mai târziu. Veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apă minerală.
În piață se cânta, se striga “Libertate!” și “Jos Ceaușescu!” și se nășteau copii, botezați pe loc Victor sau Victoria. Din când în când, la îndemnul câte unui vorbitor, lumea se întorcea cu fața spre Catedrala scăldată în razele soarelui, îngenunchea și rostea în cor “Tatăl nostru“. Aveam senzația că Dumnezeu aproape că se materializase și ne ocrotea, zâmbind aprobator. Balconul Operei devenise scenă, sediu al liderilor Revoluției și agenție de știri. Deja de dimineață, se aflase că ieri au fost împușcați oameni care au ieșit în stradă la Lugoj și ceva mai târziu, se anunța că orașul se declarase liber de comunism, după modelul Timișoarei și căzuse în mâinile revoluționarilor. Veneau vești că a început și la Arad, apoi Cluj, Sibiu, Târgu Mureș. La București, Ceaușescu adunase lumea la un miting împotriva Timișoarei.
piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989
La un moment dat, s-a anunțat că au sosit 3 garnituri de tren de la Craiova, încărcate cu muncitori în uniforme de gărzi patriotice și înarmați cu ciomege, trimiși să dea o lecție huliganilor care devastează Timișoara. Ceferiștii le-au oprit in Gara de est. Oltenii au coborât, descumpăniți că, în loc de iredentiști, au fost înconjurați de sute de oameni care scandau “Libertate!“, “Jos Ceaușescu!” și “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Câțiva au fost aduși la Operă și, cu vocea gâtuită de emoție, povesteau că au fost luați direct de la ieșirea din schimburi și trimiși aici. Li s-a dat de mâncare și au jurat să se întoarcă acasă și să pornească Revoluția și la ei.
În jurul prânzului, cineva a anunțat că mitingul de la București, de condamnare a huliganilor din Timișoara, s-a spart, iar transmisia Televiziunii Române a fost întreruptă când Ceaușescu a fost huiduit, deși a încercat să promită majorarea pensiilor, salariilor și alocațiilor pentru copii. Am fugit până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau lângă Piața Operei și se uitaseră la acea transmisie specială. Erau foarte contrariați. Spuneau că n-au apucat să înțeleagă ce se întâmpla, că dictatorul a încercat să potolească mulțimea și apoi programul s-a întrerupt brusc. Am încercat să sunăm prietenii din București, dar era imposibil să prindem o linie telefonică liberă.
piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989
M-am întors în piață, unde continua nebunia. Din balcon, Lorin Fortuna citea periodic Proclamația Frontului Democratic Român, apoi cineva își căuta copilul pierdut prin mulțime. Se tipăriseră manifeste cu Proclamația, din care mai am și acum pe acasă un exemplar. Unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. Mă enervam când era lăudat secretarul județean PCR Radu Bălan, despre care se zvonea că ar fi fost primul care s-a opus ca Armata să tragă în noi și chiar îmi amintesc că s-a scandat pentru prima oară numele lui Ion Iliescu, despre care se știa de la Europa liberă că ar fi un comunist de tip Gorbaciov. Însă acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru că deja “Jos comunismul!” devenise obiectivul nostru prioritar. Mă distra la culme când îl vedeam în balcon pe Tudorin Burlacu (Ringo, cum îi spuneam prietenii), pentru că era ultimul loc în care mi l-aș fi imaginat, ținând cont de viața lui de până atunci.
Seara, balconul s-a transformat într-un fel de Cenaclu “Flacăra”, unde au fost invitați tot felul de artiști. Revoluționarii din Operă se temeau că lumea va pleca din nou acasă și ar putea fi atacați de vreun comando al Securității. Am rămas câteva mii de oameni peste noapte. Tot timpul aveam grijă să nu-mi alunece de pe mâneca stângă panglica tricoloră care-mi atesta calitatea de revoluționar și chiar am stat vreo două ore de gardă lângă restaurantul “Cina”, în brigăzile care păzeau accesul spre Piața Operei. Primisem sarcina de la cei din balcon și eram foarte fericit să fiu util Revoluției, deși armele noastre erau câte-o creangă ruptă dintr-un copac.
Noaptea, a fost ceva mai răcoare, însă mai urcam până la părinții lui Liviu Butoi, să bem un ceai fierbinte. După ora 1:00, Liviu a reușit să vorbească la telefon cu Mircea Tiberian, care i-a spus că în centrul Bucureștiului se trage împotriva demonstranților, care urmaseră exemplul nostru. Ni s-a strâns inima, pentru că ne-am amintit prin ce trecusem și știam că-i așteaptă aceeași soartă. În piață, se anunțau mesaje din tot mai multe orașe în care românii ieșiseră la Revoluție. “Să fie judecat, aicea, în Banat!” era noua scandare, pentru că simțeam că sfârșitul regimului Ceaușescu e atât de aproape.
N-am să uit niciodată amintirile din 21 decembrie 1989. Nu am mai trăit și nici nu cred că voi mai regăsi sentimentele de atunci, căldura cu care ne îmbrățișam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodată, solidaritatea incredibilă, bucuria care iradia din fiecare și, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinită. Eram fericiți, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici și credeam din tot sufletul că Dumnezeu ne-a mântuit.
În 21 decembrie 1989, am învățat să-mi trăiesc libertatea și nu voi uita niciodată.
Era o dimineață superbă. Perfect senin. Soare strălucitor, cu acele raze blânde și calde care-ți relaxează fața. Dimineți din cele pe care încă le mai întâlnești iarna în Timișoara. Locuiam în Soarelui, un cartier mai nou al Timișoarei, cu blocuri comuniste gri și strâmbe, cu alei butucănose și pline de noroi. Spre stația de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion și gardul intreprinderii AEM, alee pe care am prins-o pe când era doar o potecă de pământ, născută din urmele pașilor celor din schimbul întâi. Și care trecea, desigur, pe lângă o mică mlaștină cu stuf și broaște.
Pe la 9:00, am plecat spre intersecția cea mare de pe Calea Buziașului. Mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industrială ieșeau în stradă. În ordine, începând cu intreprinderile de la marginea orașului, cărora li se alăturau ceilalți, în drumul către centru. Coloana de la IOR s-a unit cu cea de la “Electrotimiș“, apoi AEM și au luat-o în jos spre “Spumotim“, “Tehnometal“, “Detergenți“… Strigau “Acum ori niciodată!” “Români, veniți cu noi!“. Era o imagine copleșitoare. Hotărâți, cu drapele cu stema decupată și pancarte cu numele intreprinderii și “Libertate!” sau “Jos Ceaușescu!“, pictate stângaci pe niște pânze găsite în magazie.
Am fugit repede la studioul lui Liviu Butoi de lângă liceul “C.D.Loga”. Nu era acolo. Când am ajuns în Piața Operei, am auzit “Libertate!” și “Armata e cu noi!” dinspre Parcul Central. De la gară, veneau coloanele cu muncitorii de la “Solventul” și “ELBA“. În fruntea lor, un autoblindat cu țeava trecută prin gaura din drapelul național, călărit de militari îmbrățișați de oameni simpli. Au ocolit parcul și au îngenuncheat în fața Catedralei, rostind într-un cor monumental “Tatăl nostru“.
În fața Operei s-au adunat mii de oameni. S-a umplut piața. O parte voiau să ajungă în balconul Operei, alții cereau să mergem la Comitetul Județean de Partid. M-am întâlnit cu Liviu Butoi și am fugit să luăm aparatul foto. Cumpărase mai demult din piață o vechitură de la începutul secolului XX, care arăta ca o cutie neagră de cafea și nimeni nu bănuia ce este de fapt. Obturatorul era acționat manual, dar Liviu învățase să intuiască timpul de expunere, după lumina zilei. Făcea poze pe film lat, de o calitate surprinzătoare. Am așteptat coloana lângă hotelul Continental. În intersecție, era o tanchetă ai cărui militari au fraternizat cu mulțimea. Când s-a umplut de lume, cineva a venit cu ideea să pornim spre Comitetul Județean PCR la adăpostul tramvaielor oprite deja. Oamenii au vorbit cu vatmanii și am început să înaintăm. Când am ajuns în dreptul bulevardului C.D.Loga, ne-am oprit.
coloanele de manifestanți ajung lângă comitetul județean pcr timiș, la adăpostul tramvaielor, în 20 decembrie 1989
Clădirea Comitetului Județean de Partid era înconjurată de 3 rânduri de militari. Primii erau soldați, următorii – din trupele regulate ale Miliției, iar ultimul rând era format din parașutiștii de la Buzău sau Caracal. În stânga clădirii, în fața Facultății de medicină, erau blindate și camioane cu soldați. Au fost momente de șovăială… Dacă trag? Lumea scanda “Fără violență!“, “Armata e cu noi!” și “Soldați, soldați, pe cine apărați?“. Ni se părea că suntem prea puțini. Deodată, scandarea “Libertate!” a început să crească tumultuos, ca valurile unei viituri. “Vine UMT-ul!” a strigat cineva. Nu știu de ce, dar strungarii, sudorii și lăcătușii de la UMT ni se păreau un fel de arhetip al muncitorului vânjos, hotărât și invincibil. În fruntea lor, ca un Poseidon ieșit din valurile oceanului, era un bărbos îmbrăcat într-un cearșaf alb, pe care scria “Libertate” și “Jos Ceaușescu!”. Mai târziu, am aflat că se numește Ion Marcu.
Coloanele care veneau dinspre Podul Decebal au urmat aceeași tactică cu tramvaiele. În scurtă vreme, lumea a prins curaj și mulțimea a umplut strada pe jumătate. Eram față în față: militarii care apărau Comitetul Județean și noi, flancați de tramvaie. Între cele două tabere, erau liniile de tramvai și cele două scuaruri cu pomi. Militarii erau, evident, descumpăniți de scandările noastre și de momentele când îngenuncheam, rostind “Tatăl nostru”. Nici nu știu când am ocupat și restul străzii, ajungând la doi metri în fața lor. Liderii care își conduseseră coloanele de la intreprinderi au constituit un comitet ad-hoc, care parlamenta cu ofițerii. La un moment dat, aceștia au acceptat să retragă parașutiștii, în uralele mulțimii, care striga “Armata e cu noi!”. De undeva, a apărut o portavoce, prea slabă, însă, pentru a stăpâni mulțimea. Din clădire, au tot început să iasă persoane care parlamentau cu cei din primele rânduri.
manifestanții ajunși în fața sediului cj al pcr timiș în 20 decembrie 1989. foto: lucian puiu
S-a căzut de acord ca o delegație a demonstranților să intre în clădire. Lista s-a format destul de greu. La cât de înfierbântat eram de ce se întâmpla, aș fi vrut să intru și eu, dar maturitatea lui Liviu Butoi ne-a oprit. Au urmat clipe lungi de așteptare și, când lumea a început să-și piardă răbdarea, în balcon au apărut reprezentanții noștri, care încercau să liniștească atmosfera. La început, strigau, apoi cineva le-a adus portavocea și, într-un final, difuzoarele unei stații de amplificare au fost scoase pe geam. Erau, evident, încordați. Și-au spus numele de mai multe ori, rugând oamenii să le țină minte, dacă li se va întâmpla ceva.
Mi-l amintesc și acum, în afară de Marcu, pe Sorin Oprea, pe care-l văzusem prima oară în 16 decembrie, încercând să mobilizeze studenții din Complex. Erau Ioan Savu, cu părul vâlvoi și o barbă neagră de călugăr, Petru Boroșoiu, un tip cam isteric care mă enerva, Petre Petrișor, un jurist rotofei cu mustață stufoasă. Mai erau și alții, de care mi-am amintit mai târziu, când aveam să-i cunosc, dar pe aceștia îi știu cel mai bine dintre cei ce au intrat la negocieri. Veneau pe rând afară, să ne spună ce-au mai obținut sau ce se întâmpla, iar noi reacționam aprobator sau nu. Uneori, părerile erau diferite, dar oamenii ascultau ce strigă și ceilalți și, în scurt timp, se coagula un răspuns, ca într-o democrație ciudată, redusă la esențe. Era fascinant. Liviu trăgea poze după poze, iar eu încercam să-l protejez. Când ni s-a terminat filmul, a fugit până acasă și a ascuns aparatul, apoi s-a întors. Din păcate, filmul acela zace și acum la un fotograf din Timișoara, care promite să ni-l returneze, dar ne tot amână și se laudă că pozele făcute de noi ar fi ale sale.
La un moment dat, cineva a spus că în clădire este prim ministrul României, Constantin Dăscălescu. La cererea mulțimii, a ieșit în balcon, adus, parcă, de ceafă, de Marcu și de Savu. Era timorat și a încercat să promită să rezolve o parte din lista de revendicări. Singura verificabilă era eliberarea imediată a celor arestați în ultimele zile. Celelalte – cum erau demisia guvernului și a lui Ceaușescu, alegeri libere, libertatea presei, doliu național și pedepsirea vinovaților pentru morții de la Timișoara – nu stăteau, oricum, în puterea lui. Parcă la un moment dat, Dăscălescu și-a anunțat demisia, încercând să mai potolească vuietul mulțimii. Oamenii se temeau că trage de timp, pentru a ne pregăti o cursă după căderea serii. A promis că va transmite la București doleanțele Timișoarei.
Între timp, o delegație a plecat la Consulatul iugoslav, pentru a transmite lista revendicărilor și numele celor care au intrat în Comitetul Județean PCR. Aveam încredere în frații noștri sârbi că vor mediatiza lista și lumea întreagă va afla de Timișoara. N-am greșit. Am aflat mai târziu că așa s-a și întâmplat. Spre seară, cineva a anunțat că Ceaușescu va vorbi la televizor despre Timișoara. A fost scos un televizor pe geam și mulțimea parcă a explodat, la auzul cuvintelor dictatorului.
Ne numise “elemente huliganice“, care puneam în primejdie independența și suveranitatea patriei, pe care voiam s-o dezmembrăm și chema întregul popor la “unitate și solidaritate, pentru apărarea cauzei socialismului“. Răspunsul nostru a fost instantaneu: “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Am aflat că Ceaușescu decretase stare de necesitate în județul Timiș. La Timișoara, însă, armata chiar trecuse de partea Revoluției. Militarii au fost retrași în cazărmi. Orașul era în mâinile noastre. După ora 22:00, au apărut primele semne pentru îmbunarea oamenilor. Au început să sosească cei arestați în ultimele zile. Primii au reușit cu greu să ne convingă că sunt autentici, însă eliberarea lor a fost confirmată de informațiile care circulau din gură în gură.
În acest timp, un alt comitet revoluționar se formase în clădirea Operei. Nici mie, nici lui Liviu și nici multor oameni nu ne-a plăcut scindarea aceasta și am hotărât să rămânem în fața Comitetului Județean PCR. Cei din primele rânduri formaseră coloane de protecție a clădirii, după ce militarii au fost retrași. Spre miezul nopții, s-a aflat că Dăscălescu, Emil Bobu și ceilalți trimiși ai lui Ceaușescu au fugit prin curtea interioară, iar lumea a început să se rărească. Liderii din echipa de negociere au plecat, și ei, la Operă, așa că ne-am dus și noi acolo.
balconul operei din timișoara în 20 decembrie 1989
Țin minte din noaptea aia și un detaliu care mi-a sărit în ochi, de care îmi amintesc de fiecare dată când aud teoriile unei conspirații internaționale care ar fi ajutat Revoluția de la Timișoara. Când am ajuns la trecerea de pietoni de lângă Muzeul Banatului, am lăsat prioritate unei mașini roșii, o Lada cu numere rusești, în care erau două persoane. Îmi amintesc cum am râs cu Liviu de ei, la gândul că au nimerit la Timișoara, să-și vândă fierbătoarele, taman când noi făcem Revoluție.
Pe la ora 2:00, când am ajuns noi, în Piața Operei mai erau vreo 300 de oameni, de care cei din balcon se rugau să nu plece, pentru că vor fi atacați de securiști și omorâți, dacă îi vom lăsa singuri. Din noaptea aceea, îi mai țin minte doar pe Ioan Chiș, ale cărui vorbe erau încărcată de multă căldură umană, pe Lorin Fortuna, cel care avea să ajungă primul primar al Timișoarei, iar mai apoi conducea cruciada împotriva reptilienilor în emisiuni obscure de televiziune și pe Claudiu Iordache, pentru că se recomandase scriitor și îmi era rușine că nu auzisem de el. Nu știu de ce, dar grupul de revoluționari din Operă mi se părea mult mai dubios decât cel de la Comitetul Județean PCR, așa că pe la 4:00, am plecat acasă și am adormit fericit: Radio Europa liberă relata ce se întâmplase la noi în zilele trecute. În piață mai erau vreo 50-100 de oameni, adunați în jurul unui foc.
Timișoara se declarase primul oraș liber de comunism din România.
Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.
Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.
Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”
Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.
Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.
Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.
Dimineața de 18 decembrie 1989 m-a găsit la prietenul meu Gabi, care avea un apartament la parterul unui bloc de lângă Bastion. Nu reușisem să dorm deloc. Am ieșit pe străzi să văd urmele luptelor. În fața librăriei “Mihai Eminescu” din Piața Operei, încă se mai vedea o grămadă de cenușă, din care adierile vântului smulgea câte-o pagină arsă pe jumătate, din volumele cu opera de inestimabilă valoare a lui Ceaușescu. Autoritățile aduseseră meșteri care erau zoriți să înlocuiască vitrinele sparte. Parfumeria de vis-a-vis de cofetăria “Violeta” era o ruină, iar pereții negri și arși ai blocului aminteau de incendiul de aseară. Toată piața era plină de trupe de Miliție și gărzi patriotice, comandate de civili în scurte de piele gri-petrol, cu automate de gât, care se răsteau la oamenii ce nu grăbeau pasul și priveau cu nedisimulată satisfacție urmele luptelor. Se decretase stare de necesitate și timișorenii nu mai aveau voie să circule pe stradă în grupuri.
În dimineața aceea, am făcut una din cele mai mari nebunii din viața mea. Mă întâlnisem cu Zoran și Cristi, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, studenți la Medicină. Ne povesteam prin ce trecusem peste noapte și eram îngrijorați că la Radio Europa liberă, nu se pomenise încă nimic despre ce se întâmplase. Circulau tot felul de zvonuri prin oraș, despre mii de morți și răniți. Cristi a venit cu ideea să mergem la Spitalul județean, să vedem cu ochii noștri adevărul. Prietena lui de atunci era fiica profesorului Aurel Mogoșeanu, șeful Sectiei Anestezie-Terapie Intensivă (ATI), care îl simpatiza. Și-au luat halatele, iar Zoran mi-a dat și mie unul, de la el.
Spitalul județean era înconjurat de soldați, iar la intrare, era un civil înalt și solid, în aceeași scurtă din piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gât. Ne-a privit cu o figură de gheață, dar n-a zis nimic, văzându-ne cu halatele albe sub braț. “Studenți,” a explicat Cristi și ne-a lăsat să trecem. În inconștiența noastră, nu ne-a fost teamă nici o clipă că ar fi putut să ne legitimeze și, cum eu nu aveam carnet de student, am fi dat de dracu’. În holul spitalului, ne-am îmbrăcat din mers cu halatele, moment în care am izbucnit toți trei într-un râs isteric: halatul meu nu avea o mânecă! Eram nebuni de legat! Zoran a găsit într-o clipă soluția: mi-a smuls și cealaltă mânecă. Nici azi, după 20 de ani, nu înțeleg cum de nu s-a prins nimeni de impostură.
Doctorul Mogoșeanu a înțeles dintr-o privire de ce am venit. Și-a păstrat calmul și ne-a trimis pe secție. Saloanele erau pline de oameni răniți în noaptea care trecuse. Am citit cu ochii noștri fișele de observație, care aveau să dispară pentru totdeauna în zilele următoare. Diagnosticele erau aproape identice: “plagă împușcată” sau “plagă împușcată transfixiantă“. Unii erau în stare gravă, alții aveau răni mai ușoare. Ne priveau cu suspiciune și doar câțiva au îndrăznit să vorbească cu noi. Erau speriați și ne întrebau dacă lumea a mai ieșit în stradă. Îmi amintesc că unul dintre ei ne-a povestit că fusese împușcat din întâmplare, când ieșise de la film, din cinema “Studio” și habar n-avea ce se întâmpla afară. Îl țin minte pentru că l-am revăzut după 22 decembrie, pe un post de televiziune, cu o altă poveste, plină de eroism, în care el fusese în primele rânduri ale manifestanților anti-ceaușiști când Armata a deschis focul. Nu am aflat niciodată când a spus adevărul, însă doar câțiva dintre răniții care au vrut să vorbească cu noi ne-au mărturisit atunci că au fost împușcați în timp ce demonstrau. Ceilalți au preferat să ne mintă că au fost loviți de gloanțe ricoșate și își exersau cu noi povestea pe care o inventaseră pentru viitoarele anchete. Unul dintre ei ne-a dat un număr de telefon și ne-a rugat să-i anunțăm familia.
Povesteau că securiștii au vrut să-i împiedice pe medici să-i trateze, însă aceștia nici n-au vrut să audă de așa ceva. Profesorul Mogoșeanu ne-a spus că nu le-a permis, deocamdată, celor de la Securitate să-i ancheteze pe răniți, însă se temea că nu va putea să-i oprească prea mult timp. Întreaga secție ATI era plină de răniți. Cred că am văzut cel puțin 40. Am vrut să coborâm la subsol, să mergem să vedem câte cadavre de oameni împușcați sunt la Morgă, însă am fost opriți pe culoarul care dădea spre intrarea la Morgă de un alt securist și n-am insistat. Profesorul Mogoșeanu ne-a sfătuit să plecăm acasă, până nu se prinde careva că nu aveam ce să căutăm acolo. Le-a spus lui Cristi și lui Zoran că pot veni altă dată, dacă vor să-i asiste pe medici, dar fără mine. Am ieșit din Spitalul județean și am plecat pe jos spre strada Cluj. N-am fost în stare să scoatem un cuvânt până am ajuns prin dreptul căminelor studențești. Eram copleșiți de ceea ce văzusem.
Pe străzi, simțeai o tensiune aproape insuportabilă. Oamenii erau încordați, însă puteai observa o hotărâre ciudată în privirile lor, care îți dădea încredere. Știau că am pornit cu toții pe un drum fără întoarcere. După noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel. Informațiile circulau cu o viteză incredibilă, sub formă de zvonuri. Am aflat rapid că Securitatea începea să adune cadavrele celor împușcați. La pușcăria de pe strada Popa Șapcă, erau anchetați cei arestați în ultimele două zile. Laszlo Tokes dispăruse, ridicat de acasă de securiști, însă nimănui nu părea să-i mai pese de soarta lui. Acum, aveam de dus o altă bătălie. Cel mai mult ne îngrijora plecarea lui Ceaușescu în Iran. Ne lăsase pe mâinile nevestei și a acoliților săi, ale căror cruzime și lipsă de scrupule deveniseră legendare.
Prietenul meu Liviu Butoi l-a sunat pe Mircea Tiberian la București și i-a povestit la telefon ce se întâmplase. La fel ca el, au făcut mulți. În sfârșit, Europa liberă a început să transmită știri despre zilele de 16 și 17, cu mărturii ale unor cetățeni străini de origine română, care apucaseră să iasă din țară, înainte de a se închide granițele. Noi ne-am strâns acasă la familia Timoceanu și fiecare a povestit ce aflase peste zi. Cea mai optimistă veste a fost că muncitorii din marile intreprinderi pregăteau o grevă generală, în timp ce secretarii de partid compuneau mesaje de condamnare a huliganilor care au devastat orașul.
TAB în flăcări în fața sediului CEC din Timișoara în decembrie 1989
După apusul soarelui, s-au mai auzit scandări și rafale de armă automată, mai ales în Calea Girocului. Un grup de colindători s-au adunat pe treptele Catedralei, în frunte cu un tânăr care desfășurase un drapel cu stema decupată. Imediat, pe trotuarul de peste drum s-au strâns câteva sute de timișoreni. Victor Popa, pe care l-am cunoscut mai târziu, când lucra la TVT’89 și locuiește lângă Catedrală, a filmat o scenă incredibilă, care a făcut mai târziu înconjurul lumii. Două TAB-uri au trecut prin fața Catedralei și au deschis focul asupra manifestanților. În mod eronat, este atribuită data de 16 decembrie 1989 acestei filmări, care a fost făcută – în realitate – pe 18 decembrie.
Trei oameni au fost uciși, iar patru au fost răniți. Ceilalți au încercat să se ascundă în catedrală, însă ușile lăcașului fuseseră încuiate după slujbă.
