22 decembrie 1989
in zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni in piata operei. rasaritul a adus tot mai multi timisoreni in piata, care s-a umplut pana spre ora 10:00, incat nu mai aveai loc sa arunci un ac. daca n-ati fost acolo atunci, nu va puteti imagina atmosfera. dupa o noapte in care ne-am zgribulit un pic, soarele stralucea vesel, confirmandu-ne inca o data ca suntem pe calea cea dreapta. nu dormisem o clipa, dar nu simteam nici urma de oboseala. era atata energie pozitiva in piata aia, incat nu mai iti trebuie nici mancare, nici apa, nimic.
“libertate!” era strigatul care se repeta cel mai des, facand sa vibreze zidurile vechilor cladiri din piata, cu o energie inimaginabila. cei din balcon reusisera sa vorbeasca toata noaptea la microfon si dimineata s-a asternut peste ei ca o usurare. niciodata, nu voi mai trai momentele acelea. parca eram hipnotizat.
in jurul pranzului, s-a anuntat ca in bucuresti, demonstrantii au inconjurat cladirea comitetului central si ceausescu a fugit cu un elicopter. m-am dus pana in apartamentul parintilor lui liviu butoi si am urmarit siderat prima transmisie in direct a televiziunii romane libere, cu mircea dinescu si ceilalti si m-a cuprins o exaltare vecina cu nebunia. am coborat in piata si lumea plangea. ne imbratisam cu totii, eram coplesiti de o fericire pe care doar noi o puteam intelege cu adevarat, dupa aproape o saptamana in care ne luptasem singuri cu regimul comunist. nu exista in noi nici o urma de repros pentru restul tarii care indraznise atat de tarziu sa ne sara in ajutor. doar o imensa fericire care ne coplesea. niciodata n-am fost cutremurat mai adanc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita pana voi muri.
deja, incepeau sa se faca jocuri pe care noi nu le mai intelegeam. nici macar nu le sesizam. il voiam si pe balan, pentru ca era banatean, il aplaudam si pe iliescu, fiindca – dupa atatia ani in care ne condusese acritura de ceausescu – era primul care avea un zambet ceva mai cald pe buze. ne-a pacalit cateva momente. nu mai mult. nu avea cum sa ne pacaleasca mai mult de cateva zile, pentru ca nu iradia aura libertatii pe care noi o intuiam. acea aura care ne-a condus spre victorie in saptamana crunta de lupta cu gloantele. primul semn de intrebare l-am avut in acea noapte, cand a spus ca ceausestii “au intinat cauza socialismului”.
in timp ce pe holurile operei se faceau si se desfaceau guverne si partide, in piata in care habar n-aveam de negocierile lor, noi cantam “desteapta-te romane“, jucam hora unirii, plangeam impresionati de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole si ne entuziasmam la orice veste – inventata sau nu – pe care cineva ne-o anunta la microfon.
nu mai aveam nici o indoiala ca vom schimba regimul comunist. va dati seama cat de innebuniti am fost cand primul ofiter al armatei romane a aparut in balconul operei, sa ne spuna ca militarii au trecut de partea revolutiei. era viorel oancea, un maior de la o unitate obscura de transmisiuni, care locuia chiar in piata si, dupa zile de consemnare in cazarma, fugise pana acasa, ca sa-si linisteasca familia. s-a imbracat in uniforma, a urcat in balconul operei si a fost primul militar care a spus raspicat “armata e cu noi!“. mai tarziu, acest joc al sortii l-a facut primar al timisoarei.
spre seara, m-am dus pana la studioul lui liviu butoi, de langa liceul “c.d.loga”, sa ne uitam la televizor. deja jocurile se faceau la bucuresti si spectacolul pe care-l vazusem in ultimele doua zile in piata operei se mutase in studiourile televiziunii romane libere. totul era la fel, doar ca la scara nationala, la fel de patetic si dramatic, impresionant pana la lacrimi si total penibil. intr-un cuvant, fascinant.
multi timisoreni se mutasera in fata televizoarelor. manifestantii de la mitingul din piata operei ramaneau tot mai putini. timisorenii intelesesera ca si-au facut datoria si voiau sa vada cum se scrie mersul istoriei la bucuresti. eram fericiti sa-i vedem la televizor pe dinescu, doina cornea, liiceanu… rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hartia igienica. zambetul lui iliescu. puloverul lui petre roman, despre care aveam sa aflu mai tarziu ce fusese crosetat de amanta lui din vremea aceea. barba lui gelu voican-voiculescu, impartit intre metafizica si clitoris. aceiasi prezentatori de la tvr, pe care-i iertasem pentru cat de jegosi fusesera doar cu cateva zile in urma. sergiu nicolaescu. personaje ciudate. nebuni. exaltati. o fauna fascinanta!
cand a inceput din nou sa se traga in piata palatului din bucuresti am fost stupefiati. ne uitam cu inima stransa, cu fetele aproape lipite de televizor, cu sufletul alaturi de fratii nostri din bucuresti. deodata, pamantul a inceput sa se cutremure. o huruiala infernala clatina cladirea. m-am uitat la liviu si am fugit in strada. ne-am dus la coltul dinspre parcul de langa liceu. imediat, am auzit doua focuri de arma si zbarnaitul ricoseurilor unor gloante din asfalt, la cativa metri in fata noastra.
ne-am aruncat dupa gardul de beton al vilei de pe colt. strada se cutremura sub senilele unor tancuri care veneau dinspre calea girocului si mergeau spre piata operei. am inghetat. nu stiam de partea cui sunt. apoi am auzit vocile celor din balconul operei, care dirijau amplasarea celor doua tancuri. se tragea si in piata operei, unde mai ramasesera, la ora aceea (era pe la miezul noptii), vreo cateva sute de timisoreni. cei de la microfoane ii ajutau pe oamenii din piata sa se tarasca spre pasaj sau spre strazile din jur. cine dracu’ trage?
luminile pe strazi erau stinse, dar, de cate ori scoteam capul de dupa gardul de beton, zburau gloante spre noi. ne-am prins ca era un tragator in hotelul partidului, insa – o jumatate de ora mai tarziu – a inceput sa traga inca un dobitoc dupa noi, dinspre cladirea postei. ne-am cacat pe noi de frica si ne-am tarat inapoi in vila unde aveam studioul. liviu mai avea o camera la mansarda cladirii, unde am urcat pe bajbaite, incercand sa vedem ceva in bezna de afara. degeaba. tot ce puteam intelege erau indicatiile din balconul operei: “aia doi de langa ceas! fugiti acum, cand trag ai nostri!” urma o rafala de mitraliera de pe tanc, intr-o tonalitate sumbra. apoi alte indicatii: “retrageti-va in pasaj! hai! acum!” si iar rafale. imi tremurau mainile de emotie si as fi vrut sa fiu in piata, dar era imposibil sa ajungem acolo. era prea riscant.
ne-am intors in fata televizorului. la bucuresti era acelasi infern. aparusera teroristii. am adormit in zori, cu nasul in ecran. nu mai intelegeam nimic…