ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate si interesante din timpul Revolutiei de la timisoara. in principalele intersectii din oras fusesera desfasurate efective al armatei, insotite de tancuri sau tab-uri. militarii stateau cu ochii in pamant, sub privirile pline de repros ale timisorenilor. nimeni nu scotea un cuvant, insa simteam ca orasul fierbe si ca se pregateste ceva. informatiile continuau sa circule sub forma de zvonuri cu o viteza incredibila, indelung exersata in anii regimului comunist. cea mai fierbinte si revoltatoare stire plecase de la bolnavii din spitalul judetean. pe la 1:00 noaptea, acestia observasera miscare in dreptul intrarii la morga: cadavrele celor impuscati erau incarcate intr-un tir frigorific, care a plecat intr-o directie necunoscuta. confirmarea acestui zvon a venit de la medicii si asistentele care au povestit ca directorul spitalului a fost nevoit sa predea securitatii toate evidentele legate de mortii si ranitii din zilele precedente. inclusiv fisele de observatie pe care le vazusem cu ochii mei cu o zi inainte in spital.

am inteles ca securitatea incearca sa stearga urmele masacrului a carui dimensiune nimeni nu o stia si era clar ca, daca nu se va intampla ceva major, regimul ceausescu va asterne plumbul tacerii peste cele intamplate. cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la europa libera, care incepusera sa relateze despre revolutia noastra, insa vorbeau doar de doi morti confirmati pana acum. nu stiu de unde s-a raspandit ideea ca muncitorii marilor intreprinderi trebuie sa intre in greva, dupa modelul sindicatelor din polonia. incurajator era ca initiativa a prins.

pe la pranz, un prieten ne-a povestit ca muncitoarele de la “elba” au intrat in greva si ca totul a pornit de la o femeie si un copil, impuscati de un individ in uniforma garzilor patriotice pe podul dinspre piata iozefin. spre oroarea tuturor, copilul a fost aruncat peste balustrada in raul bega. in realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia il purta cu ea. imediat, a ajuns la intreprindere radu balan, prim secretarul comitetului judetean pcr timis, simpatizat de timisoreni pentru ca era banatean si fusese primar de treaba cu ani in urma. nu apucase sa arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o luna, in locul lui cornel pacoste (care si-a transformat numele in renume, fiind unul din cei mai detestati prim secretari pe care i-a avut judetul timis). afland ca ceausescu i-a luat comanda judetului si l-a trimis la timisoara pe ion coman, de la comitetul central al pcr, femeile nu au vrut sa-l asculte si l-au luat ostatec pe balan. cu mare greutate, l-au eliberat dupa cateva ore, convinse de elocinta generalului stefan gusa, trimis de coman sa rezolve situatia. cei doi au plecat in aplauzele muncitoarelor de la “elba”, care au scandat “armata e cu noi !”

fara sa cunoasca sentimentele timisorenilor, coman l-a trimis pe cornel pacoste si pe ilie matei, un alt fost prim secretar urat de oameni sa-i potoleasca pe muncitorii de la u.m.t., cea mai mare intreprindere din oras. au scapat cu greu sa nu fie linsati si incercarile lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. la fel a patit si petru mot, trimis sa-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. am inceput sa aflam tot mai multe zvonuri ca muncitorii se organizeaza si pregatesc sa iasa a doua zi in strada, intr-o actiune coordonata, dinspre toate colturile orasului.

pe de alta parte, moralul militarilor aflati in strada era tot mai scazut. consemnati in cazarmi inca din seara de 17 decembrie, cand primisera alarma de lupta “radu cel frumos“, acestia au realizat ca informatiile livrate de ofiterii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre ungaria sunt fabulatiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. stiau ca sangele mortilor si ranitilor din ultimele zile vor pata pentru totdeauna onoarea armatei romane si intuiau ca ceausescu pregateste o interventie si mai brutala impotriva timisorenilor. pentru intarirea fortelor din oras, seara au aterizat la timisoara 300 de parasutisti de la caracal. imediat s-a aflat si aceasta veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

seara, nivelul optimismului a inceput sa creasca din nou. tot mai multa lume din orasele romaniei aflasera ce se intampla la noi si ne transmiteau mesaje de solidaritate si promisiuni ca vor iesi, la randul lor, in strada. un prieten ne-a sunat din oradea si ne-a povestit ca studentii din trenul de iasi au scris pe vagoane “libertate” si “timisoara“. apoi, am aflat ca studentii din bucuresti au agatat pere in plopii din fata caminelor, pentru a materializa vorbele lui ceausescu, care anuntase la congres ca perestroika va ajunge in romania “cand va face plopul pere si rachita – micsunele”. dar cel mai mult ne-a incurajat editia speciala a emisiunii “actualitatea romaneasca” de la europa libera, in care se vorbea foarte clar despre masacrul de la timisoara, de aceasta data exagerandu-i proportiile. mai multe guverne straine au protestat si americanii si-au trimis doi diplomati ai ambasadei la timisoara, sa vada care este adevarul. am adormit cu greu, aproape in zori, macinat de ganduri si de nerabdare. in noaptea aceea nu am mai auzit focuri de arma. nu stiu de ce, dar toti simteam ca a doua zi va iesi in strada intregul oras.