are 63 de ani, dar nu i-a trecut inca prin cap gandul retragerii si rade de formatia kiss, care se afla de vreo 25 de ani in cel mai lung turneu de adio de care s-a auzit vreodata. alice cooper a venit la bucuresti cu un rock cirkus perfect care a avut de toate: sarpe boa, papusi, bastoane, jobene, sabii, ghilotina, poison, confetti si muzica in forta, cu 3 chitari, bas si tobe. l-am mai vazut la b’estival in 2007, pe aceesi scena cu marilyn manson, dar acum parca a fost mai bun.

am vazut ca un concert rock poate suna bine si la arenele romane, public de toate varstele, in extaz la hiturile lui alice cooper si multe tricouri negre cu ac/dc, iron maiden, judas priest… cam ciudat cat despre sarpe, a avut mare curaj, pentru ca era inchiriat de la bucuresti. putea sa se strice si sa ne dea cea mai tare stire despre romania din ultimii 20 de ani.

andreea vorniciuc i-a luat lui alice cooper un interviu in exclusivitate pentru stirile b1 tv:

suede live la arenele romane. lume multa, fani care stiau versurile pe de rost, vreme perfecta. conditii ideale pentru un concert reusit. degeaba. sonorizarea a stricat tot. primele piese abia s-au auzit, mai mult de la monitoarele de pe scena. cand au remediat defectiunea, a fost mai rau. o harmalaie aiurea, din care cu greu se putea distinge ce canta britanicii. o mare dezamagire.

arena dnb summer fest 2011. tot la arenele romane. sute de tineri pusi pe chef au dansat in ploaie. cortul promis de organizatori era, de fapt, un sir de umbrele ursus, aliniate la 50 de metri de scena. sonorizarea a fost la fel de penibila. warm-up cu dj snow & mc agent, care se ruga degeaba de handicapatii de la mixer sa-i dea vocea mai tare. au urmat drumsound & bassline smith, care s-au auzit la fel de incet. de parca nu era destul ca puneau o muzica destul de banala, dupa gustul meu. bare noize sunau mai bine, dar tot insuficient de tare pentru un party drum’n'bass. asa ca m-am carat, la fel ca o buna parte din audienta. penibil.

alexander robotnick a mixat in berlin club, invitat de organizatorii street delivery. marturisesc ca am fost cam reticent, pentru ca nu ma dau in vant dupa nu-disco. italianul a fost, insa, sclipitor. piese misto, remixate cu multa imaginatie, dozate perfect spre un climax care a starnit urale. un prieten ma avertizase ca va fi mult fum, dar nu asta a fost problema. clubul era o adevarata sauna ! cand am intrat mi s-au aburit ochelarii, desi afara erau cel putin 20 de grade celsius. pacat !

fiindca nu ma lecuiesc niciodata, ma duc si diseara la arenele romane. sunt curios cum vor strica romanii concertul lui alice cooper

din motive de job, n-am ajuns decat la ultima ora din concertul scorpions de pe zone arena din bucuresti. ultima ora din ultimul concert din romania al ultimului turneu pe care trupa il mai face prin lume. nu le mai merg degetele pe corzile chitarelor la fel ca acum 30 de ani, pe klaus meine l-a mai lasat vocea si cedeaza publicului refrenele mai dificile, dar starnesc la fel de multa emotie. m-a lovit nostalghia la “still lovin’ you” si am fost incantat ca am reauzit “when the smoke is going down” si “rock you like a hurricane“. m-a amuzat isteria romanilor cand, la final, din multime, cineva i-a dat lui meine drapelul ungariei bulgariei, dupa ce primise deja doua steaguri romanesti, iar membrii trupei au interpretat fluieraturile de iritare ale romanilor drept aprecieri ale prestatiei lor. am intalnit multi prieteni si am remarcat o gramada de rockeri din generatia mea care si-au adus odraslele sa vada live o legenda.

ramas bun, scorpions ! fly to the rainbow !

il mai vazusem pe roger waters in concert, in 2007, la budapesta, insa am fost usor dezamagit: trupa cu care canta reproducea aproape nota cu nota solo-urile din celebrele piese pink floyd. fara geniul lui gilmour, wright si mason, desigur. concertul de la londra din acest an a fost special. waters a recreat “the wall“. fara maretia inegalabila a concertului de la berlin din 21 iulie 1990, insa cu logistica si efectele video ale secolului XXI. cele trei concerte de pe O2 arena (suplimentate cu inca doua, datorita cererii imense de bilete) au fost inregistrate si filmate pentru viitorul DVD al turneului.

O2 arena din londra este coplesitoare. cat un stadion (23.000 de locuri), cu o instalatie de lumini formidabila si cu un sound system impecabil, locul ideal pentru “the wall“. accesul se face civilizat, fara imbulzeala, poti cumpara mancare sau bautura la tot pasul, doar ca – la fel ca in toata anglia – nu se fumeaza nicaieri. am intalnit fani pink floyd veniti din toata europa si – din imensitatea aia de sala – exact in spatele meu s-au nimerit patru romani care n-aveau habar de avertismentul organizatorilor de a nu folosi blitz-urile aparatelor foto in timpul concertului. n-am reusit sa inteleg la ce le-a folosit ca, oricum, pana la scena erau vreo 80 de metri. noroc ca nu i-au observat oamenii de ordine, care i-ar fi scos din sala.

inca de la primele note, pe scena a fost ridicat celebrul zid, pe care se proiectau apoi animatiile binecunoscute. doar de cateva ori au aparut imensele papusi cu aer cald (mama, profesorul, femeia), iar la “run like hell“, un porc imens a plutit deasupra spectatorilor.

toata sala astepta cu sufletul la gura “comfortably numb“. cu trei zile in urma, norocosii fani de la concertul de pe O2 arena au fost zdrobiti: alaturi de roger waters, la tobe a aparut nick mason, iar la chitara insusi david gilmour ! cu totii speram ca minunea sa se repete, dar – vorba lui mason – “enough is enough. we’re english, after all. we don’t do that hugging thing a lot.”

chiar si fara cei doi, show-ul “the wall” construit de roger waters merita toti banii (85 de lire sterline, un bilet intr-o zona decenta). pentru cei ca mine, care au crescut cu pink floyd si au trait cu imensul regret ca formatia s-a destramat inainte ca zidul care ne despartea de lumea civilizata sa cada, ca sa poata ajunge la un concert, este ultima ocazie de a-si implini un vis. chiar daca stim pe de rost fiecare acord din muzica formatiei, nimic nu se compara cu un concert adevarat.

organizarea concertului a fost impecabila pana la capat. intr-un sfert de ora, 23.000 de oameni au iesit din O2 arena si au plecat spre casa cu automobilele sau cu metroul, fara sa se calce in picioare, relaxati si fericiti.

a fost cosmar aseara la arenele romane. organizatorii au ales un loc prea mic pentru cati ar fi dorit sa-i vada live pe austriecii de la parov stelar. au vandut prea multe bilete, au impartit prea multe invitatii si s-au trezit la realitate abia dupa miezul noptii, cand cortul era arhiplin si sute de tineri au ramas cu biletele in mana pe afara. o bere costa 10 lei, iar o apa – 5, dar nu cred ca s-a imbogatit cineva cu preturile astea. pe la 2:00, la unul din cele doua chioscuri din cort nu mai aveau nimic, iar la celalalt greu ajungeai sa-ti mai cumperi ceva.

parov stelar nu m-au impresionat. probabil ca albumele lor, bine masterizate in studio, suna bine. live, insa, au fost destul de banali si fara coaie. un r’n'b electronic lalait, numai bun de sucit mintile gagicilor slabe de inger. suflatorii (trompeta si sax) sunau ca o clapa, iar vocile nu transmiteau suficienta energie pentru a insufleti multimea.

sincer, eu venisem pentru john digweed. si nu doar eu. nu ne-a parut rau, mai ales ca o parte din fanii parov stelar s-au carat, asa ca se mai putea respira si dansa in cortul “the mission“. setul lui digweed mi-a placut. profesionist. a inteles imediat situatia si a inceput mai lejer, ca sa ajunga unde trebuia abia dupa vreo jumatate de ora. la after-party, in martin, n-am mai mers. mi-a fost sufienta aglomeratia de la arene.

a fost atmosfera misto sambata noaptea pe arenele romane. lume faina, suficient de multa cat sa poti dansa in voie, dar si sa te feresti de momentele de pogo sau de cocalarii house care apareau dracu’ stie de unde si oripilau lumea. nu era coada la bere (5 lei/cutia), in schimb riscai sa confunzi usor aglomeratia infernala de la garderoba cu cea de la toaletele inundate. am ajuns dupa miezul noptii si l-am prins pe gojira in mare forma, cu un set in care a indraznit de cateva ori sa starneasca mici momente de nebunie si pe care l-a terminat intr-un dubstep viguros, incalzind imaginatia pentru vedeta serii.

emalkay m-a dezamagit. un set banal, adormitor, cu rare momente mai vioaie si trei-patru piese mai de Doamne-ajuta pe final. la inceput am crezut ca “framanta aluatul” pregatindu-ne pentru ceva bun, dar atata l-a frecat, incat lumea a inceput sa plece. la 3:00 fix, si-a pus palma-n cur si s-a carat. nu stiu care dintre dj-ii de pe afis a urmat, pentru ca au uitat sa-i mai scrie numele pe ecrane. pofta de d’n'b s-a aratat imediat, dupa muzica lesinata de pana atunci, asa ca am mai dansat.

la un moment dat, cred ca nu mai era bere destula, pentru ca gagicile sau pareau prea urate sau se mozoleau gretos cu oricine altcineva decat cu tine. si am plecat acasa.

decat sa privesc cum mubarak (nu) isi da demisia, am avut inspiratia sa ma duc la concert. aria urbana live @ tralala club. in centrul vechi al bucurestiului. in timp ce asteptam 311, mi-a venit o idee pe care trebuia s-o impart urgent cu trei prieteni. primului i-a placut, celui de-al doilea – nu, iar al treilea mi-a inspirat o dezvoltare minunata. asa ca n-am observat ca troleibuzul 70 in care ma urcasem se retrage decat cand nu mi-am mai dat seama unde sunt. noroc cu o placuta pe care scria “strada vatra luminoasa“. asa ca tot taxi-ul a fost salvarea.

in tralala, un barbos pregatea o mare filmare. corect ar fi “un amator cu barba i-a prostit pe unii ca-i filmeaza misto”. mi-a placut trucul de la bar: de la 50 de lei primesti rest o carte de vizita a localului, pe care o fata iti scrie cu pixul de cati bani iti mai poti lua bere. mai departe, a trebuit s-o invat ca, la un cocktail, intai pui gheata, apoi lime sau lamaie si abia la sfarsit 50 de martini alb si 50 de tequila, de exemplu.

concertul a inceput dupa miezul noptii, dar mie si celor 39 de prieteni ai formatiei ne-a placut. sunetistul era varza si a futut tot tripul: vocea abia se ghicea, percutia – deloc, chitara n-avea coaie, iar clapa rasarea din cand in cand. noroc ca basul facea sa zbarnaie o boxa. mie imi place aria urbana si i-am urmarit in concertele lor de-a lungul ultimilor ani. aseara au abuzat de dub si au acceptat sa cante cu kinder-ul ala la mixer. care merita un glonte-n cap. (dialog intre tony, vocalistul si public: “mi se pare mie sau nu am destule medii in voce ?” “ni se pare noua sau nu se aude vocea mai deloc ?”)

gagici - putine. interesante – doua. una, gen 16 ani, freza french glamour, toale in armonie (plus doua prietene), dar care nu-ntelegea nimic din lumea si viata asta. cealalta… hmmm… ar trebui sa-mi bat capul putin cu ea, avand in vedere de cand ne stim. plus “mai fumezi o tigare si mergem“, o fatza interesanta cu remorca dupa ea si niste teenageri din generatia bling-bling care nu inteleg ca nu poti intrerupe tripul cuiva doar pentru ca ai tu chef de-o tigare si esti prea greenhorn sa-ti fi luat bricheta cu tine.

inainte de a pleca spre concert, ascultasem pendulum live

ei spun ca-i romani punk rock. eu i-as spune balkan rock. adica baietii canta ce le place cum le place. folclor tiganesc pe ritmuri punk, intr-un stil la moda in lume in ultima vreme, cand rockul incearca sa se redescopere apeland la traditie. mi-a placut concertul din underworld al tiganilor de la romano butiq, desi inca se simte emotia primelor cantari live. pacat ca locul e prea mic ca sa poti filma cu sunet ca lumea, dar sper sa fie conditii mai bune pe 18 februarie, cand vor canta la muzeul taranului roman.

romano butiq face parte din romano cher – casa romilor, un proiect de integrare sociala si economica a tiganilor. abia acum am aflat ca au participat si la preselectia eurovision din romania. pacat ca n-au intrat in finala !

povestea a inceput in 1997, intr-o seara de februarie, in legendarul club de jazz “pod 16” din timisoara, in acea perioada, unul din cele mai misto locuri din oras. clubul era administrat de prietenul meu, muzicianul liviu butoi, si atragea o gramada de lume buna la concerte de jazz sau – pur si simplu – la o bere cu prietenii.

de cateva luni, noul viceconsul al germaniei la timisoara, patrick froehlich, devenise un obisnuit al locului si ne-am imprietenit rapid. era mare fan queen si, intr-o seara, a inceput sa-mi povesteasca despre o expozitie itineranta de fotografii din viata lui freddie mercury, care fusese prezentata in premiera la royal albert hall din londra, apoi la paris si urma sa ajunga la koln. patrick era prieten cu jim beach, managerul formatiei queen, si spunea ca l-ar putea ruga sa aduca expozitia si la timisoara.

“hai s-o facem !” i-am spus eu. ”vorbesti serios ?” s-a mirat el. “desigur. aici, aranjam impreuna totul. nu trebuie decat sa vina.”

a doua zi l-a sunat pe jim, care a fost imediat de acord, mai ales ca, in luna mai, intre koln si montreux (urmatoarea destinatie) cele 94 de fotografii nu erau expuse niciunde. o zi mai tarziu, venea vestea cea mare: brian may a fost atat de entuziasmat de idee, incat a promis ca vine la inaugurare la timisoara.

la cati prieteni aveam amandoi, a fost floare la ureche sa organizam totul. fotografiile au fost expuse timp de o saptamana la muzeul banatului din centrul timisoarei. brian may a venit, asa cum a promis, spre entuziasmul miilor de fani care s-au ingramadit sa-l vada. seara, l-am dus in secret la clubul de jazz “pod 16″ si, cand a plecat la culcare, am fost nevoiti sa-l scoatem prin spate, pe furis. sute de tineri aflasera unde suntem si voiau sa-i ceara un autograf. pe vremea aceea, eram reporterul protv pe zona de vest a tarii si am reusit sa recuperez stirile difuzate despre acest eveniment.

inca n-am gasit imaginile brute, dar sunt pe urmele lor si, in curand, voi pune pe youtube o extended version. il veti vedea mai mult pe paul hawkes aka streaky, ex-production manager al formatiei queen, cu care m-am imprietenit atunci si caruia ii promit sa-i onorez cat mai curand invitatia de a-i face o vizita pe plajele din sudul australiei, unde traieste acum. ce petreceri salbatice am incins in noptile alea in cluburile din timisoara !

din pacate, fara brian may. fiind gazda, l-am insotit peste tot si a fost straniu. tot timpul, brian era cu noi si nu era. chiar si cand vorbea cu tine, simteai ca o parte din mintea lui era absenta. am mancat impreuna intr-un mic restaurant, cel mai rafinat local al vremii, al carui patron – bun prieten de-al nostru – avea placerea de a ne uimi intotdeauna cu specialitati imposibil de preparat in romania. nici aici, brian nu s-a aplecat prea mult asupra celor lumesti. l-a lasat pe jim beach sa-i aleaga ceva din meniu si nu a baut decat apa si suc de fructe. seara, la clubul de jazz, a zambit absent in stanga si-n dreapta, a iesit in fata fanilor de afara si a dat autografe de cate ori i-a spus jim. tot acesta i-a atras atentia la un moment dat ca e timpul sa mearga la culcare. fara sa comenteze, s-a ridicat, a salutat pe toata lumea si s-a lasat condus de streaky la hotel.

a doua zi, ne-am plimbat putin prin centrul timisoarei, unde a fost recunoscut imediat. noroc ca banatenii sunt civilizati si s-au multumit sa-l admire de la distanta. cativa pustani au indraznit sa-i ceara autografe si a zambit cand niste bisnitari l-au rugat sa semneze pe bancnote de 10.000 de lei. cauta albume cu queen si l-am dus prin cateva magazine de muzica, insa n-a fost multumit. salvarea a venit de la niste tarabe cu casete piratate. “colectionez variante-pirat cat mai ciudate ale albumelor noastre,” mi-a soptit brian si cred ca a fost singurul moment cand l-am simtit foarte uman si misto. a vrut sa cumpere cateva casete rusesti sau bulgaresti cu queen, dar vanzatorului i-a fost atat de rusine sa ia bani de la brian may pentru “bombele” alea si i le-a facut cadou.

restul povestii, cand (si daca) gasesc caseta cu filmarile brute din 1997

la targul de carte gaudeamus 2010 am intalnit inca un produs de marketing: costel busuioc, romanul cu voce de aur, descoperit pe un santier de constructii din spania si facut vedeta internationala de sony bmg. isi lansa doua albume: unul cu cantonete si zarzuele si unul cu colinde, blogul si site-ul personal. n-a vorbit prea mult, a cantat doua melodii clasice si doua colinde si s-a asezat la sesiunea de autografe. urma sa repete lansarile intr-un lung turneu prin tara.