23 decembrie 1989

adormisem spre dimineata, cu ochii in televizor si cu zgomotul impuscaturilor de afara in urechi. cand m-am trezit, am plecat impreuna cu liviu butoi, spre centru. fuck ! pe unde mergeam, trageau unii dupa noi. dinspre cladirea postei, dinspre hotelul continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furisandu-ne pe langa ziduri, pana in piata libertatii. ciudat era ca, desi se auzeau zgomotul rafaleleor, nu ricosau gloante in jurul nostru, dar am realizat asta abia mai tarziu, cand ne-am rememorat acele momente.

in piata libertatii, ne-am dus la garnizoana timisoarei, cu livretele militare in maini, sa ne oferim sa aparam Revolutia. militarii ne-au multumit, dar au refuzat sa ne dea arme si ne-au trimis acasa, spunand ca se descurca. cat am stat in fata portii, trageau unii de pe acoperisurile cladirilor din piata si cativa soldati se tarau spre intrarile vechi ca sa anihileze cuiburile de teroristi. cateva minute mai tarziu, ii vedeam facand semne din luminatoarele acoperisurilor, in timp ce gloantele camarazilor le vajaiau pe la urechi. pana sa plecam, mai multi demnitari comunisti ai judetului au fost adusi la garnizoana si pareau usurati ca ajung acolo si nu sunt lasati prada furiei multimii care ii cauta pe acasa.

ne-am dus pana la parintii lui liviu butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.republicii. ne-au spus ca s-a tras si din podul cladirii lor si ne-am dus sa verificam. intr-un fel de mansarda improvizata chiar in pod, locuia “vampirul“, un prieten de-al nostru a carui porecla venea din infatisarea scheletica pe care o avea. stresat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase in vecini. cu niste lanterne chioare, am bajbait prin podul cladirii vreo jumatate de ora, cu grija sa nu ne omoare nici eventualii teroristi, nici soldatii nostri din piata operei, care ne-ar fi putut observa si confunda foarte usor. n-am gasit nimic.

am plecat spre cartierul “intre vii”, la familia timoceanu, unde ne-am reunit toti prietenii. am ajuns cu greu, pentru ca toata lumea tragea dupa mine. dinspre posta nu imi era frica, pentru ca m-am prins repede ca nu era ceva in regula, fiindca nu ricosau gloante in apropierea mea. problema a fost cand m-am apropiat de gara de est, unde erau soldati care ripostau unor tiruri din directia depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada ialomita, care trageau in tot ce misca.

am ramas cu prietenii mei la familia timoceanu mai multe zile si nopti si am trait impreuna emotiile induse de televiziunea romana libera. prinderea lui ceausescu, procesul sumar, executia si toata nebunia pe care multi o cunoasteti. culmea era ca, desi eram intr-o zona fara nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toata noaptea tragea cineva. am sunat la garnizoana si au trimis niste soldati care s-au invartit degeaba prin zona intr-o dupa-amiaza. desigur, imediat ce au plecat, impuscaturile au inceput din nou. au incetat subit, odata cu executia cuplului ceausescu si nimeni n-a dezlegat vreodata enigma tragatorilor.

am trecut in acea perioada prin o gramada de peripetii. casuta prietenilor mei era ascunsa in dosul unei vile in constructie, locuita doar la parter si etajul al doilea de verisorii lor. era sa-l omoram pe unchiul lui gabi, care facuse o gluma sinistra, zgaltaind usa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care ne-au cerut ajutorul. eu si inca un prieten am pus mana pe cate un topor si am deschis usa, gata sa-l nimicim pe “teroristul” care radea in hohote de spaima noastra. ne-am preparat sticle incendiare si am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul tragator care ne aliena noptile. degeaba !

catalin, baiatul cel mic al familiei timoceanu, a venit acasa abia prin 24 seara. pazise pana atunci, impreuna cu o brigada de revolutionari, intersectia de langa antenele de radio din apropierea cimitirului din calea lipovei. era necajit ca-l ratase pe un ofiter de militie, celebru in timisoara pentru abuzurile lui. acesta nu oprise masina la baricada lor si incercase sa fuga pe bulevardul circumvalatiunii, insa revolutionarii de la baricada de langa fabrica de lapte i-au plasat o sticla incendiara in parbriz si a murit lovind cu masina un stalp. scheletul carbonizat al daciei cu un drapel infipt in bord a zacut multe zile in locul ala. pe masina au scris cu spray numele jigodiei omorate acolo.

ca si cand nebunia de la televiziunea libera nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie incepuse sa emita prima televiziune privata din romania: tvt’89. emiteau dupa miezul noptii si difuzau casete filmate in ultimele zile si reportaje infantile, in care ne aratau cate sticle de whisky avea in casa nu mai stiu ce stab comunist. noi ne prapadeam de ras, pentru ca aveam iubite din lumea buna din oras, ale caror familii erau mult mai instarite decat ce ne aratau ei la televizor. ca sa nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor pusi la stalpul infamiei de cei care invatau din mers notiunile de baza ale jurnalisticii. aparuse “luptatorul banatean“, ziarul comunist cu nume schimbat, plin de tampenii si dezinformari, de reportaje sfasietoare si povesti din zilele trecute, de mesaje ale frontului democratic roman, ale frontului salvarii nationale, ale armatei… abia apucam sa mai trec pe acasa cinci minute, sa-mi schimb hainele si s-o linistesc pe maica-mea, care nu mai spera sa ma vada viu, stiind cat de nebun eram.

viorel si mariana timoceanu, care au fost dintotdeauna pentru toata gasca noastra ca o a doua familie, au avut grija de noi pana dupa anul nou, cand nebunia s-a mai domolit. provenind din familii de fosti detinuti politici, cu adanci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atat de frumos incat nu a fost nevoie de prea multa vreme ca sa intelegem singuri mascarada in care se transformase Revolutia noastra. iliescu ne lamurise inca de la inceput ca nu era decat un comunist rasuflat, a carui perestroika nu mai putea fi aplicata, deoarece murisera prea multi oameni si ne doream ceva mai mult decat un comunism cu fata umana. frontul democratic roman, infiintat la timisoara in 21 decembrie 1989, se topise in fsn. jocurile se faceau la bucuresti. timisoara mai era pomenita doar la parastasele de 40 de zile ale celor morti in decembrie. strazile erau pline de tarabe de unde cumparai mormane de ziare locale sau centrale. in scurta vreme a inceput exodul spre iugoslavia, in care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratita sau prosop de bucatarie gaseai prin jalnicele noastre magazine.

un singur lucru nu se va mai schimba niciodata si va fi transmis din generatie in generatie: spiritul timisoarei. l-am invatat uniti impotriva gloantelor unui regim dictatorial, ne-a intrat in sange in acele zile in care am asteptat romania sa se ridice alaturi de noi si ni s-a cristalizat definitiv cand am invins.

22 decembrie 1989

in zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni in piata operei. rasaritul a adus tot mai multi timisoreni in piata, care s-a umplut pana spre ora 10:00, incat nu mai aveai loc sa arunci un ac. daca n-ati fost acolo atunci, nu va puteti imagina atmosfera. dupa o noapte in care ne-am zgribulit un pic, soarele stralucea vesel, confirmandu-ne inca o data ca suntem pe calea cea dreapta. nu dormisem o clipa, dar nu simteam nici urma de oboseala. era atata energie pozitiva in piata aia, incat nu mai iti trebuie nici mancare, nici apa, nimic.

“libertate !” era strigatul care se repeta cel mai des, facand sa vibreze zidurile vechilor cladiri din piata, cu o energie inimaginabila. cei din balcon reusisera sa vorbeasca toata noaptea la microfon si dimineata s-a asternut peste ei ca o usurare. niciodata, nu voi mai trai momentele acelea. parca eram hipnotizat.

in jurul pranzului, s-a anuntat ca in bucuresti, demonstrantii au inconjurat cladirea comitetului central si ceausescu a fugit cu un elicopter. m-am dus pana in apartamentul parintilor lui liviu butoi si am urmarit siderat prima transmisie in direct a televiziunii romane libere, cu mircea dinescu si ceilalti si m-a cuprins o exaltare vecina cu nebunia. am coborat in piata si lumea plangea. ne imbratisam cu totii, eram coplesiti de o fericire pe care doar noi o puteam intelege cu adevarat, dupa aproape o saptamana in care ne-am luptat singuri cu regimul comunist. nu exista in noi nici o urma de repros pentru restul tarii care indraznise atat de tarziu sa ne sara in ajutor. doar o imensa fericire care ne coplesea. niciodata n-am fost cutremurat mai adanc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita pana voi muri.

deja, incepeau sa se faca jocuri pe care noi nu le mai intelegeam. nici macar nu le sesizam. il voiam si pe balan, pentru ca era banatean, il aplaudam si pe iliescu, fiindca – dupa atatia ani in care ne condusese acritura de ceausescu – era primul care avea un zambet ceva mai cald pe buze. ne-a pacalit cateva momente. nu mai mult. nu avea cum sa ne pacaleasca mai mult de cateva zile, pentru ca nu iradia aura libertatii pe care noi o intuiam. acea aura care ne-a condus spre victorie in saptamana crunta de lupta cu gloantele. primul semn de intrebare l-am avut in acea noapte, cand a spus ca ceausestii “au intinat cauza socialismului”.

in timp ce pe holurile operei se faceau si se desfaceau guverne si partide, in piata in care habar n-aveam de negocierile lor, noi cantam “desteapta-te romane“, jucam hora unirii, plangeam impresionati de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole si ne entuziasmam la orice veste – inventata sau nu – pe care cineva ne-o anunta la microfon.

nu mai aveam nici o indoiala ca vom schimba regimul comunist. va dati seama cat de innebuniti am fost cand primul ofiter al armatei romane a aparut in balconul operei, sa ne spuna ca militarii au trecut de partea revolutiei. era viorel oancea, un maior de la o unitate obscura de transmisiuni, al carui noroc a fost ca locuia chiar in piata si, dupa zile de consemnare in cazarma, fugise si el pana acasa, ca sa-si linisteasca familia. lumea l-a luat de-o aripa si s-a trezit in balconul operei, unde nu putea decat sa spuna “armata e cu noi !“. mai tarziu, aceasta joc al sortii l-a facut primar al timisoarei.

spre seara, m-am dus pana la studioul lui liviu butoi, de langa liceul “c.d.loga”, sa ne uitam la televizor. deja jocurile se faceau la bucuresti si spectacolul pe care-l vazusem in ultimele doua zile in piata operei se mutase in studiourile televiziunii romane libere. totul era la fel, doar ca la scara nationala, la fel de patetic si dramatic, impresionant pana la lacrimi si total penibil. intr-un cuvant, fascinant.

multi timisoreni se mutasera in fata televizoarelor. manifestantii de la mitingul din piata operei ramaneau tot mai putini. timisorenii intelesesera ca si-au facut datoria si voiau sa vada cum se scrie mersul istoriei la bucuresti. eram fericiti sa-i vedem la televizor pe dinescu, doina cornea, liiceanu… rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hartia igienica. zambetul lui iliescu. puloverul lui petre roman, despre care aveam sa aflu mai tarziu ce fusese crosetat de amanta lui din vremea aceea. barba lui gelu voican-voiculescu, impartit intre metafizica si clitoris. aceiasi prezentatori de la tvr, pe care-i iertasem pentru cat de jegosi au fost doar cu cateva zile in urma. sergiu nicolaescu. personaje ciudate. nebuni. exaltati. o fauna fascinanta !

cand a inceput din nou sa se traga in piata palatului din bucuresti am fost stupefiati. ne uitam cu inima stransa, cu fetele aproape lipite de televizor, cu sufletul alaturi de fratii nostri din bucuresti. deodata, pamantul a inceput sa se cutremure. o huruiala infernala clatina cladirea. m-am uitat la liviu si am fugit in strada. ne-am dus la coltul dinspre parcul de langa liceu. imediat, am auzit doua focuri de arma si zbarnaitul ricoseurilor unor gloante din asfalt, la cativa metri in fata noastra.

ne-am aruncat dupa gardul de beton al vilei de pe colt. strada se cutremura sub senilele unor tancuri care veneau dinspre calea girocului si mergeau spre piata operei. am inghetat. nu stiam de partea cui sunt. apoi am auzit vocile celor din balconul operei, care dirijau amplasarea celor doua tancuri. se tragea si in piata operei, unde mai ramasesera, la ora aceea (era pe la miezul noptii), vreo cateva sute de timisoreni. cei de la microfoane ii ajutau pe oamenii din piata sa se tarasca spre pasaj sau spre strazile din jur. cine dracu’ trage ?

luminile pe strazi erau stinse, dar, de cate ori scoteam capul de dupa gardul de beton, zburau gloante spre noi. ne-am prins ca era un tragator in hotelul partidului, insa – o jumatate de ora mai tarziu – a inceput sa traga inca un dobitoc dupa noi, dinspre cladirea postei. ne-am cacat pe noi de frica si ne-am tarat inapoi in vila unde aveam studioul. liviu mai avea o camera la mansarda cladirii, unde am urcat pe bajbaite, incercand sa vedem ceva in bezna de afara. degeaba. tot ce puteam intelege erau indicatiile din balconul operei: “aia doi de langa ceas ! fugiti acum, cand trag ai nostri !” urma o rafala de mitraliera de pe tanc, intr-o tonalitate sumbra. apoi alte indicatii: “retrageti-va in pasaj ! hai ! acum !” si iar rafale. imi tremurau mainile de emotie si as fi vrut sa fiu in piata, dar era imposibil sa ajungem acolo. era prea riscant.

ne-am intors in fata televizorului. la bucuresti era acelasi infern. aparusera teroristii. am adormit in zori, cu nasul in ecran. nu mai intelegeam nimic…

21 decembrie 1989

la 9:00 dimineata, am ajuns din nou in piata operei. erau deja mii de timisoreni acolo si se adunau tot mai multi. in jurul pranzului, o mare de oameni se intindea intre opera si catedrala. a urmat o zi halucinanta. piata devenise inima Revolutiei. balconul operei era inconjurat de pancarte si mesaje. la microfon se perindau tot felul de oameni, intr-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. era o baie de libertate, in care toti ne aruncaseram si care ne transformase complet. eram ca niste frati dintr-o mare familie, care isi imparteau tot. soseau dube cu paine trimise de brutari si, precum in legenda biblica, un colt inca aburind ajungea si la mine cateva minute mai tarziu. veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apa minerala.

in piata se canta, se striga “libertate !” si “jos ceausescu !” si se nasteau copii, botezati pe loc victor sau victoria. din cand in cand, la indemnul cate unui vorbitor, lumea se intorcea cu fata spre catedrala luminata de razele soarelui, ingenunchea si rostea in cor “tatal nostru“. aveam senzatia ca Dumnezeu aproape ca se materializase si ne ocrotea, zambind aprobator. balconul operei devenise scena, sediu al liderilor Revolutiei si agentie de stiri. deja de dimineata se aflase ca ieri au fost impuscati oameni care au iesit in strada la lugoj si ceva mai tarziu se anunta ca orasul se declarase liber de comunism, dupa modelul timisoarei, si era in mainile revolutionarilor. veneau vesti ca a inceput si la arad, apoi cluj, sibiu, targu mures. la bucuresti, ceausescu adunase lumea la miting impotriva timisoarei.

la un moment dat, s-a anuntat ca au sosit 3 garnituri de tren de la craiova, incarcate cu muncitori in uniforme de garzi patriotice si ciomege, trimisi sa le dea o lectie huliganilor care devasteaza timisoara. cfr-istii le-au oprit in gara de est. oltenii au coborat, descumpaniti ca, in loc de iredentisti, au fost inconjurati de sute de oameni care scandau “libertate !“, “jos cu ceausescu !” si “azi in timisoara, maine-n toata tara !“. cativa au fost adusi la opera si, cu vocea gatuita de emotie, spuneau ca au fost luati direct de la iesirea din schimburi si trimisi aici. li s-a dat de mancare si au jurat sa se intoarca acasa si sa porneasca Revolutia si la ei.

in jurul pranzului, cineva a anuntat ca mitingul de condamnare a huliganilor din timisoara de la bucuresti s-a spart si transmisia televiziunii romane a fost intrerupta cand ceausescu a fost huiduit, desi a incercat sa promita majorarea pensiilor, salariilor si alocatiilor. am fugit pana la parintii lui liviu butoi, care locuiau langa piata operei si se uitasera la acea transmisie speciala. erau foarte contrariati. spuneau ca n-au apucat sa inteleaga ce se intampla, ca dictatorul a incercat sa potoleasca multimea si apoi programul s-a intrerupt brusc. am incercat sa sunam prietenii din bucuresti, dar era imposibil sa prindem o linie telefonica.

m-am intors in piata, unde continua nebunia. din balcon, lorin fortuna citea periodic proclamatia frontului democratic roman, apoi cineva isi cauta copilul pierdut prin multime. se tiparisera manifeste cu proclamatia, din care mai am si acum pe acasa un exemplar. unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. ma enervam cand era laudat secretarul judetean pcr radu balan, despre care se zvonea ca ar fi fost primul care s-a opus ca armata sa traga in noi si chiar imi amintesc ca s-a scandat pentru prima oara numele lui ion iliescu, despre care se stia de la europa libera ca ar fi un comunist de tip gorbaciov. insa acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru ca deja “jos comunismul !” devenise obiectivul nostru prioritar. ma distra la culme cand il vedeam in balcon pe tudorin burlacu (ringo, cum ii spuneam prietenii) pentru ca era ultimul loc in care mi l-as fi imaginat, tinand cont de viata lui de pana atunci.

seara, balconul s-a transformat intr-un fel de cenaclu “flacara”, unde au fost invitati tot felul de artisti. revolutionarii din opera se temeau ca lumea va pleca din nou acasa si ar putea fi atacati de vreun comando al securitatii. am ramas cateva mii de oameni peste noapte. tot timpul aveam grija sa nu-mi alunece de pe maneca stanga panglica tricolora care-mi atesta calitatea de revolutionar si chiar am stat vreo doua ore de garda langa restaurantul “cina”, in brigazile care pazeau accesul spre piata operei. primisem sarcina de la cei din balcon si eram foarte fericit sa fiu util Revolutiei, desi armele noastre erau cate o creanga rupta dintr-un copac.

Timisoara, noaptea 21-22 decembrie 1989
Vezi mai multe video din Politica

noaptea a fost ceva mai racoare, insa mai urcam pana la parintii lui liviu butoi, sa bem un ceai fierbinte. dupa ora 1:00, liviu a reusit sa vorbeasca la telefon cu mircea tiberian, care i-a spus ca in centrul bucurestiului se trage impotriva demonstrantilor care au urmat exemplul nostru. ni s-a strans inima, pentru ca ne-am amintit prin ce trecusem si stiam ca-i asteapta aceeasi soarta. in piata se anuntau mesaje din tot mai multe orase in care romanii iesisera la Revolutie. “sa fie judecat, aicea, in banat !” era noua scandare, pentru ca simteam ca sfarsitul regimului ceausescu e atat de aproape.

n-am sa uit niciodata amintirile din 21 decembrie. nu am mai trait si nici nu cred ca voi mai regasi sentimentele de atunci, caldura cu care ne imbratisam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodata, solidaritatea incredibila, bucuria care iradia din fiecare si, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinita. eram fericiti, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici si credeam din tot sufletul ca Dumnezeu ne-a mantuit.

in 21 decembrie 1989, am invatat sa-mi traiesc libertatea si nu voi uita niciodata.

20 decembrie 1989

era o dimineata superba. perfect senin. soare stralucitor, cu acele raze blande si calde care-ti relaxeaza fata. dimineti din cele pe care inca le mai intalnesti iarna in timisoara. locuiam in soarelui, un cartier mai nou al timisoarei, cu blocuri comuniste gri si strambe, cu alei butucanose si pline de noroi. spre statia de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion si gardul intreprinderii a.e.m., alee pe care am prins-o pe cand era doar o poteca de pamant, nascuta din urmele pasilor celor din schimbul intai. si care trecea, desigur, pe langa o mica mlastina cu stuf si broaste,

pe la 9:00, am plecat spre intersectia cea mare de pe calea buziasului. mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industriala ieseau in strada. in ordine, incepand cu intreprinderile de la marginea orasului, carora li se alaturau ceilalti, in drumul catre centru. coloana de la i.o.r. s-a unit cu cea de la “electrotimis“, apoi a.e.m. si au luat-o in jos spre “spumotim“, “tehnometal“, “detergenti“… strigau “acum ori niciodata !” “romani veniti cu noi !” era o imagine coplesitoare. hotarati, cu drapele cu stema decupata si pancarte cu numele intreprinderii si “libertate !” sau “jos ceausescu !” pictate stangaci pe niste panze gasite in magazie.

Timisoara 20 dec 1989, coloana de manifestanti
Vezi mai multe video din Politica

am fugit repede la studioul lui liviu butoi de langa liceul “c.d.loga”. nu era acolo. cand am ajuns in piata operei, am auzit “libertate !” si “armata e cu noi !” dinspre parcul central. de la gara, veneau coloanele cu muncitorii de la “solventul” si “elba“. in fruntea lor, un autoblindat cu teava trecuta prin gaura din drapelul national, calarit de militari imbratisati de oameni simpli. au ocolit parcul si au ingenuncheat in fata catedralei, rostind intr-un cor monumental “tatal nostru !”

in fata operei s-au adunat mii de oameni. s-a umplut piata. o parte voiau sa ajunga in balconul operei, altii cereau sa mergem la comitetul judetean de partid. m-am intalnit cu liviu butoi si am fugit sa luam aparatul foto. cumparase mai demult din piata o vechitura de la inceputul secolului, care arata ca o cutie neagra de cafea si nimeni nu banuia ce este de fapt. obturatorul era actionat manual, dar liviu invatase sa intuiasca timpul de expunere dupa lumina zilei. facea poze pe film lat, de o calitate surprinzatoare. am asteptat coloana langa hotelul continental. in intersectie era o tancheta ai carui militari au fraternizat cu multimea. cand s-a umplut de lume, cineva a venit cu ideea sa pornim spre comitetul judetean pcr la adapostul tramvaielor oprite deja. oamenii au vorbit cu vatmanii si am inceput sa inaintam. cand am ajuns in dreptul bulevardului c.d.loga, ne-am oprit.

cladirea comitetului judetean de partid era inconjurata de 3 randuri de militari. primii erau soldati, urmatorii din trupele regulate ale militiei, iar ultimul rand era format si parasutistii de la buzau sau caracal. in dreapta cladirii, in fata facultatii de medicina, erau blindate si camioane cu soldati. au fost momente de sovaiala… daca trag ? lumea scanda “fara violenta !“, “armata e cu noi !” si “soldati, soldati, pe cine aparati ?“.  ni se parea ca suntem prea putini. deodata, scandarea “libertate !” a inceput sa creasca tumultos, ca valurile unei viituri. “vine u.m.t.-ul !” a strigat cineva. nu stiu de ce strungarii, sudorii si lacatusii de la u.m.t. ni se pareau un fel de arhetip al muncitorului vanjos, hotarat si invincibil. in fruntea lor, ca un poseidon iesit din valurile oceanului, era un barbos imbracat intr-un cearsaf alb, pe care scria “libertate” si “jos ceausescu !”. mai tarziu am aflat ca se numeste ion marcu.

coloanele care veneau dinspre podul decebal au urmat aceeasi tactica cu tramvaiele. in scurta vreme, lumea a prins curaj si multimea a umplut strada pe jumatate. eram fata in fata: militarii care aparau comitetul judetean si noi, flancati de tramvaie. intre cele doua tabere erau liniile de tramvai si cele doua scuaruri cu pomi. militarii erau evident descumpaniti de scandarile noastre si de momentele cand ingenuncheam, rostind “tatal nostru”. nici nu stiu cand am ocupat si restul strazii, ajungand la doi metri fata de ei. liderii care isi condusesera coloanele de la intreprinderi au constituit un comitet ad-hoc, care parlamenta cu ofiterii. la un moment dat, acestia au acceptat sa retraga parasutistii, in uralele multimii, care striga “armata e cu noi !”. de undeva a aparut o portavoce, prea slaba, insa, pentru a stapani multimea. din cladire au tot inceput sa iasa persoane care parlamentau cu cei din primele randuri.

s-a cazut de acord ca o delegatie a demonstrantilor sa intre in cladire. lista s-a format destul de greu. la cat de infierbantat eram de ce se intampla, as fi vrut sa intru si eu, dar maturitatea lui liviu butoi ne-a oprit. au urmat clipe lungi de asteptare si, cand lumea a inceput sa-si piarda rabdarea, in balcon au aparut reprezentantii nostri, care incercau sa linisteasca atmosfera. la inceput strigau, apoi cineva le-a adus portavocea si, intr-un final, difuzoarele unei statii de amplificare au fost scoase pe geam. erau evident, incordati. si-au spus numele de mai multe ori, rugand oamenii sa-l tina minte, daca li se intampla ceva.

mi-l amintesc si acum, in afara de marcu, pe sorin oprea, pe care-l vazusem prima oara in 16 decembrie, incercand sa mobilizeze studentii din complex. erau ioan savu, cu parul valvoi si o barba neagra de calugar, petru borosoiu, un tip cam isteric care ma enerva, petre petrisor, un jurist rotofei cu mustata stufoasa. mai erau si altii, de care mi-am amintit cand i-am cunoscut mai tarziu, dar pe acestia ii stiu cel mai bine dintre cei ce au intrat la negocieri. veneau pe rand afara, sa ne spuna ce-au mai obtinut sau ce se intampla, iar noi reactionam aprobator sau nu. uneori, parerile erau diferite, dar oamenii ascultau ce striga si ceilalti si in scurt timp se coagula un raspuns, ca intr-o democratie ciudata, redusa la esente. era fascinant. liviu tragea poze dupa poze, iar eu incercam sa-l protejez. cand ni s-a terminat filmul, a fugit pana acasa si a ascuns aparatul, apoi s-a intors. din pacate, filmul acela zace si acum la un fotograf din timisoara, care promite sa scoata pozele si ne tot amana.

la un moment dat, cineva a spus ca in cladire este prim ministrul romaniei, constantin dascalescu. la cererea multimii, a iesit in balcon, adus, parca, de ceafa, de marcu si de savu. era timorat si a incercat sa promita sa rezolve o parte din lista de revendicari. singura verificabila era eliberarea imediata a celor arestati in ultimele zile. celelalte, ca demisia guvernului si a lui ceausescu, alegeri libere, libertatea presei, doliu national si pedepsirea vinovatilor pentru mortii de la timisoara, nu stateau, oricum, in puterea lui. parca la un moment dat, dascalescu si-a anuntat demisia, incercand sa mai potoleasca vuietul multimii. oamenii se temeau ca trage de timp pentru a pregati o cursa dupa caderea serii. a promis ca va transmite la bucuresti doleantele timisoarei.

intre timp, o delegatie a plecat la consulatul iugoslav, pentru a transmite lista si numele celor care au intrat in comitetul judetean pcr. aveam incredere in fratii nostri, sarbi, ca vor mediatiza lista si lumea intreaga va afla de timisoara. n-am gresit. am aflat mai tarziu ca asa s-a si intamplat. spre seara, cineva a anuntat ca ceausescu va vorbi la televizor despre timisoara. a fost scos un televizor pe geam si multimea parca a explodat, la auzul cuvintelor dictatorului.

ne numise “elemente huliganice“, care puneam in primejdie independenta si suveranitatea patriei, pe care voiam s-o dezmembram, si chema intregul popor la “unitate si solidaritate, pentru apararea cauzei socialismului“. raspunsul nostru a fost instantaneu: “azi in timisoara, maine-n toata tara !“. am aflat ca ceausescu decretase stare de necesitate in judetul timis. la timisoara, insa, armata chiar trecuse de parte Revolutiei. militarii au fost retrasi in cazarmi. orasul era in mainile noastre. dupa ora 22:00, au aparut primele semne pentru imbunarea oamenilor. au inceput sa soseasca cei arestati in ultimele zile. primii au reusit cu greu sa ne convinga ca sunt autentici, insa eliberarea lor a fost confirmata de informatiile care circulau sub forma de zvonuri.

in acest timp, un alt comitet revolutionar se formase in cladirea operei. nici mie, nici lui liviu si nici multor oameni nu ne-a placut scindarea aceasta si am hotarat sa ramanem in fata comitetului judetean pcr. cei din primele randuri formasera coloane de protectie a cladirii, dupa ce militarii au fost retrasi. spre miezul noptii, s-a aflat ca dascalescu si ceilalalti trimisi ai lui ceausescu au fugit prin curtea interioara, iar lumea a inceput sa se rareasca. liderii din echipa de negociere au plecat si ei la opera, asa ca ne-am dus si noi.

tin minte din noaptea aia si un detaliu care mi-a sarit in ochi, de care imi amintesc intotdeauna cand aud teoriile unei conspiratii internationale care a ajutat Revolutia de la timisoara. cand am ajuns la trecerea de pietoni de langa muzeul banatului, am lasat prioritate unei masini rosie, o lada cu numere rusesti, in care erau doua persoane. chiar am ras cu liviu de ei, ca au nimerit la timisoara sa-si vanda fierbatoarele chiar cand noi facem revolutie.

pe la ora 2:00, cand am ajuns noi, in piata mai erau vreo 300 de oameni, de care cei din balcon se rugau sa nu plece, pentru ca vor fi atacati de securisti si omorati, daca ii lasa singuri. din noaptea aceea, ii mai tin minte doar pe ioan chis, ale carui vorbe erau incarcata de multa caldura umana, pe lorin fortuna, cel care avea sa ajunga primul primar al timisoarei, iar astazi conduce cruciada impotriva reptilienilor in emisiuni obscure de televiziune si pe claudiu iordache, pentru ca se recomandase scriitor si imi era rusine ca nu auzisem de el. nu stiu de ce, dar grupul de revolutionari din opera mi se parea mult mai dubios decat cel de la comitetul judetean pcr, asa ca pe la 4:00, am plecat acasa si am adormit fericit: radio europa libera spunea ce se intamplase la noi in zilele trecute. in piata mai erau vreo 50-100 de oameni, adunati in jurul unui foc.

timisoara se declarase primul oras liber de comunism din romania.

ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate si interesante din timpul Revolutiei de la timisoara. in principalele intersectii din oras fusesera desfasurate efective al armatei, insotite de tancuri sau tab-uri. militarii stateau cu ochii in pamant, sub privirile pline de repros ale timisorenilor. nimeni nu scotea un cuvant, insa simteam ca orasul fierbe si ca se pregateste ceva. informatiile continuau sa circule sub forma de zvonuri cu o viteza incredibila, indelung exersata in anii regimului comunist. cea mai fierbinte si revoltatoare stire plecase de la bolnavii din spitalul judetean. pe la 1:00 noaptea, acestia observasera miscare in dreptul intrarii la morga: cadavrele celor impuscati erau incarcate intr-un tir frigorific, care a plecat intr-o directie necunoscuta. confirmarea acestui zvon a venit de la medicii si asistentele care au povestit ca directorul spitalului a fost nevoit sa predea securitatii toate evidentele legate de mortii si ranitii din zilele precedente. inclusiv fisele de observatie pe care le vazusem cu ochii mei cu o zi inainte in spital.

am inteles ca securitatea incearca sa stearga urmele masacrului a carui dimensiune nimeni nu o stia si era clar ca, daca nu se va intampla ceva major, regimul ceausescu va asterne plumbul tacerii peste cele intamplate. cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la europa libera, care incepusera sa relateze despre revolutia noastra, insa vorbeau doar de doi morti confirmati pana acum. nu stiu de unde s-a raspandit ideea ca muncitorii marilor intreprinderi trebuie sa intre in greva, dupa modelul sindicatelor din polonia. incurajator era ca initiativa a prins.

pe la pranz, un prieten ne-a povestit ca muncitoarele de la “elba” au intrat in greva si ca totul a pornit de la o femeie si un copil, impuscati de un individ in uniforma garzilor patriotice pe podul dinspre piata iozefin. spre oroarea tuturor, copilul a fost aruncat peste balustrada in raul bega. in realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia il purta cu ea. imediat, a ajuns la intreprindere radu balan, prim secretarul comitetului judetean pcr timis, simpatizat de timisoreni pentru ca era banatean si fusese primar de treaba cu ani in urma. nu apucase sa arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o luna, in locul lui cornel pacoste (care si-a transformat numele in renume, fiind unul din cei mai detestati prim secretari pe care i-a avut judetul timis). afland ca ceausescu i-a luat comanda judetului si l-a trimis la timisoara pe ion coman, de la comitetul central al pcr, femeile nu au vrut sa-l asculte si l-au luat ostatec pe balan. cu mare greutate, l-au eliberat dupa cateva ore, convinse de elocinta generalului stefan gusa, trimis de coman sa rezolve situatia. cei doi au plecat in aplauzele muncitoarelor de la “elba”, care au scandat “armata e cu noi !”

fara sa cunoasca sentimentele timisorenilor, coman l-a trimis pe cornel pacoste si pe ilie matei, un alt fost prim secretar urat de oameni sa-i potoleasca pe muncitorii de la u.m.t., cea mai mare intreprindere din oras. au scapat cu greu sa nu fie linsati si incercarile lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. la fel a patit si petru mot, trimis sa-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. am inceput sa aflam tot mai multe zvonuri ca muncitorii se organizeaza si pregatesc sa iasa a doua zi in strada, intr-o actiune coordonata, dinspre toate colturile orasului.

pe de alta parte, moralul militarilor aflati in strada era tot mai scazut. consemnati in cazarmi inca din seara de 17 decembrie, cand primisera alarma de lupta “radu cel frumos“, acestia au realizat ca informatiile livrate de ofiterii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre ungaria sunt fabulatiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. stiau ca sangele mortilor si ranitilor din ultimele zile vor pata pentru totdeauna onoarea armatei romane si intuiau ca ceausescu pregateste o interventie si mai brutala impotriva timisorenilor. pentru intarirea fortelor din oras, seara au aterizat la timisoara 300 de parasutisti de la caracal. imediat s-a aflat si aceasta veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

seara, nivelul optimismului a inceput sa creasca din nou. tot mai multa lume din orasele romaniei aflasera ce se intampla la noi si ne transmiteau mesaje de solidaritate si promisiuni ca vor iesi, la randul lor, in strada. un prieten ne-a sunat din oradea si ne-a povestit ca studentii din trenul de iasi au scris pe vagoane “libertate” si “timisoara“. apoi, am aflat ca studentii din bucuresti au agatat pere in plopii din fata caminelor, pentru a materializa vorbele lui ceausescu, care anuntase la congres ca perestroika va ajunge in romania “cand va face plopul pere si rachita – micsunele”. dar cel mai mult ne-a incurajat editia speciala a emisiunii “actualitatea romaneasca” de la europa libera, in care se vorbea foarte clar despre masacrul de la timisoara, de aceasta data exagerandu-i proportiile. mai multe guverne straine au protestat si americanii si-au trimis doi diplomati ai ambasadei la timisoara, sa vada care este adevarul. am adormit cu greu, aproape in zori, macinat de ganduri si de nerabdare. in noaptea aceea nu am mai auzit focuri de arma. nu stiu de ce, dar toti simteam ca a doua zi va iesi in strada intregul oras.

dimineata de 18 decembrie 1989 m-a gasit la prietenul meu, gabi, care avea un apartament la parterul unui bloc de langa bastion. nu reusisem sa dorm deloc. am iesit pe strazi sa vad urmele luptelor. in fata librariei “mihai eminescu” din piata operei inca se mai vedea o gramada de cenusa, din care adierile vantului smulgea cate-o pagina arsa pe jumatate din volumele cu opera de inestimabila valoare a lui ceausescu. autoritatile adusesera mesteri care erau zoriti sa inlocuiasca vitrinele sparte. parfumeria de vis-a-vis de cofetaria “violeta” era o ruina, iar peretii negri si arsi ai blocului aminteau de incendiul de aseara. toata piata era plina de trupe de militie si garzi patriotice, comandate de civili in scurte de piele gri-petrol, cu automate de gat, care se rasteau la oamenii ce nu grabeau pasul si priveau cu nedisimulata satisfactie urmele luptelor. se decretase stare de necesitate si timisorenii nu mai aveau sa circule pe strada in grupuri.

in dimineata aceea am facut una din cele mai mari nebunii din viata mea. ma intalnisem cu zoran si cristi, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, studenti la medicina. ne povesteam prin ce trecusem peste noapte si eram ingrijorati ca la radio europa libera nu se pomenise inca nimic despre ce se intamplase. circulau tot felul de zvonuri prin oras despre mii de morti si raniti. cristi a venit cu ideea sa mergem la spitalul judetean sa vedem cu ochii nostri adevarul. prietena lui de atunci era fiica doctorului aurel mogosanu, seful sectiei anestezie-terapie intensiva (ati), care il simpatiza. si-au luat halatele, iar zoran mi-a dat si mie unul, de la el.

spitalul judetean era inconjurat de soldati, iar la intrare era un civil inalt si solid, in aceeasi scurta de piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gat. ne-a privit cu o figura de gheata si n-a zis nimic vazandu-ne cu halatele albe sub brat. “studenti,” a explicat cristi si ne-a lasat sa trecem. in inconstienta noastra, nu ne-a fost teama nici o clipa ca ar fi putut sa ne legitimeze si, cum eu nu aveam carnet de student, am fi dat de dracu’. in holul spitalului, ne-am imbracat din mers cu halatele, moment in care am izbucnit toti trei intr-un ras isteric: halatul meu nu avea o maneca ! eram nebuni de legat ! zoran a gasit intr-o clipa solutia: mi-a smuls si cealalta maneca. nici azi, dupa 20 de ani, nu inteleg cum de nu s-a prins nimeni de impostura.

doctorul mogosanu a inteles dintr-o privire de ce am venit. si-a pastrat calmul si ne-a trimis pe sectie. saloanele erau pline de oameni raniti in noaptea care trecuse. am citit cu ochii nostri fisele de observatie, care aveau sa dispara pentru totdeauna in zilele urmatoare. diagnosticele erau aproape identice: “plaga impuscata” sau “plaga impuscata transfixianta“. unii erau in stare grava, altii aveau rani mai usoare. ne priveau cu suspiciune si doar cativa au indraznit sa vorbeasca cu noi. erau speriati si ne intrebau daca lumea a mai iesit in strada. imi amintesc ca unul dintre ei ne-a povestit ca fusese impuscat din intamplare, cand iesise de la film, din cinema “studio”, si habar n-avea ce se intampla afara. il tin minte pentru ca l-am revazut dupa 22 decembrie pe un post de televiziune cu o alta poveste, plina de eroism, in care el fusese in primele randuri ale manifestantilor anti-ceausisti cand armata a deschis focul. nu am aflat niciodata cand a spus adevarul, insa doar cativa dintre ranitii care au vrut sa vorbeasca cu noi ne-au marturisit atunci ca au fost impuscati in timp ce demonstrau. ceilalti au preferat sa ne minta ca au fost loviti de gloante ricosate si isi exersau cu noi povestea pe care o inventasera pentru viitoarele anchete. unul dintre ei ne-a dat un numar de telefon si ne-a rugat sa-i anuntam familia.

povesteau ca securistii au vrut sa-i impiedice pe medici sa-i trateze, insa acestia nici n-au vrut sa auda de asa ceva. dr.mogosanu ne-a spus ca nu le-a permis, deocamdata, celor de la securitate sa-i ancheteze pe raniti, insa se temea ca nu va putea sa-i opreasca prea mult timp. intreaga sectie ati era plina de raniti. cred ca am vazut cel putin 40. am vrut sa coboram la subsol, sa mergem sa vedem cate cadavre de oameni impuscati sunt la morga, insa am fost opriti pe culoarul care dadea spre intrarea la morga de un alt securist si n-am insistat. dr.mogosanu ne-a sfatuit sa plecam acasa, pana nu se prinde cineva ca nu aveam ce sa cautam acolo. le-a spus lui cristi si lui zoran ca pot veni alta data, daca vor sa-i asiste pe medici, dar fara mine. am iesit din spitalul judetean si am plecat pe jos spre strada cluj. n-am fost in stare sa scoatem un cuvant pana am ajuns prin dreptul caminelor studentesti. eram coplesiti de ceea ce vazusem.

pe strazi, simteai o tensiune aproape insuportabila. oamenii erau incordati, insa puteai observa o hotarare ciudata in privirile lor, care iti dadea incredere. stiau ca am pornit cu totii pe un drum fara intoarcere. dupa noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel. informatiile circulau cu o viteza incredibila, sub forma de zvonuri. am aflat rapid ca securitatea incepea sa adune cadavrele celor impuscati. la puscaria de pe strada popa sapca erau anchetati cei arestati in ultimele doua zile.  laszlo tokes disparuse, ridicat de acasa de securisti, insa nimanui nu parea sa-i mai pese de soarta lui. acum, aveam de dus o alta batalie. cel mai mult ne ingrijora plecarea lui ceausescu in iran. ne lasase pe mainile nevestei si a acolitilor sai, ale caror cruzime si lipsa de scrupule devenisera legendare.

prietenul meu, liviu butoi, l-a sunat pe mircea tiberian la bucuresti si i-a povestit la telefon ce se intamplase. la fel ca el, au facut multi. in sfarsit, europa libera a inceput sa transmita stiri despre zilele de 16 si 17, cu marturii ale unor cetateni straini de origine romana, care apucasera sa iasa din tara, inainte de a se inchide granitele. noi ne-am strans acasa la familia timoceanu si fiecare a povestit ce aflase peste zi. cea mai optimista veste a fost ca muncitorii din marile intreprinderi pregateau o greva generala, in timp ce secretarii de partid compuneau mesaje de condamnare a huliganilor care au devastat orasul.

imagini filmate de victor popa, in seara de 18 decembrie 1989, cand tab-urile deschid focul asupra unui grup de colindatori aflat pe treptele catedralei din timisoara

dupa apusul soarelui, s-au mai auzit scandari si rafale de arma automata, mai ales in calea girocului. un grup de colindatori s-au adunat pe treptele catedralei, in frunte cu un tanar care desfasurase un drapel cu stema decupata. imediat, pe trotuarul de peste drum s-au strans cateva sute de timisoreni. victor popa, pe care l-am cunoscut mai tarziu, cand lucra la tvt’89 si locuieste langa catedrala, a filmat o scena incredibila, care a facut mai tarziu inconjurul lumii. doua tab-uri au trecut prin fata catedralei si au deschis focul asupra manifestantilor. trei oameni au fost ucisi, iar patru au fost raniti. ceilalti au incercat sa se ascunda in catedrala, insa usile lacasului fusesera incuiate dupa slujba.

17 decembrie 1989

era duminica dimineata si trebuia sa plec pana la arad cu trenul, sa-mi rezolv niste probleme. inca surescitat de tot ce se intamplase noaptea, am luat tramvaiul spre gara de nord. vatmanul nu a oprit in statia din piata maria. lumea din tramvai privea uimita vitrinele sparte de pe bulevardul 6 martie. oamenii susoteau, cu o unda de speranta in priviri. nimeni nu circula pe trotuarul dinspre biserica reformata, in fata careia am vazut cativa militieni. putini se incumetau sa treaca pana si pe trotuarul de vis-a-vis. la arad, am povestit unor prieteni ce se intamplase peste noapte la timisoara. desi aflasera zvonuri, tot ma priveau cu neincredere, ca pe un nebun. timpul a trecut chinuitor de greu pana dupa pranz, cand m-am intors in oras.

nu m-am inselat: evenimentele au continuat in cursul diminetii, cat am fost plecat. liviu butoi mi-a povestit ce s-a intamplat. pe la ora 10:00, niste tampiti din conducerea garnizoanei timisoara au avut neinspiratia sa scoata un pluton de soldati in strada, care au defilat cu steagul de lupta in frunte. liviu i-a intalnit cand treceau podul, dinspre piata maria catre catedrala. timisorenii au coborat de pe trotuare, fara sa scoata un cuvant, cu privirile indarjite, si au inceput sa paseasca in tacere in spatele soldatilor. tot mai multi. speriati, militarii au grabit pasul si s-au retras in garnizoana din piata libertatii. prea tarziu. se adunasera in zona operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotarat sa plece in mars catre comitetul judetean pcr. era o manifestatie pasnica, multi tineri, femei, barbati cu copii pe umeri, cum vazusera la jurnalele de stiri de la televiziunile sarbesti ca se intamplase in alte tari.

ajunsi in fata sediului judetenei de partid, desi strigau “fara violenta !“, demonstrantii au fost intampinati de trupele de militie si alungati cu jeturi de apa proiectate din masini de pompieri. a fost scanteia care a declansat ostilitatile. oamenii au atacat cordonul de militieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o masina si i-au dat foc. a inceput o batalie fara mila. o alta prietena, olivia, mi-a descris ciocnirea violenta din jurul pranzului. ea scapase, uda-leoarca, dupa ce s-a ascuns pe treptele hotelului “continental”. dupa ora 14:00, totul o luase razna. tot mai multe grupuri de manifestanti veneau in centrul orasului. pe la 16:00, s-au auzit primele impuscaturi in piata libertatii. zvonurile vorbeau de focuri de arma trase in plin, de morti si raniti. fascinant era ca efectul obtinut a fost exact pe dos ! teama parca se evaporase, facand loc furiei si unei hotarari de neclintit. “libertate !“, “acum ori niciodata !“, “jos comunismul !“, “jos ceausescu !“, “azi in timisoara, maine-n toata tara !” rasunau din toate colturile orasului. vestile circulau cu viteza fulgerului si nu mai stiai care sunt adevarate sau care sunt zvonuri si dezinformari.

dupa ora 17:00, cand a cazut intunericul, situatia a scapat de sub control total. la un moment dat am ajuns in piata operei, care era sub controlul demonstrantilor. vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementa de niste indivizi dubiosi, inalti, solizi, cu alura de sportivi de performanta. in urma lor, navaleau cete de tigani care furau tot ce le cadea in mana. cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de cofetaria “violeta” si flacarile amenintau sa cuprinda primul etaj al blocului. oamenii si-au inundat apartamentele, sperand sa scape de foc. era o confuzie generala, demonstrantii adevarati ferindu-se sa se amestece cu provocatorii. m-am intors la studioul lui liviu butoi, din demisolul vilei de langa liceul “c.d. loga” exact cu cateva minute inainte sa intervina trupele de militie, care au deschis focul din nou. mai tarziu, am aflat ca oliver, un prieten care ramasese in piata operei, a fost ranit in picior de un glonte ricosat din trotuar. a avut noroc. a avut si inspiratia sa nu mearga la spital, ci a chemat-o pe sora lui, corina, studenta la medicina, sa-i ingrijeasca rana.

Timisoara 1989 dupa revolutie

Vezi mai multe video din Politica

eram innebunit sa merg si eu in locurile unde se duceau bataliile cu fortele de represiune. pe masura ce trecea timpul, orasul rasuna de scandarile demonstrantilor si tot mai des se auzeau focuri de arma, uneori chiar rafale. pierdusem notiunea timpului. la un moment dat, am auzit o multime scandand “jos ceausescu !“. am fugit spre complexul studentesc si am intalnit in fata liceului de muzica “ion vidu” o coloana de cateva sute de oameni. veneau din calea girocului. n-am stat o clipa pe ganduri si m-am alaturat multimii. precaut, am avut grija sa nu fiu in primele randuri si imi cautam permanent cai de retragere, in caz ca am fi fost atacati de militie. intre scandari, lumea vorbea de arestati, de morti si raniti, insa nimeni nu se temea. era o atmosfera electrizanta care te molipsea.

am trecut prin fata universitatii si am ajuns la podul mihai viteazul. in timp ce primele randuri ale demonstrantilor trecusera de pod si se intreptau spre catedrala, eu ajunsesem in dreptul unui chiosc de ziare din tabla, chiar inainte de pod. marturisesc ca, pana in acel moment, nu mi-a venit sa cred ca se trage in oameni cu gloante adevarate. ma gandeam ca trag cu gloante oarbe, sa ne sperie, sau cu gloante de cauciuc, cum auzisem ca se face in occident, cand vor sa imprastie manifestatiile violente. cei din fata scandau “armata e cu noi !” si inaintau catre cinema “capitol”, in momentul in care militarii au deschis focul. din reflex, m-am aruncat la pamant, ascunzandu-ma dupa chioscul de ziare. am auzit gloantele lovind crengile copacilor si am vazut scantei pe asfalt, de la ricoseuri. atunci am realizat ca sunt gloante adevarate.

cei aflati pe pod se trantisera pe jos si cativa gemeau si se zvarcoleau, loviti de gloante. ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. dimpotriva ! ghemuiti, i-au scos pe raniti din bataia gloantelor si au oprit cateva masini, rugand soferii sa-i duca la spital. nimeni nu i-a refuzat, desi isi murdareau banchetele automobilelor cu sange. mai tarziu am aflat ca militarii care au tras au fost comandati de generalul chitac. multi au tras in aer sau in pamant, evitand sa tinteasca spre demonstranti, insa cateva gloante au nimerit in plin. fantastic era ca, pe masura ce realizam ca se trage in noi ne disparea orice urma de teama. la fel s-a intamplat cu o coloana de manifestanti care au incercat sa vina treaca podul decebal catre comitetul judetean pcr. au fost intampinati cu gloante.

tatal prietenului meu gabi, medicul veterinar viorel timoceanu ne-a povestit ca a fost chemat in noaptea aceea la directia sanitar veterinara, care isi avea sediul in spatele casei tineretului. a trecut pe langa baile “neptun” si a vazut morti si raniti. s-a oprit si a vrut sa-i ajute, insa a fost alungat cu brutalitate de niste securisti in civil. cand a ajuns langa casa tineretului, a vazut ce se intampla pe calea girocului, unde demonstrantii aflati in dreptul liniei tramvaiului 9 sfidau gloantele cordonului de militari de la intersectia cu strada cluj. la un moment dat, impotriva lor au fost trimise cinci tancuri de la unitatea din giroc. coloana a fost blocata in plina strada de un troleibuz pus de-a curmezisul drumului. girocanii, care au fost adevarati eroi in noaptea aia, i-au obligat pe militari sa se predea, amenintandu-i ca le dau foc. nu au incendiat tancurile, de frica sa nu explodeze munitia din ele. maiorul  vasile paul a fost trimis mai tarziu sa le recupereze, iar acesta a condus o interventie de o brutalitate extrema. au fost in stare sa-i urmareasca pe demonstranti pana in scarile blocurilor si sa traga rafale la intamplare. oamenii aveau un curaj nebun: stateau in mijlocul strazii, isi desfaceau hainele la piept si ii sfidau: “trage, baaaa !” imediat urma o rafala de automat. “trage-n ma-ta, baaaaa !” era raspunsul demonstrantilor.

nimeni nu poate descrie cu adevarat ce s-a intamplat in noaptea de 17/18 decembrie in timisoara. atitudinea oamenilor, curajul pe care ti-l extrageai parca din curajul celui de langa tine, exaltarea, sentimentul ca traim un moment magic, credinta ca implinim un destin al carui final urma sa fie unul singur… eram invincibili, gloantele nu existau, eram liberi si nimeni nu ne mai putea fura libertatea. nu voi uita niciodata flacara din privirile celor din jur, zambetul de pe fata lor, aura de ingeri care iradia de pe chipurile tuturor. nu-l cunosteam pe cel de langa mine, dar il simteam fratele meu si stiam ca nu mai au ce sa ne faca. in orice directie te uitai, cerul era brazdat de trasoare, dar rafalele de mitraliera erau acoperite de glasul razvratitilor. toata timisoara vibra.

pe la 3:00, Dumnezeu a varsat o lacrima pentru cei ce au murit atunci. o ploaie torentiala a spalat pacatul celor care au ridicat arma asupra fratilor lor si s-a asternut linistea. peste oras si peste sufletele noastre. atunci am stiut ca i-am invins.

unul din momentele care mi-au marcat viata a fost Revolutia din decembrie 1989, pe care am trait-o din plin la timisoara. aveam 25 de ani si eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cantam jazz, la contrabas. mai bine zis, incercam sa devin muzician de jazz, pe nervii saxofonistului liviu butoi, care era un adevarat mentor pentru mine si alti cativa tineri ce cochetam cu muzica. toata ziua studiam individual sau cantam impreuna, intr-un demisol inchiriat intr-o vila de langa liceul “c.d.loga”. de doua ori pe an, cantam in formula liviu butoi quartet la festivalurile de jazz de la sibiu si costinesti si mai faceam cativa banuti in urma putinelor concerte pe care le mai prindeam prin tara.

ignoram cu totii regimul comunist, care ne ignora, la randul sau, considerand artistii ca noi niste paria. in decembrie 1989, incepusera sa apara zvonurile despre problemele unui preot maghiar. am aflat amanunte de la radio europa libera. era 16 decembrie 1989, sambata, pe la pranz. stiam casa din piata maria in care locuia laszlo tokes si am vrut sa vad cu ochii mei ce se intampla acolo. am luat tramvaiul de langa catedrala si n-am coborat la prima statie, pentru ca voiam sa ma asigur intai privind pe geam ca nu sunt pericole. am zarit cativa oameni adunati pe straduta din fata bisericii reformate maghiare, cu fata catre ferestrele pastorului. din piata sinaia, m-am intors pe jos si m-am oprit la colt. nu erau mai mult de 30 de persoane. mi s-a parut ciudat ca sunt lasati sa stea acolo. erau, insa, bine supravegheati. in zona, frecau menta niste personaje dubioase, evident securisti. ii recunosteai dupa hainele lungi din piele gri, pantofii “otter” si tunsoare. intr-o masina parcata in apropiere erau alti doi dubiosi care erau atenti la tot ce se intampla. oamenii adunati in casei parohiale, care este lipita de biserica, erau enoriasi maghiari si cativa romani. nu erau agitati si vorbeau intre ei aproape in soapta, aruncand cate-o privire ingrijorata spre dubiosii care ii supravegheau. m-am mirat ca n-am vazut nici o patrula de militie pe aproape. n-am stat prea mult in zona, pentru ca n-aveam chef de probleme.

seara, impreuna cu doi prieteni, zoran si gabi, m-am dus la “filiera franceza“, la cinema “timis”. am iesit de la film si gabi ne-a dus cu masina pana la el acasa. locuia in cartierul “intre vii”, pe langa gara de est. in drumul nostru, am trecut prin fata comitetului judetean de partid timis si am fost socati sa vedem cladirea inconjurata de militieni si soldati din trupele de securitate. nu mai exista un geam intreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de carti de-ale lui ceausescu, sticle de whisky sparte si bucati de mobilier. mariana, mama lui gabi, ne-a povestit ca timisorenii au iesit in strada, in sprijinul enoriasilor lui laszlo tokes.

am aflat apoi ce s-a intamplat. la caderea serii, tot mai multi oameni s-au adunat in fata parohiei reformate din piata maria, cu lumanari in maini. tensiunile au izbucnit cand poetul ion monoran a blocat un tramvai aflat in statia din apropiere, tragand de funia pantografului. de aici, pana la “jos ceausescu !” nu a fost decat un pas. oamenii s-au mobilizat si au plecat in mars spre comitetul judetean de partid. in fata cladirii, ii astepta un cordon de soldati din trupele de militie. multimea a spart cordonul si cei mai curajosi au patruns in sediu. furia devastatoare a multimii a intors pe dos totul. au spart birourile si au aruncat pe geam, in uralele celor de afara, portretele si cartile lui ceausescu, sticle de bautura gasite prin dulapuri, tot ce le-a cazut in mana. au fost goniti de interventia brutala a trupelor de securitate, inarmate cu niste bate lungi, sprijinite de masini ale pompierilor care improscau multimea cu jeturi puternice de apa.

“revolutie !” a fost primul nostru gand si nici o rugaminte a parintilor lui gabi nu ne-a putut tine pe loc. ne-am urcat in masina si ne-am dus in complexul studentesc. acolo, am gasit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care incercau sa-i scoata pe studenti in strada. era un fel de disperare a unor oameni care simteau ca acesta putea fi sfarsitul epocii comuniste, dar teama celorlalti parea greu de infrant. se scanda “jos ceausescu !“, “jos comunismul !“, “studenti, veniti cu noi !“, “nu stati in balcoane, ca muriti de foame !“. cineva s-a urcat pe un transformator electric si a incercat sa mobilizeze lumea, insa putini studenti au coborat sa ni se alature. multi erau plecati deja acasa, iar cei ramasi n-au prea indraznit sa iasa din camine.

am plecat cu masina spre casa lui tokes, insa un cordon de militieni bloca circulatia in dreptul restaurantului “flora“, de pe splaiul tudor vladimirescu. ne-am intors, am ocolit prin piata balcescu si am ajuns langa liceul de filologie-istorie, unde am parcat. in permanenta ne luam masuri de precautie, sa avem strazi pe care sa ne putem retrage, in cazul unei interventii in forta a militienilor. ne-am apropiat de biserica ortodoxa din piata sinaia, unde erau adunati vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din calea sagului, intaratati de ideea unei batalii cu militia. trupele erau masate in dreptul librariei de pe bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocand accesul spre biserica reformata. erau tineri care isi faceau stagiul militar in fortele de militie, dar aveau casti albe, scuturi mari de plexiglas si bastoane de cauciuc. la ordinul unui gradat, au inceput sa inainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele in scuturi. noi ne-am retras un pic, dar am vazut, uluiti, ca tinerii adunati acolo nu dadeau inapoi.

dimpotriva ! au alcatuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard si au inceput sa inainteze catre cordonul de militie. aveau si ei bate si cateva rangi, pe care le tarau cu zgomot pe asfalt. un tip solid, caruia ii spuneau semaca, zanganea un lant in mana dreapta si parea sa fie un fel de lider. momentul culminant s-a petrecut cand cele doua tabere au ajuns fata in fata, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, cativa tineri au scos niste sticle incendiare pregatite dinainte, le-au dat foc si le-au aruncat intre militieni. “pe ei !” a strigat semaca si toti au navalit catre militienii care fugeau ca potarnichile. in cateva minute, batalia a fost castigata. tinerii au spart vitrinele magazinelor si au incins un foc in mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii si cartile lui ceausescu scoase din vitrina unei librarii. in uralele lor, semaca defila pe bulevard, cu o casca de militian pe cap si un guler imens de blana, luat dintr-un magazin.

a doua zi, am aflat ce s-a intamplat in celalalt capat al bulevardului, de la liviu butoi, care se afla in vizita la profesorul muresan, ce locuieste langa podul peste bega, pe coltul cu splaiul tudor vladimirescu, deasupra unei frizerii in care lucra domnul virgil, cel mai bun frizer din timisoara (si care s-a transformat acum cativa ani, intr-o farmacie, desigur). accesul spre casa lui laszlo tokes era blocat de doua cordoane de militie, unul dispus pe pod, iar celalalt pe splai. in spatele lor, era o masina de pompieri, pregatita sa lanseze jeturi de apa catre manifestanti. o parte a acestora era masata dincolo de pod, langa parcul catedralei. ceilalti s-au imprastiat in parculetul de pe malul raului bega, unde au descoperit o gramada de pietris si au inceput sa arunce cu pietre in militieni. dispozitivele erau comandate de cativa ofiteri de militie, care se aflau chiar in dreptul frizeriei, sub balconul profesorului muresan.

enervat de pietrele care-i loveau din intunericul parculetului, un sergent major a venit la sefii lui, cerandu-le sa-i lase sa-i atace pe manifestantii din parc. au navalit spre ei, insa oamenii – normal ! – au fugit. militienii au reusit, totusi, sa prinda doua fete, pe care le-au adus langa frizerie, tarandu-le de par si lovindu-le cu picioarele. scena i-a facut sa explodeze pe manifestantii de dincolo de pod, care au atacat cordonul si l-au strapuns. ingroziti, militienii au fugit. oamenii au incercuit masina de pompieri, i-au aruncat din ea pe militari si au impins-o in raul bega. cele doua grupe de manifestanti au facut jonctiunea, stapanind intreaga zona. bucuria era imensa. unii s-au dezlantuit si au spart toate vitrinele magazinelor, fiind cu greu potoliti de cei mai pasnici.

cineva a spus sa mergem in centru. era deja trecut de miezul noptii si am ajuns la catedrala. eram vreo 4-500 de oameni. un cordon de militieni inconjurase primaria si o parte dintre manifestanti voiau sa-i atace. din multime au aparut niste lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele catedralei si incercau sa-i opreasca pe cei ce voiau sa se bata cu militienii de la primarie. povestea a durat vreo ora, in care multimea pendula intre catedrala si primarie, unde ii injurau pe militieni si le reprosau ca nu sunt romani, daca apara regimul comunist.

la un moment dat, cineva a venit cu ideea sa mergem in cartierele muncitoresti, sa chemam lumea la revolutie. norocul nostru a fost ca nu ne-a placut ideea si am plecat spre casa. gabi m-a dus cu masina. cand am trecut pe strada cluj, spre centru treceau camioane cu soldati. o parte a manifestantilor a plecat spre calea sagului, restul spre circumvalatiunii. prea putini oameni au iesit in strada sa li se alature. in dreptul antenelor de radio de langa cimitirul din calea lipovei, a avut loc prima interventie in forta a unor masive trupe de militie, care a reusit sa imprastie manifestantii si sa aresteze o parte dintre ei. cand am ajuns acasa si am intrat, surescitat, pe usa, strigand “gata cu ceausescu ! a inceput revolutia !“, maica-mea a inceput sa planga.