am descoperit inca o dovada ca brazilienii stiu sa faca filme. “o homem que copiava” pare facut de un pusti de 20 de ani, care amesteca cu o placere nebuna secvente de videoclip montate in ritm de samba cu desene animate si benzi desenate. scenariul este plin de imaginatie si umor, dialogurile sunt calde, iar situatiile in care sunt pusi eroii sunt adesea de un umor absurd, insa de o profunzime surprinzatoare. mi-a placut mult cum sunt tratate temele saraciei, a coruptiei si disolutiei autoritatii statului, fara emfaza ori ipocrite idei moralizatoare. cu multa intelegere pentru conditia umana.

saraci lipiti, un “operator de fotocopiadore” indragostit de o vanzatoare dintr-un magazin de haine de dama si un “negustor de antichitati” care viseaza la virginitatea pastrata de frumoasa cartierului pentru barbatul visurilor ei ajung peste noapte plini de bani, dar trebuie sa scape de martorii incomozi care isi vor partea lor. e doar una dintre povestile din “o homem que copiava“, pentru ca sunt mult mai multe, impletite inteligent si – repet – cu mult umor de mare calitate.

prietenii mei de la casa de productie media factory au scos o noua nazbatie: plugusorul politic 2011, o parodie animata, in stilul serialului “animat planet show” din anii trecuti. se difuzeaza si pe realitatea tv. secventa mea favorita este momentul cu eba.

recunosc, n-am fost fan al filmului din 1982 si nici n-am avut timp de jocuri video. dar imi plac povestile si m-am dus la imax 3d-ul de la afi cotroceni cu speranta sa ma distrez cat mai bine. din pacate, “tron:legacy” nu merita efortul. e suficient sa-l vedeti acasa, intr-o duminica seara. e cheap, ca orice film a carui actiune se petrece in intuneric, mai ales dupa ce a aparut “avatar“. pentru ca filmul sa fie mai usor realizat pe computer, personajele sunt imbracate in costume “electrice”, iar majoritatea secventelor 3d sunt simulari grafice din linii luminoase.

scenariul are burti mari, incercand sa explice cat mai clar chestii care nu meritau atata importanta. jeff bridges are momente in care pare usor jenat de rol. senzatia de ieftineala e intarita de regizorul ales de studiourile disney, un debutant. despre detaliile propagandistice penibil disimulate in film n-are rost sa vorbim. pe scurt, chiar si copiii din jur s-au cam plictisit.

nu sunt carcotas. filmul are cateva secvente spectaculoase. cel mai mult mi-au placut cursele prin labirintul virtual. este impresionanta realizarea tehnica a personajului clu, daca stii ca fata lui jeff bridges a fost intinerita cu tehnologia folosita in “the curious case of benjamin button“. m-a fascinat olivia wilde, superba in rolul quorra. e ok si coloana sonora compusa de daft punk, care apar in rolul unor dj mascati. si cam atat.

tocmai am descoperit un film misto: “four lions“, debutul in lungmetraj al regizorului britanic chris morris. si, imediat, nominalizare pentru grand jury prize la festivalul sundance 2010. o comedie neagra, de o ironie necrutatoare, in care razi de la primul la ultimul minut. trebuie doar sa stii bine engleza, pentru ca dialogurile sunt incredibile si imposibil de tradus.

sj perelman, unul din marii umoristi ai secolului XX, a fost intrebat odata cum ar defini diferenta dintre woody allen si mel brooks. “allen e amuzant, in timp ce brooks- nu,” a sunat raspunsul. cred ca acesta ar trebui sa fie si verdictul meu despre “four lions“.

(philip french, the sunday observer)

criticii puritani au fost oripilati, insa filmul nu e doar o parodie la adresa terorismului islamic – cum pare la prima vedere – ci nu iarta nici un subiect al vietii moderne. nu-l ratati !

ieri, dj vasile mi-a atras atentia asupra unui filmulet superb: “be happy ! it’s an order !”. realizat de sinan cetin, este o parodie plina de umor despre clasa politica desprinsa de realitate, care doreste sa impuna oamenilor obisnuiti cum sa traiasca, cum sa se distreze si sa fie fericiti.

sinan cetin este unul din cei mai interesanti cineasti din turcia, ale carui filme parodiaza contrastele dintre civilizatia turca si lumea occidentala, in care clasa politica incearca sa-i integreze pe turci, fara a tine cont de valorile traditionale.

wow ! daca n-ati vazut pana acum “where the wild things are“, nu-l pierdeti ! este un film de o frumusete si o subtilitate rare, un basm in care copiii se vor regasi total, iar adultii nu se vor plictisi nici o clipa si vor intelege mai multe despre ei. e povestea unui pusti de 9 ani care ajunge intr-o lume imaginara, populata de uriase fiinte blanoase care il recunosc ca rege. urmeaza o fantastica impletire de sentimente, prejudecati, temeri sau bucurii reflectate intr-o fabuloasa si spectaculoasa actiune. m-am regasit in diverse scene din film, cand cu mintea unui copil, cand cu cea a unui adult, cand cu a unui spectator. filmul e dominat de tandretea cu care autorii au construit acest mic univers. cred ca asa ar arata lumea ideala pentru un pusti de 9 ani care a inceput sa inteleaga ca raiul l-am pierdut demult.

scenarist si producator pentru seria “jackass“, spike jonze este la al treilea sau film de lung metraj. despre primele doua, “being john malkovich” si “adaptation“, nu cred ca are rost sa mai comentez ceva. le stie oricare cinefil ce se respecta. de aceasta data, s-a jucat cu o evidenta placere cu o capodopera a lui maurice sendak, un clasic american al cartilor ilustrate pentru copii, care – la randul lui – cauta de vreo 20 de ani regizorul potrivit. rezultatul intalnirii e o bijuterie. la final, pleci luminat de bucuria ca s-a inventat cinematograful.

cred ca “the hurt locker” va primi premiul oscar pentru regia lui kathryn bigelow. si nu (doar) dintr-un feminism prost inteles. pana si james cameron, fostul ei sot si actual contracandidat la aceeasi statueta, i-a recunoscut meritele, considerand filmul un “platoon” al razboiului din irak.

este un film perfect despre razboi, despre alienarea pe care o produce razboiul la toate nivelurile. incepe cu fraza lui chris hedges, “razboiul e un drog“, care este explicata in tot ce se intampla. personajele – militari americani, localnici irakieni, teroristi sau membri ai firmelor de securitate – actioneaza sub imperiul acestui drog. au comportamentul deformat, chiar daca, uneori, impresioneaza prin calmul cu care reactioneaza in momente cheie. moartea este un personaj secundar. tensiunea unor scene e ucigatoare. cine a fost vreodata intr-un razboi sau macar intr-o tara araba in care e pace recunoaste atmosfera, recreata perfect. iar kathryn bigelow are inteligenta sa nu caute raspunsuri pentru vesnica intrebare, cand vine vorba de razboi: “la ce bun ?”

imi era dor de un film al lui terry gilliam, asa ca am fost foarte fericit cand a aparut “the imaginarium of doctor parnassus“, desi cativa prieteni m-au avertizat ca au fost dezamagiti. mie mi-a placut. e un basm despre bine si rau, despre forta imaginatiei, despre… terry gilliam in stare pura ! un regizor genial care se joaca cu imaginea, care nu are nevoie de sute de milioane de dolari pentru a construi un univers fantastic, ci o face in stilul cu care ne-a obisnuit din perioada monty python, cu decoruri sau peisaje inspirate din pictura naiva. arca, unul din motivele preferate ale lui gilliam, este de aceasta data vagonul fabulos al unui teatru ambulant ce bantuie tras de cai prin londra zilelor noastre. personajele sunt la fel de halucinante. christopher plummer joaca rolul lui doctor parnassus, un amestec ciudat de guru indian si sarlatan medieval. lily cole, una din cele mai stranii manechine din lumea modei, este valentina, fiica ingenua a doctorului, destinata unui diavol pervers interpretat de tom waits. desigur, nu lipseste un pitic si un adolescent bun la toate si indragostit de valentina, iar personajul cel mai complex din film – dubiosul tony – este jucat de 4 actori, printr-o geniala gaselnita a regizorului, confruntat cu moartea subita a lui heath ledger cand se filmase doar o treime din scene. asa ca personajul ia cand infatisarea lui johnny depp, cand pe cea a lui jude law, cand pe cea a lui colin farrell.

“women wants shoes. let’s do shoes !” spune gilliam intr-un interviu despre universul pe care il descopera cei care trec prin magica oglinda care ii introduce – cu ajutorul doctorului parnassus – in lumea propriei imaginatii. metafora perfecta a ecranului care ii arunca pe cinefili – cu ajutorul marilor regizori – in fantasticul lumii de celuloid.

am descoperit abia acum un film inspaimantator de bun: “johnny mad dog“, pe langa care “cidade de deus” pare un basm din desene animate. brutal, de o violenta extrema si socanta, surprinde profunzimi la care nu te astepti, mai ales avand in vedere genul. prin doua povesti paralele, una despre capetenia unei cete de soldati-copii dintr-o tara africana in razboi civil, iar alta despre o fata care incearca sa-si salveze tatal olog si fratele mai mic din fata furiei dezlantuite a celor din jur, regizorul jean-stephane sauvaire descrie o lume absurda, in care viata nu are nici o valoare.

rafalele akm-urilor domina dialogurile din film. se apasa pe tragaci din orice motiv, fara motiv, din lipsa alternativei sau – pur si simplu – dintr-o placere inconstienta. copii de 10 ani sunt smulsi din bratele parintilor pe care sunt obligati sa-i ucida si apoi inrolati ca niste roboti in ceata de mici razboinici. sufera dupa moartea unui purcel, desi ucid la intamplare batrani, femei sau copii. tanjesc dupa iubire, desi nu au posedat femei decat cu forta. trec senini printre gloante, cu credinta oarba ca margelele primite ca amulete sfinte ii fac invizibili sau transforma plumbul in apa. sau doar pentru ca, de cand s-au nascut, armele si violenta fac parte din peisajul cotidian si, uneori, au sarcini mai importante de indeplinit.

pentru a ecraniza romanul semibiografic al lui emmanuel dongala, regizorul jean-stephane sauvaire s-a dus in liberia cu cateva luni inainte de a trage primul cadru, pentru a selecta dintre bastinasi copiii care vor juca in film. n-a folosit nici un profesionist. ba unii dintre “actori” chiar si-au trait rolul in timpul razboaielor civile din ultimii ani. filmat cu steadycam (si din cauza inaltimii actorilor), perfect montat pe ritmul actiunii, premiat la cannes cu prix de l’espoir la sectiunea “un certain regard“, dificil de privit, dar imposibil de uitat, “johnny mad dog” este o capodopera cult.

terifiant !

the lovely bones, ultimul film al lui peter jackson, este o alegere stranie pentru celebrul regizor. insa si o realizare pe masura: rareori am vazut povestea unei tragedii cumplite spusa cu inocenta unui copil. lejeritatea cu care peter jackson amesteca fantasticul cu realitatea, uneori fara a delimita deloc cele doua planuri, este impresionanta. filmul i-a cam bulversat pe critici, care nu au putut sa-l incadreze intr-un gen. jackson a estompat tema cutremuratoare adaugand o poveste paralela, supranaturala si tulburatoare, care te ajuta sa privesti mai usor consecintele dramatice pe care moartea unei fete le provoaca in destinul linistit al unei familii americane. cred ca peter jackson s-a simtit provocat de romanul lui alice sebold si a vrut sa-l ecranizeze cu delicatete si fara incrancenare, sa faca un film despre o serie de crime abominabile pe care sa-l poata vedea si intelege chiar si cei mici.

desigur, actorii de calibru distribuiti in film l-au ajutat mult pe jackson sa realizeze the lovely bones. pentru macabrul personaj negativ pe care l-a creat, stanley tucci a fost nominalizat la oscarul pentru cel mai bun rol secundar si chiar cred ca l-ar merita.