dis-de-dimineata, ne trezeste un politist. aia de la postul de politie din rosso nu prea aveau incredere ca ma intorc singur. m-au si luat cam tare de cum am ajuns, promitandu-mi ca ma vor pune pe primul bac spre mauritania. i-am lasat sa vorbeasca si m-a salvat ora ridicarii drapelului pe catarg. iar un fluierat, toata lumea incremenita in pozitie de drepti, politistul care inalta steagul, inca un fluierat si babilonia poate reincepe. imi trag o fata impresionata si ii laud pentru patrioticul ceremonial si reusesc sa-mi iau pasaportul pentru un sfert de ora, sa-i fac o copie si sa o trimit prin fax la ambasada romaniei in senegal. ma intorc si comisarul ma roaga sa-l ajut sa intocmeasca textul unui raport catre sefii lui. reusesc cu mari eforturi sa-l scriu fara a parea mai destept ca el, sa nu se enerveze si, dupa ora 10:00, primesc prin fax de la simona corlan, ambasadoarea noastra, o hartie oficiala cu numarul de inregistrare de la ministerul senegalez de interne demonstrand ca a depus cererea pentru viza. “insuficient !” imi spune comisarul, “trebuie sa asteptam raspunsul ministerului !” ceea ce nu stiam eu era ca, in senegal, exista un conflict intre presedintele tarii si ministrul de interne care urma sa fie reconciliat chiar in ziua aceea, printr-o intalnire intre cei doi. asa ca intreaga activitate a ministerului era inghetata, toti functionarii urmarind deznodamantul. asa ca m-a prins apusul soarelui asteptand.

totusi, devin “de-al casei” si am mai multa libertate de miscare. abdul imi este ca un frate si la pranz, ma ia cu o sareta sa mancam la el acasa. ne asezam cu totii in jurul unui vas cat un lighean pus pe o rogojina intinsa direct pe jos in mijlocul camerei. mancam cu mana orez cu legume, mirodenii si carne, intr-un amestec picant. o minunatie ! totul are gust si aroma aici. imi dau seama in penultima clipa ca in africa si in lumea araba, daca atingi bucatele cu mana stanga, comesenii se ridica si pleaca. la ei, cu dreapta mananci si cu stanga te speli la cur ! femeile mananca alaturi de noi, iar cea care a gatit, intre doua imbucaturi, alege bucatile cele mai bune si le impinge, in ordine, in dreptul meu (eram oaspete !), apoi in dreptul celorlalti barbati.

dupa pranz, ma intorc la postul de politie. pe drum, trecem pe langa o scoala in care copiii invata coranul. patru ziduri acoperite cu paie, in mijlocul unei curti inconjurata cu un gard din te miri ce. am devenit o celebritate locala si toata lumea imi cunoaste povestea, incearca sa ma ajute sau sa-mi vanda ceva. cei mai amuzanti sunt bisnitarii de valuta, pe care i-am impartit in doua tabere: optimistii – care ma incurajeaza si se ofera sa-mi schimbe euro in franci cfa – si pesimistii – care ma consoleaza ca va trebui sa ma intorc in mauritania si imi propun un schimb avantajos in ouguiya. cand apare abdul, toti se retrag cu un aer inocent, insa acesta se prinde si ma asigura inca o data ca, oricum, el ma va ajuta sa-mi schimb banii cel mai avantajos.

privind partea plina a paharului, cele aproape doua zile in care am fost blocat in rosso nu au fost irosite deloc. am asistat la un spectacol de neuitat ! punctul de frontiera era un adevarat turn babel. prin fata sectiei de politie treceau, intrand in senegal sau plecand in mauritania, camioane imense cu incarcatura neverosimil de suprainaltata, indiferent daca era fier beton (cel mai frecvent) sau baloti de bumbac. convoaie de motociclisti, jeep-uri si camioane de asistenta opreau la intrarea sau iesirea din tara si un delegat venea cu o punga de pasapoarte si o spaga pentru comisar, ca sa nu piarda timp cu formalitatile. pe unii scria “raliul porto – dakar”, pe altii “raliul milano – dakar” si asa mai departe… am vazut pana si “raliul budapesta – dakar” ! tot felul de baieti isteti inventeaza trasee spectaculoase si aduc in africa europeni care platesc mii de euro ca sa-si rupa gatul pe coclauri, cu motocicletele sau automobilele.

oameni de toate natiile si rasele se intersecteaza intr-un dute-vino ametitor, zumzaind in toate limbile pamantului. hainele localnicilor sunt vii colorate si accentueaza tabloul. femeile tinere sunt incredibil de frumoase si au trasaturi diferite, in functie de tribul, regiunea sau tara de unde vin. negustori cu bagaje, neveste si copii isi negociaza taxele vamale dupa reguli impamantenite si doar de ei stiute. turisti straini se amesteca cu aventurieri atrasi de miturile comorilor africane si cu fotoreporteri sau cameramani cautand cu ochi lacomi subiecte de documentar. asist la o scena neverosimila: un francez in varsta incearca sa-l convinga pe comisar ca fiul sau, convertit la islamism si student la universitatea din nouakchott poate pleca in mauritania insotit de proaspata sotie. adolescenta, zvelta ca o antilopa, este minora, nu are acte si a fost nevoie sa vina primarul din satul din care era originara, cu un catastif jerpelit care atesta casatoria.

vine seara si nu am nici o veste de la ambasada. dupa ritualul coborarii drapelului, ii spun comisarului ca mai dorm o noapte la abdul si maine ma intorc la nouakchott dupa viza. cina este, din nou, fabuloasa: ceebu jen (adica thieboudienne) un orez cu peste, sos de rosii, mirodenii si chestii picante. dupa ce ne-am lins degetele, am primit si desert: orez cu lapte. vreo 3 ore n-a fost curent, asa ca ne-am facut siesta tolaniti pe niste perne in camera lui boli, fratele lui abdul. am fumat cu el un joint (abdul se lasase de fumat) si mi-au povestit aventuri de care am ras tinandu-ne de burta. boli mi-a explicat ca iarba cea mai buna pe care o poti gasi in senegal e verde deschis, adusa din gambia, nu cea maronie, locala, si mi-a atras atentia ca jointul e mai bun daca adaugi si o bobita de hasis.

abdul mi-a marturisit ca visul lui este sa-si cumpere o vidanja si sa devina milionar golind fosele septice din rosso si mi-a aratat pozele de la meciurile echipei locale in care joaca atacant. i-am spus ca la echipa mea de suflet, poli timisoara, joaca un senegalez pe nume mansour, dar nu auzise de el. mi-a replicat ca, daca il vad, sa-l rog sa trimita un rand de echipament pentru echipa din rosso si m-a distrat enorm ideea ca undeva, in africa, fotbalistii locali ar putea juca in tricourile alb-violet. cand a venit curentul, am inteles si rostul antenei parabolice gigant din curte: ne-am uitat la meciurile din campionatul francez de fotbal. inainte de culcare, abdul mi-a explicat de ce in camerele in care locuiau e o temperatura constanta si placuta: boltarii din care sunt facute casele sunt ca niste faguri cu fante largi.

scenarist si producator pentru seria “jackass“, spike jonze este la al treilea sau film de lung metraj. despre primele doua, “being john malkovich” si “adaptation“, nu cred ca are rost sa mai comentez ceva. le stie oricare cinefil ce se respecta. de aceasta data, s-a jucat cu o evidenta placere cu o capodopera a lui maurice sendak, un clasic american al cartilor ilustrate pentru copii, care – la randul lui – cauta de vreo 20 de ani regizorul potrivit. rezultatul intalnirii e o bijuterie. la final, pleci luminat de bucuria ca s-a inventat cinematograful.

dimineata, ne bem cafeaua la auberge “sahara” din nouakchott si ne luam ramas bun de la seb si cei doi flo. ei nu vor veni cu noi in senegal, deoarece “zebra” e mai veche de 5 ani, limita pana la care e permisa intrarea in tara a automobilelor. vor pleca a doua zi spre burkina faso si mali, dupa ce isi vor lua vizele. pentru cei 200 de kilometri pana in frontiera, luam doua taxiuri. de acolo, mai trebuie doar sa traversam raul senegal. din pacate, mi s-au terminat casetele si n-am gasit altele noi, asa ca n-am mai putut filma nimic. noroc ca toti au facut multe fotografii.

iesim din nouakchott pe la 10:30. satele sunt tot mai dese si ceva mai aglomerate. aceleasi case cu ziduri din boltari ingropate in nisip si acoperite cu ce a avut fiecare. toate asezarile au cate o fantana betonata, langa care stau permanent femei ce asteapta la coada sa-si umple bidoanele de plastic. desertul isi schimba din nou culorile, insa apar tot mai multe tufe si smocuri de iarba pe care le pasc camile blazate. nisipul e cand rosiatic, cand bej deschis. pe masura ce ne apropiem de frontiera, incepe sa se simta savana. apar tot mai multe tufisuri si pomisori in care se catara capre jigarite si le rontaie frunzele. casele sunt tot mai colorate si au acoperisuri in patru ape. se strica si soseaua. apar tot mai multe gropi in asfalt si, uneori, in apropierea lor, vedem carcasele ruginite ale unor automobile scapate de sub control si infipte in cate-un copac. plus, foarte multe cadavre de magari sau de camile pe marginea drumului. la fel de frecvent cum vezi in romania caini calcati de masini.

taximetristul ne lasa la 1 km de frontiera, intr-o babilonie totala. nu avea voie sa se apropie mai mult. instantaneu, navalesc pe noi o mie de localnici, copii si adulti, cu un milion de oferte. inclusiv de transport pana in vama: cel mai ieftin e sa te care cineva in spinare, in timp ce un pusti de o schioapa taraste pe langa voi un carucior de butelii pe care sunt bagajele tale. platind putin mai mult, poti merge calare pe un magar. cam 300 de ouguiya (1 euro) costa sa te duci cu sareta trasa de magar, iar cel mai scump e cu cele 3-4 mercedes-uri care au voie sa se apropie de frontiera. noi ne-am dus cu sareta, dar am intalnit pe drum un englez carat in spate de un localnic. “nu cred sa mai prind ocazia a doua oara in viata,” a tinut el sa ne spuna, observand privirile noastre dispretuitoare.

in frontiera, alex s-a dus si a gasit un politist care ne-a strecurat printre zecile de camioane supraincarcate care asteptau bacul, pana pe malul raului senegal. ne-a cerut cate 20 de euro de persoana, ca sa ne puna viza de iesire din tara. n-am apucat sa scoatem un cuvant ca, deja, in jurul nostru se adunasera o gramada de copii si adulti care au inceput sa vocifereze. il certau pe politist pentru obraznicia sumei. cand scandalul ameninta sa degenereze, iar politistul se enervase si a scos un fluier, sa cheme ajutoare, jean louis a venit cu ideea salvatoare: “5 euro fiecare !” ne-am inteles la 6 euro de persoana si ne-a dat vizele. n-am apucat sa respiram, ca multimea a dat navala peste noi: toti se ofereau sa ne traverseze raul senegal cu piroga. alegem un pusti mai simpatic si ne intelegem la 3.000 de ouguiya (10 euro). alternativa era cu bacul: gratis, dar mai putin spectaculos si mai aveam de asteptat cam o ora.

piroga se numeste ki si are vreo 5 metri. pare insailata din scanduri gasite pe malurile apei si, in mijlocul ei, sade un copilas de 4-5 ani, care scoate permanent apa ce patrunde prin crapaturi. nu se apropie de mal si, ca sa urci in ea, trebuie sa intri vreo 2-3 metri in apa, dar vin imediat niste tineri care ne iau bagajele si ne cara in spate. cand plecam, carmaciul lasa ki-ul in voia raului, apoi scoate de sub o prelata un motor de barca, il infige la locul lui si vrrrrrrummmm ! pornim. senegalul e lat, vreo 2 kilometri, iar piroga merge incetisor. pe masura ce ne apropiem de malul senegalez al raului, totul prinde culoare. trecem brusc de la austeritatea mauritaniana la exuberanta din senegal. femei, superbe sau trecute de prima tinerete, cu sanii goi, spala rufe in rau. mai incolo, barbati, femei, copii se imbaiaza dezbracati. unii se pisa, altii spala vasele. unii iau apa din rau sa pregateasca ceaiul pe care il vand turistilor, altii spala o vaca, gonind cainii care latra pusi pe joaca.

coboram pe malul senegalez si suntem asaltati de cersetori si copii. vand de toate: tigari, cartele telefonice, curmale, banane, smochine, apa plata, ceai, guma de mestecat, schimba valuta. abia scapam de ei cand mergem la politistul de frontiera. ne ia pasapoartele, ne pune stampila de intrare in tara, dupa care observa pasaportul meu. imi cere viza. “care viza ?” imi anuleaza stampila. francezii explodeaza: “romania e membra ue !” incepe o cearta ingrozitoare, ofiterii se enerveaza si ne duc pe toti la postul de politie. scandalul continua. imi dau seama ca nu vom rezolva nimic asa si ii trag deoparte pe francezii mei. ma duc la seful de post si reusesc sa ma imprietenesc cu el. insuficient ca sa-i dau o spaga.

pentru ca i-a placut ca nu am facut pe nebunul, ca istericii ceilalti, imi explica situatia: “stiu ca romania si inca o tara de pe langa voi au intrat in ue de la 1 ianuarie, insa ambasada voastra din dakar trebuia sa notifice ministerul nostru de interne, care sa ne trimita o hartie ca romanii nu au nevoie de viza de intrare. ai vostri nu au facut nimic, asa ca ai nevoie de viza. simplu: te intorci la nouakchott, iti iei maine viza de la ambasada senegaleza si poti intra.” varianta suna oribil, insa seful de post pare tot mai amabil. intre timp, ma prind ca senegalezii sunt ofticati pe francezi, pentru ca sarkozy tocmai le bagase viza si nu mai puteau intra atat de usor in franta, asa ca ii spun lui marko sa plece cu restul la saint louis. oricum, nu ma pot ajuta. imi lasa mobilul lui si ma asez rabdator pe bancuta din curtea sectiei de politie, mestecand in minte variante de solutii.

prezenta mea e observata rapid si ma acosteaza tot felul de localnici, oferindu-se sa-mi schimbe bani ( 1 euro = 650 de franci cfa). cel mai simpatic mi se pare abdul, cu care ma imprietenesc rapid. pleaca sa-mi cumpere de mancare si-mi aduce o “brochette” (un sandwich dintr-o jumatate de bagheta, umplut cu carne, omleta si ceapa calita). ii conving pe politisti sa ma lase sa merg pana la o dugheana cu telefoane, ca sa rezolv situatia. il sun pe bazil (vasile popovici, prietenul meu, ambasador in maroc) si imi da numerele de telefon de la ambasada romana din dakar. o anunta pe simona corlan, ambasadorul nostru, care imi trimite prin fax o adeverinta ca ambasada se va ocupa sa-mi ia viza. triumfator, i-o duc sefului de post. o intoarce pe toate fetele si mi-o da inapoi: “nu are stampila ministerului de interne !” ii explic ca e duminica seara si da din umeri: “maine !” imi dau seama ca vrea sa ma bage in labirintul birocratiei si al procedurilor, asa ca voi avea nevoie de rabdare. timp aveam destul cu totii, doar eram in africa, unde secundele se scurg mai lent…

ma asez din nou pe bancuta din curte si ma pufneste rasul cand imi amintesc ca abdul a disparut de vreo ora cu mobilul primit de la marko, spunand ca-l pune undeva la incarcat. fac haz de necazul unui neamt, care iese din postul de politie bombanind furios pe sicanele functionarilor. privesc fascinat furnicarul de oameni si masini de pe strada principala. deodata, sa aude un fluierat strident si toata lumea impietreste in pozitie de drepti. ma iau dupa ei si ma ridic de pe banca, cu mana la piept. patruns de solemnitatea momentului, un politist coboara drapelul national de pe catarg, il impatureste frumos si il duce in sediu. fluieratul se aude din nou si viata isi reia cursul. se lasa inserarea si agitatia se mai potoleste. ma pregatesc sufleteste pentru o noapte in postul de politie.

reapare abdul cu telefonul incarcat, dar cu cartela blocata. reuseste sa-i convinga pe politisti sa ma lase sa dorm la el si le lasa gaj cartea de identitate. orbecaim vreo jumate de ora pe ulitele de nisip din rosso, ocolind cainii vagabonzi si gunoaiele. abdul locuieste cu parintii si cei trei frati (mali, boli si inca unul) intr-o casa in forma de L din boltari. are cinci camere si un wc turcesc, cu o galeata de apa si o cana, sa te speli dupa ce iti faci nevoile. o treime din curte este ocupata de o imensa antena parabolica. la loc de cinste, intr-un tarc, troneaza un berbec falnic, pe care abdul il lauda ca e din mali si ar valora 300 de euro. de un par infipt in nisip e legata o maimuta care leneveste pe zid. a capturat-o in savana, dupa o metoda clasica: fugaresti un card de maimute si culegi puiul din tufele in care il ascunde femela, pentru ca nu-l poate cara suficient de rapid. el spune ca o dreseaza si o plimba mandru prin curte, iritand femeile, pentru ca animalul e atras de voalurile cu care sunt imbracate. bem un ceai si ma culca intr-o camera. in incaperea alaturata, innopteaza turma de capre a familiei.

este un film perfect despre razboi, despre alienarea pe care o produce razboiul la toate nivelurile. incepe cu fraza lui chris hedges, “razboiul e un drog”, care este explicata in tot ce se intampla. personajele – militari americani, localnici irakieni, teroristi sau membri ai firmelor de securitate – actioneaza sub imperiul acestui drog. au comportamentul deformat, chiar daca, uneori, impresioneaza prin calmul cu care reactioneaza in momente cheie. moartea este un personaj secundar. tensiunea unor scene e ucigatoare. cine a fost vreodata intr-un razboi sau macar intr-o tara araba in care e pace recunoaste atmosfera, recreata perfect. iar kathryn bigelow are inteligenta sa nu caute raspunsuri pentru vesnica intrebare, cand vine vorba de razboi: “la ce bun ?”

dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.

prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.

observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.

am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.

in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.

pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele –  din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.

din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.

dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copaci de pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.

dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca 3 femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar 3 aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.

cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.

ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu 4 benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din 3 scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara” si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.

benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ‘70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.

se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.

inevitabil, am ajuns si la castelul bran, unde managerul alexandru priscu a intrat in povestea noastra si le-a dat de lucru. pe miki a pus-o sa vanda bilete la intrarea in parcul castelului, iar pe alin – sa fie ghid pentru un grup de turisti. am filmat cateva momente amuzante, iar partea cea mai frumoasa e cu imaginile din castel.

dupa Revolutia din 1989, paul lazarescu a fost directorul cotidianului taranist “dreptatea“, reinfiintat in februarie 1990. lui i se datoreaza supratitlul ziarului, “tribuna de lupta impotriva comunismului”. a condus “dreptatea” pana cand ion ratiu l-a chemat sa-l ajute sa deschida “cotidianul“. paul lazarescu ne dezvaluie in interviu cum l-a cunoscut pe ratiu in 1986, la paris, cand i-a adus imputernicirea de reprezentant al pnt in strainatate din partea lui corneliu coposu, scoasa din tara cu multe riscuri. asa a putut semna ratiu documentul de sustinere a ideilor revoltei anticomuniste de la budapesta din 1956, cu ocazia comemorarii acestui eveniment.

cu masina… doar daca as avea ganduri sinucigase. daca o iau prin sibiu, rup masina in doua pe dealul negru, ma lupt cu tir-urile pe valea oltului si distrug tot ce a mai ramas pe portiunea dintre ilia si lugoj. daca o iau prin craiova, ma lupt cu tir-urile si imi fac masina praf intre drobeta turnu severin si lugoj, unde baietii destepti au decopertat soseaua si au uitat s-o mai asfalteze. estimare: 10-12 ore de condus + 10-12 ore de somn, pentru refacere.

cu avionul… doar daca as fi foarte prost. costa 220 de euro dus-intors. mai scump decat pana la londra. estimare: 4-5 ore (cu tot cu drumul pana la aeroport) + gaura serioasa in buget.

plec cu trenul. prima surpriza neplacuta o am la casa de bilete: pentru ca s-a surpat terasamentul la balota, trenul va ocoli prin petrosani. consecinte: pleaca la 22:45 si ajunge la 9:54. desigur, asta in teorie. in realitate, ajunge la 11.10. a doua consecinta neplacuta: tot noi, calatorii, suportam costurile acestui ocol, asa ca biletul costa 240 de lei dus – intors. la cuseta de 4 locuri neincalzita. il intreb pe conductor cat costa o cuseta incalzita si se supara ca-mi arde de glume proaste. ne culcam imbracati si dimineata ma duc la toaleta, sa ma spal pe fata. apa, ioc ! incerc in celalalt vagon. la fel. il intreb pe conductor si se enerveaza din nou. vine cu mine la toaleta: “cum nu merge ?” imi arata, triumfator, un firicel sfios care se prelinge timp de doua secunde, urmat… pic, pic, pic… de trei picaturi de adio. ma abtin cu greu sa nu-l arunc din tren.

2010, romania, uniunea europeana. cand ziceati ca se inventeaza teleportarea ?

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc 4 jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07″ pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba” si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !

goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.

pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.

era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.

am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.

soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara“: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.