romanul “ana maria si ingerii” al lui radu aldulescu este povestea dura a unei femei in lupta cu viata. trece prin istoria unei epoci zbuciumate, stranii si spectaculoasa a europei centrale din anii ’90 si prezentand un destin, ne descopera o lume pe care multi n-o cunoastem. am auzit de ea doar din fragmente de articole de ziar. o romanca trece clandestin in ungaria spre luminile vienei, din care va cunoaste doar ghereta unui imbiss dintre gara de vest si stadionul rapid. din acest road-trip prin underground-ul vienez, femeia gaseste lumina care sa o salveze si isi aduce in austria fetita, lasata pana atunci intr-un orasel din vestul romaniei. care creste si se indragosteste de o viena a tuturor posibilitatilor, in care incearca sa straluceasca si dupa ziua in care afla ca sufera de o boala necrutatoare.

aldulescu pune fata in fata tablouri vag asemanatoare din doua lumi complet diferite: un orasel prafuit din vestul romaniei in ultimii ani din dictatura comunista a lui ceausescu si furtunoasa viena din anii ’90. amesteca intr-un ritm spectaculos escroci de nivelul casei de cultura din arad cu clanuri de transfugi kosovari din lagarul de la traiskirchen, un portar de fotbal din arad ajuns sa taie stuf in delta cu un evazionist vienez in mizerie, spectacole de hip-hop ale copiilor de ausslenderi cu prajitura cu glazura din crema de capsuni, mancata in decorul roz al cofetariei aida din prater.

ce poate fi in sufletul unei muncitoare decorata de ceausescu, a carei fata fuge in ungaria furisandu-se printr-un lan de porumb ? dar al unei fete care afla la 16 ani ca ingerul ei este unul al raului ? dar al unei mame care vede cum ingerul care ii poate tine fiica bolnava in viata este fiul ratat al unei basarabence si al unui oltean, doi hoti marunti din supermarketurile vienei ?

este remarcabila maiestria cu care autorul desface mecanisme sociale vazute nu de teoreticienii sistemului, ci de omul obisnuit care trebuie sa se lupte cu ele. paienjenisul promiscuu al pilelor si relatiilor din regimul comunist. birocratia rece a serviciului de imigrari austriac. meritocratia politica din comunism. sistemul medical si de asigurari sociale din austria. agonia comunismului. copilaria globalizarii. toate, intr-o poveste despre viata ca o lupta cu ingerul raului.

14 iunie 1999

Astazi, am incercat sa vad daca se instaleaza primele semne ale revenirii la o viata normala in Iugoslavia. Erau inca firave si coplesite, parca, de greutatea problemelor aduse de razboi. Autoritatile faceau eforturi colosale sa refaca macar cateva din simbolurile acestei normalitati. Nu stiu cum au reusit, dar astazi s-a anuntat redeschiderea liniei ferate dintre Belgrad si Nis, dupa ce sambata fusese redeschis traseul dintre Nis si Sofia. Se circula cu restrictii pe anumite portiuni, insa se circula. De maine, compania aeriana iugoslava JAT a anuntat ca isi va relua zborurile spre statiunea Tivat din Muntenegru, de unde se putea ajunge, tot pe calea aerului, la Podgorica. Zborul nu dura decat doua ore, iar pretul unui bilet dus-intors era de 1.300 de dinari (aproximativ 130 de marci germane).

In drum spre Media Center, am observat ca semafoarele din intersectii functionau din nou. De cateva saptamani, fusesera oprite, pentru ca intreruperile de curent le dereglasera si nici un sofer nu mai pricepea daca functioneaza sau nu. De altfel, problemele refacerii sistemului energetic national erau cele mai mari. Dupa ce m-au impresionat prin indarjirea si rapiditatea cu care reparau transformatoarele si liniile de inalta tensiune avariate de bombe, electricienii sarbi au anuntat ca nu vor pleca din Kosovo. In ciuda terorii UCK, ei au hotarat sa inceapa sa remedieze si distrugerile din provincie.

Din nou au aparut in paginile ziarelor stiri despre fabrica “Zastava” din Kragujevac. Milan Beko, presedintele Consiliului de administratie, a anuntat ca a depus pe masa guvernului sarb un plan de reconstructie a fabricii, prevazut sa dureze doi ani. “Va fi greu, dar nu imposibil,” a spus Beko. “Cel putin 21 de bombe au lovit in plin halele noastre, insa trebuie sa dam de lucru celor 85.000 de muncitori pe care ii avem.” Nu a suflat, insa nici un cuvant despre afacerea cu FIAT.

Oricum, pana cand situatia sa revina la normal, mai trebuia sa treaca multa vreme. O alta mare problema era lipsa carburantilor. Nebojsa Atanackovic, membru in Consiliul Petrolului din Camera de Comert a Iugoslaviei, a anuntat azi ca nu se va renunta la sistemul cartelelor pentru cumpararea de combustibil, deoarece liberalizarea vanzarii de benzina ar epuiza rezervele tarii in cateva zile. El a afirmat ca s-ar putea renunta la bonurile pentru motorina, deoarece – oricum – aceasta nu se mai gaseste la nici o pompa. O eventuala solutie ar putea fi scumpirea carburantilor cu 50 %, ceea ce ar stimula importurile.

Si, apropo de starea de normalitate, am fost extrem de impresionat cand am trecut pe langa una din fantanile de pe Knez Mihailova. De jur imprejurul acesteia, la initiativa nu stiu cui, cateva zeci de copii isi adusesera jucariile de care nu mai aveau nevoie si le vindeau. Voiau sa adune bani pentru ajutorarea copiilor refugiatilor care veneau din Kosovo. M-am oprit si eu langa ei si am negociat cu un pusti de vreo 5 ani, pentru o masinuta cu 3 roti. Dupa ce ne-am jucat de-a vanzatorul si clientul, i-am dat – asa cum facea majoritatea oamenilor – 50 de dinari si l-am sfatuit sa-i cumpere masinutei inca o roata, ca sa o poata vinde cuiva.

Mai multi diplomati au salutat ingenioasa lovitura data la sfarsitul saptamanii trecute de Rusia, care a reusit sa ia prin surprindere organizatia militara cea mai puternica din lume, trimitand la Pristina, inaintea sosirii trupelor aliate, cateva sute de militari rusi, informeaza AFP. “Militarii rusi au venit putin mai repede decat era prevazut,” a subliniat, cu umor, Jamie Shea. Purtatorul de cuvant a fost pe punctul de a spune ca Alianta nu are neaparat nevoie de aeroportul pe care au fost desfasurate trupele rusesti, care reprezinta, totusi, un punct strategic foarte important pentru operatiunea care a fost lansata in Kosovo. “Rusii au jucat bine cu putine carti,” a recunoscut un diplomat. “Au reusit o miscare ingenioasa, o manevra frumoasa.”

Circul din jurul aeroportului Slatina din Pristina continua si astazi, situatia atingand culmi ale ridicolului. Ministrul britanic de Externe Robin Cook s-a facut de ras, intr-un interviu acordat postului de radio BBC si preluat de toata lumea, spunand ca NATO nici nu are nevoie de aeroportul din Pristina si rusii nu au decat sa si-l pastreze, pentru ca tot nu il pot folosi. El pretindea ca misiunea cea mai importanta a KFOR in acest moment este mentinerea incetarii focului in Kosovo. La randul sau, generalul Michael Jackson i-a facut pe jurnalistii de la Pristina sa rada in hohote, afirmand ca este fericit sa lase aeroportul Slatina in mainile rusilor. “Sincer, acum, cand am vazut terenul, cred ca aeroportul este prea departe de oras. Eram ingrijorat in legatura cu eventualele materiale explozive,” a declarat el in timpul unei conferinte de presa. Generalul uitase ca toata lumea a vazut cat a fost de furios sambata, cand a descoperit ca aeroportul fusese deja ocupat de rusi. In plus, deja avusese doua intalniri cu generalul Zavarzin, pentru a discuta despre folosirea in comun a pistelor acestuia.

Intre timp, americanii incercau din rasputeri sa ajunga la un compromis cu rusii, referitor la modalitatile de desfasurare in comun a fortelor din Kosovo. Astazi, Bill Clinton l-a mai sunat o data pe Boris Eltin, dupa ce discutia de ieri fusese apreciata drept constructiva. La randul sau, vicepresedintele Al Gore a discutat cu premierul Serghei Stepasin, iar secretarul de stat Madeleine Albright anuntase ca va vorbi cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov. Pana cand politicienii vor ajunge la o solutie, reprezentantii NATO au decis sa reglementeze imediat problema prezentei rusilor in Kosovo. Ei intentionau sa ofere Rusiei sa aleaga intre o zona de responsabilitate in cadrul unui sector si statutul de observator in cele 5 sectoare definite deja. In plus, militarii rusi ar putea beneficia de o pozitie privilegiata pe langa generalul Michael Jackson, comandantul KFOR.

Socotelile liderilor NATO erau oarecum realiste, deoarece rusii nu aveau cum sa-si suplimenteze sau sa-si aprovizioneze trupele de pe aeroportul Slatina. Deja militarii rusi din SFOR, care stationau langa granita iugoslava, s-au intors la Bijeljina. Bulgaria a anuntat ca nu-si va deschide spatiul aerian pentru trecerea avioanelor rusesti spre Kosovo, decat dupa incheierea unui acord cu NATO, privind comandamentul comun al trupelor KFOR. “Un astfel de acord va evita orice risc de divizare a provinciei Kosovo,” a declarat ministrul bulgar de Externe Nadejda Mihailova. “Doar asa Balcanii nu vor mai fi balcanizati, nu vor mai fi divizati in zone de influenta, ci vor adera uniti la structurile europene si euroatlantice.” Nici Romania nu va acorda drept de survol aeronavelor rusesti, decat cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, a anuntat presedintele Emil Constantinescu. El a precizat ca – si daca acest lucru se va intampla – solicitarea Rusiei va trebui sa fie aprobata de Parlament, la fel ca in cazul cererii similare a NATO, de la inceputul razboiului.

Pentru Kosovo, NATO intentioneaza sa ramana in schema bosniaca, conform unui diplomat citat de AFP. “Alianta vrea sa-si pastreze unitatea de comandament a fortei de pace si sa evite orice impartire a provinciei prin crearea unui sector independent care sa fie incredintat rusilor,” a subliniat un reprezentant al NATO, pastrandu-si anonimatul. “Este exclus ca rusii sa fie stapani in regatul lor in Kosovo si – in plus – ei nu vor avea un sector operational independent,” a asigurat NATO, care asteapta sa vada daca Rusia trimite, intr-adevar, in Kosovo intre 2.000 si 10.000 de militari, asa cum a anuntat.

Desfasurarea militarilor KFOR inca nu se incheiase. Abia in aceasta dimineata, primii soldati italieni au ajuns la Pec, unde urmau sa-si instaleze cartierul general. Cand blindatele Regimentului 18 “Bersaglieri” din Brigada “Garibaldi“ au intrat in oras, strazile acestuia pareau pustii. Nici francezii nu ajunsesera la Kosovska Mitrovica, urmand sa soseasca acolo abia maine, cand expira termenul pentru retragerea din acea zona a fortelor iugoslave.

In ciuda tuturor incidentelor si disensiunilor, sarbii isi continuau retragerea din Kosovo, conform acordului de la Kumanovo. Astazi a inceput retragerea Corpului Pristina al Armatei iugoslave, din capitala provinciei plecand prima coloana de vehicule militare. Desi in numar mai mic decat in zilele precedente, pe soselele din Kosovo puteau fi vazute in continuare convoaie militare. 20 de camioane cu soldati se deplasau pe soseaua Pristina-Kosovska Mitrovica, iar pe drumul dintre Pristina si Podujevo circulau 10 camioane, mai multe blindate si o baterie de artilerie antiaeriana. In mai multe locuri, pe marginea soselelor, zeci de soldati sarbi asteptau grupati camioanele care sa-i duca acasa. In aceasta dupa-amiaza, politistilor sarbi le-a fost greu sa controleze

25 martie 1999

Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineata, m-au sunat la ambasada si le-am transmis primele impresii. Asa confuze cum erau. Apoi am plecat in oras, sa incercam sa aflam ce s-a intamplat. Un soare orbitor stralucea pe cerul senin si parea ca totul e in regula. Pana la 9:35, cand sirenele au anuntat o noua alarma aeriana. M-am uitat la Mile Carpenisan, el la mine si amandoi la Gratian Balan. Nu prea stiam ce sa facem, asa ca am privit in jur. Aveam impresia ca oamenii au surzit sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase in panica, doar ici-colo, cateva femei au grabit pasul, indreptandu-se spre adaposturi. Mai tarziu am auzit cateva bubuituri si nori negri de fum se ridicau dinspre aeroportul militar Batajnica. Se mai spunea ca si fabrica de medicamente “Galenika“ din oraselul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi in flacari.

“Va cer sa va uniti cu indignarea intregii Rusii,” declarase Boris Eltin, intr-un mesaj televizat aseara. “Noi vom face, bineinteles, de partea noastra, tot ce putem, dar nu vom putea face totul. De fapt, noi putem face orice, dar constiinta noastra nu ne ingaduie. (…) Ma adresez intregii lumi, sa-l oprim pe Clinton, sa-l ajutam sa nu faca acest pas tragic… acest pas tragic,” a incheiat, melodramatic, presedintele rus.

Imediat, Rusia a decis rechemarea reprezentantului sau militar pe langa NATO, generalul Viktor Zavarzin, intreruperea cooperarii militare in cadrul Parteneriatului pentru Pace, suspendarea discutiilor privind infiintarea unei misiuni militare NATO la Moscova, iar Ghenadii Selezniov, presedintele Dumei de Stat, aflat in vizita in Peru, a declarat ca Rusia va furniza imediat armament puternic si ajutor tehnic Iugoslaviei.

Am ajuns la “Media Center“, un centru privat de presa, dotat cu computere, fax-uri si telefoane, pe care le puteai folosi, contra unei taxe de 10 dolari pe zi. Ne-am sunat prietenii si cunostintele din Belgrad, am rasfoit ziarele si am privit ecranele televizoarelor. Sarbii au anuntat ca, in noaptea ce trecuse, au fost lovite 40 de obiective. Printre acestea, 5 aeroporturi, 5 cazarme ale Armatei, mai multe centre de comunicatii, cateva comandamente, depozite si unitati militare. Au fost auzite explozii in mai multe zone ale Belgradului. Totusi, se spunea ca pagubele ar fi minime si nu exista victime printre civili sau militari. Desi avioanele inamice au atacat de la 10.000 de metri, oficialii sarbi continuau sa sustina ca ar fi doborat 2 avioane si 5 rachete Tomahawk.

Planul de operatiuni al NATO, denumit “Determined Force“, presupunea cinci faze, conform AFP. Faza 0 (inceputa inca din toamna anului 1998) prevedea regruparea a circa 400 de avioane, in special la bazele militare italiene si pe portavioanele stationate in Marea Adriatica, antrenamente, zboruri de recunoastere si culegere de informatii. Faza 1, ordonata de secretarul general al NATO Javier Solana, prevedea primele operatiuni de bombardament asupra apararii anti-aeriene sarbe. In Faza 2, care ar putea urma, dupa o “deteriorare semnificativa” a apararii anti-aeriene, Solana putea ordona bombardarea unei game mai vaste de tinte ale fortelor armate sarbe, situate pana la paralela 44, care traverseaza Serbia la sud de Belgrad. Faza 3 avea in vedere bombardamentele la nord de paralela 44, inclusiv asupra Belgradului. Faza 4, faza finala, presupunea revenirea avioanelor si navelor Aliantei la baze si incheierea operatiunii.

Dintr-o data, benzina a disparut de la pompele din Iugoslavia si s-a anuntat ca se va rationaliza, prioritate avand masinile cu regim special. De asemenea, cursurile scolilor au fost intrerupte pana in 2 aprilie. Muncitorii feroviari sarbi au suspendat greva pe care intentionau sa o declanseze pentru ca nu isi primisera salariile. De la cunostintele noastre din Banatul sarbesc am aflat ca militarii umblau din casa in casa, mobilizandu-i pe toti barbatii mai varstnici de 18 ani. Locuitorii din Virset, orasel situat la 15 kilometri de granita cu Romania, scapasera, desi se credea ca vor fi bombardati. In schimb, ca masura de precautie, curentul electric fusese intrerupt toata noaptea. Un puternic bruiaj a facut aproape imposibila functionarea in zona a telefoanelor celulare. Din surse neoficiale, am aflat ca sarbii nu si-ar fi ridicat aviatia de la sol.

Secretarul general al ONU Kofi Annan a apreciat ca recurgerea la forta este “legitima“ si a cerut implicarea Consiliului de Securitate in conflict, preciza AFP. Seful diplomatiei chineze Tang Jiaxuan a calificat raidurile aeriene impotriva Iugoslaviei drept “inacceptabile” si a adaugat ca tara sa se opune operatiunilor NATO, fiind efectuate fara acordul Consiliului de Securitate al ONU. Akis Tsohatzopoulos, ministrul Apararii al Greciei (tara membra NATO) a fost mai moderat, declarand ca “este urgent acum, dupa acest prim val al atacurilor, ca NATO sa dea o noua sansa partilor implicate, deoarece solutia nu poate fi decat politica, nu una militara”.

S-a anuntat ca fabrica de avioane “UTVA” din Pancevo a fost bombardata si mai multe case din apropiere au fost avariate. Ne-am hotarat sa mergem sa o filmam, mai ales ca era in drumul de intoarcere spre Timisoara. In Belgrad nu filmasem mare lucru, deoarece sarbii erau foarte ostili fata de ziaristi. Si, in plus, nimeni nu ne putea indica un loc unde a cazut vreo bomba.

Am intrat in Pancevo si, intreband unde e fabrica ‘UTVA“, am fost, la randul nostru, intrebati: “Care ? Aia veche sau aia noua ?” “Aia bombardata,” a raspuns Mile. “Aha ! Pai, tampitii au bombardat-o pe aia veche, care, si asa, nu mai functiona de ani de zile.” Si ne-au aratat drumul. Am ajuns in dreptul ei. Fabrica era, de fapt, un sir de hale, dintre care doua sau trei erau lovite de rachetele NATO. Una inca mai fumega.

Halele erau la 50 de metri de sosea, inconjurate de un gard de sarma. In stanga se aflau casele locuitorilor din Pancevo. Majoritatea aveau geamurile sparte si acoperisurile ravasite de suflul exploziilor. Din loc in loc, oamenii se chinuiau sa intinda intre cercevele folii de nylon. Aveam de ales. Eram impreuna cu Mile si aveam doar un cameraman si o camera video. Am uitat, imediat, ca lucram la televiziuni concurente. Totusi, ca masura de precautie, l-am trimis pe Mile la 100 de metri de masina, in timp ce eu am filmat un stand-up in fata halei care inca mai fumega. In caz ca ne aresta Politia, Mile ar fi putut anunta ambasada, sa ne scoata din belea. Nici n-am terminat bine stand-up-ul, ca oamenii care isi reparau ferestrele au inceput sa strige la noi, in timp ce Grati filma cateva cadre cu halele si casele avariate. Am terminat, am cautat alt loc si, pe caseta acestuia, Grati l-a filmat pe Mile, cu un stand-up si cateva imagini de ilustratie. In acest timp, eu eram la 100 de metri de ei, in directia de mers. Masura de precautie a fost inspirata. Inca mai filmau, cand prin fata mea a trecut, in tromba, o masina de Politie. Unul dintre localnici ii anuntase. Din fericire, au apucat sa termine pana cand politistii au ajuns in dreptul lor si nu i-au observat din primul moment. Au sarit in Mercedes-ul lui Grati, m-au luat si pe mine din mers si am accelerat. In oglinda retrovizoare, am vazut masina Politiei pe urmele noastre. Spre norocul nostru, exact in acel moment au sunat sirenele unei noi alarme aeriene si politistii au fost nevoiti sa renunte la urmarire. Aveau indatoriri precise la alarma. Am rasuflat usurati, insa, nici cand am ajuns in vama romaneasca, pulsul nu ne revenise la normal.

“Presedintele Milosevic poate, in orice moment, chiar si acum, sa dea un semn, o declaratie prin care tara sa este gata sa reia discutiile pe baza acordurilor care i-au fost prezentate,” a declarat astazi, ministrul francez de Externe Hubert Vedrine, citat de AFP. “Atacurile vor fi stopate instantaneu la acest semnal al Belgradului.”

La Timisoara, dupa ce am transmis imaginile si textul stirii, m-a sunat din nou Horia Enasel. Trebuia sa ma intorc la Belgrad si sa raman acolo pana cand venea urmatoarea echipa de la Bucuresti, de la ProTV. Sau poate chiar mai mult. Mi-am indesat in geanta alte doua tricouri si doua perechi de sosete si l-am sunat pe Mile. Venea si el. Grati ne-a dus cu masina pana la Belgrad si s-a intors acasa. Mai venise cu noi un prieten care dorea sa caste gura prin capitala iugoslava. Spre ghinionul lor, cand s-au intors, vamesii sarbi nu au mai fost la fel de prietenosi. I-au dezbracat la piele si i-au perchezitionat peste tot. Ba chiar le-au demontat, partial, masina. Stiau ca nu vor gasi nimic, dar le facea placere sa sicaneze niste jurnalisti romani.

Intre timp, auzisem ca in Romania aparusera voluntari care doreau sa lupte alaturi de sarbi. Se vorbea de o grupare autointitulata “Baba Novac”, iar Uniunea Sarbilor din Romania, desi nu era implicata si nu ii sprijinea, nu putea sa-i dezaprobe. In vama romaneasca, vazusem mai multe masini sarbesti cu oameni care preferau sa se refugieze la noi, de teama bombardamentelor. Ca sa nu fie mobilizati, multi tineri din Banatul sarbesc au ales sa se ascunda prin paduri. La Virset se vorbea ca, printre obiectivele NATO, s-ar afla releul de televiziune de pe deal, fabrica de medicamente “Hemofarm“, micul aeroport sportiv si scoala de pilotaj. Auzisem si zvonuri despre o baza militara de rachete, care s-ar afla pe deal, in spatele releului. Oricum, un lucru era sigur: ne astepta inca o noapte de teroare. De aceasta data, insa, puteam comunica mult mai usor cu Bucurestiul. Amandoi aveam roaming pe telefoanele mobile, asa ca puteam fi gasiti oricand. Cel putin teoretic.

In Romania au fost luate mai multe masuri de siguranta, aeroporturile din Timisoara si Arad fiind, temporar, inchise, arata agentia Mediafax. Centrul operational al NATO avertizase ca zborurile aeronavelor sa se desfasoare la o distanta de cel putin 40 de mile de frontiera cu Iugoslavia. Autoritatile locale din judetele de la granita cu Iugoslavia s-au pregatit sa ofere cazare eventualilor refugiati.

Partidelor coalitiei majoritare din Romania, ai caror reprezentanti s-au declarat ingrijorati de declansarea raidurilor aeriene impotriva vecinilor nostri, si-au anuntat speranta ca bombardamentele il vor determina pe presedintele Slobodan Milosevic sa revina la masa negocierilor. In acelasi timp, partidele de opozitie au apreciat atacul NATO ca un precedent periculos, din cauza lipsei unei autorizatii explicite a ONU, si au condamnat declansarea lor.

La Belgrad, ne-am dus din nou la Ambasada Romaniei si l-am rugat pe Traian Borsan sa ne recomande un hotel mai ieftin. “Toplice,” ne-a spus imediat. “Directorul e roman din Vojvodina, il cheama Nelu si n-o sa va ia multi bani pe cazare.” Nici nu stiam atunci ce sfat bun ne-a dat !

“Toplice” era un hotel de doua stele, situat la 5 minute de mers pe jos de inima Belgradului, curat si prietenos. Cand am ajuns acolo, l-am cunoscut pe Nelu Madjinca. Directorul. In barul din hol, i-am recunoscut pe colegii nostri, Dragos Bota si Marius Nemes, care lucrau, in Timisoara, pentru “Adevarul“. La sfatul lor, am obtinut de la Nelu o camera, pentru 200 de dinari pe noapte de persoana. Adica 20 DM.

Auzisem, inca din vama romaneasca, de la cineva care urmarise Jurnalul TVR, ca Bota si cu Nemes au fost agresati in hotel. In realitate, cand au ajuns la receptie, au avut nefericita inspiratie sa vorbeasca in engleza si niste sarbi beti s-au luat de ei. Au fost nevoiti sa fuga si au ajuns, speriati, la ambasada. Dupa ce a telefonat la hotel, sa afle ce s-a intamplat, Traian Borsan i-a linistit: Nelu ii daduse afara pe betivi si nu mai era nici o problema.

Vicepremierul sarb Vojislav Seselj, lider al Partidului Radical, a cerut sarbilor din intreaga lume “sa loveasca, prin orice mijloace, interesele americane“. “Fiecare soldat american, britanic, francez, german, italian, spaniol, olandez, oriunde s-ar afla, este un dusman al poporului sarb.” La Moscova, o parte a personalului Ambasadei americane a fost evacuat, dupa ce cateva sute de manifestanti au spart geamurile cladirii si au ars drapele americane. La Novossibirsk, cativa necunoscuti au incendiat usa consulatului german si au scris pe un geam “Pentru Serbia”. Ambasada SUA din Skopje (capitala Macedoniei) si masinile diplomatilor au fost incendiate cu cocktailuri Molotov, de cateva mii de manifestanti – majoritatea tineri – care nu au fost impiedicati de fortele de interventie. Ca o prima reactie a Belgradului, guvernul iugoslav a rupt relatiile diplomatice cu SUA, Marea Britanie, Germania si Franta si a decis reexaminarea relatiilor cu celelalte tari care participa la agresiune, anuntau agentiile de presa.

Nici eu, nici Mile, n-am avut, niciodata, vreo problema in hotel “Toplice”. Amandoi stiam sarbeste – eu, binisor, el, perfect – insa, oricum, dupa o saptamana eram deja ca acasa, iar lumea se purta cu noi extraordinar.

“Rusia ar fi putut lua masuri extreme si a decis sa nu o faca: asta demonstreaza superioritatea sa morala asupra Americii,” a declarat Boris Eltin, citat de agentia Itar-Tass. Igor Ivanov, ministrul rus de Externe, a fost mai transant: “Daca agresiunea nu va lua sfarsit, ne rezervam dreptul de a reexamina modul in care vom ajuta un stat suveran sa se apere.” De asemenea, Rusia a prezentat Consiliului de Securitate al ONU un proiect de rezolutie in care cerea oprirea imediata a bombardamentelor si reluarea negocierilor.

Willy Wimmer, vicepresedintele Adunarii Parlamentare a OSCE, a apreciat drept o mare eroare atacurile aeriene ale NATO impotriva Iugoslaviei, fara mandatul Natiunilor Unite, “dar interesele SUA si Marii Britanii sunt diametral opuse acestei pozitii”. El a declarat ca “observatorii OSCE au spus, in mod clar, ca partea iugoslava a respectat acordul incheiat in octombrie 1998, in timp ce UCK l-a incalcat in mod sistematic“.

printre incercarile la care au fost supusi actorii crina matei si silviu biris in timpul filmarilor de la arad pentru “aruncati din tren” a fost si o proba obligatorie: sa se impresarieze reciproc si sa improvizeze un mic spectacol intr-un loc public. am ales clubul “patchouli” din centrul orasului. aici, crina matei a recitat o parodie moderna a “scrisorii a III-a”, iar silviu biris a cantat fragmente din spectacolul de cabaret “d’ale bucurestilor“.

in timp ce silviu biris si crina matei erau la arad, pentru acelasi episod din “aruncati din tren“, catalin josan si crbl filmau la constanta. ei cautau de lucru pentru a obtine banii de care are nevoie ionut cristian, un baiatel bolnav de hemofilie. profilactic, la fiecare doua zile, el trebuie sa faca o injectie care costa 800 de lei. la orice contuzie, ionut poate face un hematom grav, ca sa nu mai vorbim de ce se poate intampla daca se raneste. unul din cele mai simpatice momente filmate la constanta a fost cel din barul “zorba”, in care catalin josan si crbl au ajuns pe inserat si au cerut voie sa improvizeze un mic moment artistic.

show-ul celor doi a fost apreciat de lumea din bar si au reusit sa stranga peste 1.100 de lei doar din aceasta reprezentatie.

oricine are o relatie influenta la ministerul sanatatii poate sa-l ajute pe ionut cristian si pe alti copii bolnavi de hemofilie. trebuie doar ca medicatia necesara pentru a preveni consecintele hemofiliei sa fie pusa pe lista de gratuitati. convingeti reprezentantii statului roman sa aiba grija de copiii nostri !

crina matei si silviu biris au filmat pentru “aruncati din tren” la arad. cei doi actori au incercat o zi intreaga sa gaseasca locatii in care sa munceasca si sa convinga oamenii sa le doneze bani pentru a o ajuta pe luminita chindea, care creste singura 5 copii. in 4 aprilie 2007, o poveste teribila a ingrozit aradul: fetita luminitei, in varsta de 8 ani, nu s-a mai intors acasa de la scoala. a fost gasita dupa lungi cautari intr-un container cu gunoi. violata si ucisa. vinovatul a fost prins cateva zile mai tarziu: avea aproape 18 ani si a fost condamnat la 17 ani si 6 luni de inchisoare. copila a fost inmormantata cu intarziere, pentru ca tatal ei, care muncea in spania, sa ajunga sa o mai vada pentru ultima oara. tragedia l-a coplesit pe barbat. a facut comotie cerebrala acum 1 an si jumatate. de atunci, luminita intretine 6 suflete din alocatia copiilor: 460 lei pe luna. in aceasta iarna, mos craciun nu a avut nimic in sac pentru cei mici.

dupa o zi de munca prin arad, crina matei si silviu biris au reusit sa adune 10.221 de lei pe care i-au adus seara familiei chindea, impreuna cu ghiozdane, rechizite si jucarii pentru cei mici. oricine poate s-o ajute pe luminita chindea. locuieste in arad, pe strada livezilor 42. nu are cont bancar.

21 decembrie 1989

la 9:00 dimineata, am ajuns din nou in piata operei. erau deja mii de timisoreni acolo si se adunau tot mai multi. in jurul pranzului, o mare de oameni se intindea intre opera si catedrala. a urmat o zi halucinanta. piata devenise inima Revolutiei. balconul operei era inconjurat de pancarte si mesaje. la microfon se perindau tot felul de oameni, intr-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. era o baie de libertate, in care toti ne aruncaseram si care ne transformase complet. eram ca niste frati dintr-o mare familie, care isi imparteau tot. soseau dube cu paine trimise de brutari si, precum in legenda biblica, un colt inca aburind ajungea si la mine cateva minute mai tarziu. veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apa minerala.

in piata se canta, se striga “libertate !” si “jos ceausescu !” si se nasteau copii, botezati pe loc victor sau victoria. din cand in cand, la indemnul cate unui vorbitor, lumea se intorcea cu fata spre catedrala luminata de razele soarelui, ingenunchea si rostea in cor “tatal nostru“. aveam senzatia ca Dumnezeu aproape ca se materializase si ne ocrotea, zambind aprobator. balconul operei devenise scena, sediu al liderilor Revolutiei si agentie de stiri. deja de dimineata se aflase ca ieri au fost impuscati oameni care au iesit in strada la lugoj si ceva mai tarziu se anunta ca orasul se declarase liber de comunism, dupa modelul timisoarei, si era in mainile revolutionarilor. veneau vesti ca a inceput si la arad, apoi cluj, sibiu, targu mures. la bucuresti, ceausescu adunase lumea la miting impotriva timisoarei.

la un moment dat, s-a anuntat ca au sosit 3 garnituri de tren de la craiova, incarcate cu muncitori in uniforme de garzi patriotice si ciomege, trimisi sa le dea o lectie huliganilor care devasteaza timisoara. cfr-istii le-au oprit in gara de est. oltenii au coborat, descumpaniti ca, in loc de iredentisti, au fost inconjurati de sute de oameni care scandau “libertate !“, “jos cu ceausescu !” si “azi in timisoara, maine-n toata tara !“. cativa au fost adusi la opera si, cu vocea gatuita de emotie, spuneau ca au fost luati direct de la iesirea din schimburi si trimisi aici. li s-a dat de mancare si au jurat sa se intoarca acasa si sa porneasca Revolutia si la ei.

in jurul pranzului, cineva a anuntat ca mitingul de condamnare a huliganilor din timisoara de la bucuresti s-a spart si transmisia televiziunii romane a fost intrerupta cand ceausescu a fost huiduit, desi a incercat sa promita majorarea pensiilor, salariilor si alocatiilor. am fugit pana la parintii lui liviu butoi, care locuiau langa piata operei si se uitasera la acea transmisie speciala. erau foarte contrariati. spuneau ca n-au apucat sa inteleaga ce se intampla, ca dictatorul a incercat sa potoleasca multimea si apoi programul s-a intrerupt brusc. am incercat sa sunam prietenii din bucuresti, dar era imposibil sa prindem o linie telefonica.

m-am intors in piata, unde continua nebunia. din balcon, lorin fortuna citea periodic proclamatia frontului democratic roman, apoi cineva isi cauta copilul pierdut prin multime. se tiparisera manifeste cu proclamatia, din care mai am si acum pe acasa un exemplar. unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. ma enervam cand era laudat secretarul judetean pcr radu balan, despre care se zvonea ca ar fi fost primul care s-a opus ca armata sa traga in noi si chiar imi amintesc ca s-a scandat pentru prima oara numele lui ion iliescu, despre care se stia de la europa libera ca ar fi un comunist de tip gorbaciov. insa acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru ca deja “jos comunismul !” devenise obiectivul nostru prioritar. ma distra la culme cand il vedeam in balcon pe tudorin burlacu (ringo, cum ii spuneam prietenii) pentru ca era ultimul loc in care mi l-as fi imaginat, tinand cont de viata lui de pana atunci.

seara, balconul s-a transformat intr-un fel de cenaclu “flacara”, unde au fost invitati tot felul de artisti. revolutionarii din opera se temeau ca lumea va pleca din nou acasa si ar putea fi atacati de vreun comando al securitatii. am ramas cateva mii de oameni peste noapte. tot timpul aveam grija sa nu-mi alunece de pe maneca stanga panglica tricolora care-mi atesta calitatea de revolutionar si chiar am stat vreo doua ore de garda langa restaurantul “cina”, in brigazile care pazeau accesul spre piata operei. primisem sarcina de la cei din balcon si eram foarte fericit sa fiu util Revolutiei, desi armele noastre erau cate o creanga rupta dintr-un copac.

Timisoara, noaptea 21-22 decembrie 1989
Vezi mai multe video din Politica

noaptea a fost ceva mai racoare, insa mai urcam pana la parintii lui liviu butoi, sa bem un ceai fierbinte. dupa ora 1:00, liviu a reusit sa vorbeasca la telefon cu mircea tiberian, care i-a spus ca in centrul bucurestiului se trage impotriva demonstrantilor care au urmat exemplul nostru. ni s-a strans inima, pentru ca ne-am amintit prin ce trecusem si stiam ca-i asteapta aceeasi soarta. in piata se anuntau mesaje din tot mai multe orase in care romanii iesisera la Revolutie. “sa fie judecat, aicea, in banat !” era noua scandare, pentru ca simteam ca sfarsitul regimului ceausescu e atat de aproape.

n-am sa uit niciodata amintirile din 21 decembrie. nu am mai trait si nici nu cred ca voi mai regasi sentimentele de atunci, caldura cu care ne imbratisam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodata, solidaritatea incredibila, bucuria care iradia din fiecare si, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinita. eram fericiti, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici si credeam din tot sufletul ca Dumnezeu ne-a mantuit.

in 21 decembrie 1989, am invatat sa-mi traiesc libertatea si nu voi uita niciodata.