22 iunie 1999

Prima noastra grija in aceasta dimineata era sa obtinem acreditari de la Centrul militar de presa pentru Fane, nea Nelu si Sandi, ca sa putem filma in Belgrad. Din pacate, eu nu puteam merge cu ei, asa ca s-a dus doar Mile. I-am asteptat pe terasa de langa Media Center, unde am rasfoit ziarele, cu o cafea in fata. Incepusem sa ma cam plictisesc de ziarele sarbesti, care erau atat de previzibile si, cu rare exceptii, publicau stiri pe care le aflasem deja, inca de ieri. In numarul de astazi din “Blic“, de exemplu, singurele noutati erau despre rusi. Prima – despre gazul rusesc. In acest moment, sarbii produceau doar 75.000 de metri cubi de gaz metan pe ora, fata de necesarul de 180.000 de metri cubi pe ora. Si, deodata, compania ruseasca “Gazprom” si-a amintit ca nu poate livra gaze sarbilor, atat timp cat ungurii mentin embargoul impotriva Iugoslaviei. De parca nu le-ar fi livrat non-stop in timpul razboiului, fara permisiunea nimanui, prin aceeasi conducta care traversa, intr-adevar, teritoriul ungar. Cea de-a doua stire era despre arhitectii rusi veniti la Belgrad, care au apreciat ca atat cladirea Statului Major General, cat si cea a Ministerului de Interne, va trebui demolata si reconstruita. Evitand sa pomeneasca de unde va veni finantarea, Konstantin Zatulin, consilierul primarului Moscovei, a declarat ca toate orasele Rusiei se vor implica in procesul de reconstructie a Iugoslaviei. “Vecernje Novosti” era si mai plicticos: insista pe doua pagini asupra intoarcerii sarbilor la casele lor din Kosovo si, pe alte doua, asupra stadiului strangerii recoltei de grau.

Noroc ca Mile si cu ceilalti s-au intors repede de la Centrul militar de presa. Fara nici un rezultat, deocamdata. Au depus cererile si li s-a spus sa vina maine pentru acreditari. Am observat pe fata lui Mile o usoara ingrijorare: nu ii placuse ca ofiterul care le preluase cererile i-a intrebat de ce au intrat in tara ca simpli turisti si nu au urmat procedura instituita pentru jurnalisti. Le-a inventat el scuza ca nu stiau ca ziaristii au alt regim decat ceilalti cetateni romani si – aparent – sarbul a fost multumit de raspuns. Oricum, trebuia sa asteptam rezultatul pana maine.

Taberele de refugiati albanezi de la Kukes erau aproape goale azi-dimineata, a constatat AFP. Doar cateva persoane mai sunt gazduite in cele 3 tabere care, in momentele de varf ale exodului de refugiati din Kosovo, au adapostit mai multe zeci de mii de oameni. Directorii acestor tabere au decis, totusi, sa pastreze mai multe zeci de corturi instalate, pentru a primi eventuali refugiati aflati in tranzit spre frontiera.

In Kosovo, desi in scadere, incidentele continuau. Toti cei 40 de locuitori care mai ramasesera in satul Slivovo, din estul provinciei, s-au refugiat astazi la manastirea Gracanica, din cauza atacurilor gherilelor UCK. Ieri dupa-amiaza, in urma unui atac prelungit al albanezilor asupra oamenilor din sat, 4 sarbi au fost ucisi. Cei care au venit la manastirea au spus ca Biserica a ramas singura forta din provincie care se mai lupta, uneori sprijinita de KFOR, pentru apararea sarbilor din Kosovo.

La ora 11:30, Bozidar Jovanovic, casier la “Elektro-Kosmet“, a fost impuscat in plina strada, langa scoala “Djevet Doda” din centrul Pristinei, la nici 150 de metri de o intersectie in care era amplasat un tanc al KFOR. Doi civili s-au apropiat de el si, de la mica distanta, au tras 4 focuri de arma. Gloantele l-au ranit pe sarb in piept, picior si mana, iar agresorii au disparut inainte ca militarii KFOR sa intervina.

Centrul de presa din Pristina a dat publicitatii un bilant, conform caruia, in ultimele 12 zile, cel putin 140 de sarbi au fost rapiti in Kosovo. Cei mai multi erau din regiunea oraselor Orahovac, Pec si Urosevac. Printre cei rapiti era si Nenad Pavlovic, un baiat de numai 15 ani. Cei care au facut bilantul au declarat, inainte de a preda listele cu numele acestora la comandamentul KFOR, ca numarul celor rapiti ar putea fi mult mai mare, insa doar pentru ei existau martori oculari care au putut povesti ce s-a intamplat. Trupele KFOR au reusit astazi sa elibereze 50 de sarbi, care fusesera luati de pe strada sau din coloanele de refugiati si incarcerati de UCK in celulele inchisorii din Prizren. Si ei au fost dusi la manastirea Gracanica, care a devenit un ultim loc de refugiu pentru sarbi. “I-am vizitat pe acesti oameni, dintre care unii inca mai poarta urme ale unor rani – ochi invinetiti, contuzii – ceea ce indica faptul ca au fost batuti,” a povestit purtatorul de cuvant al UNHCR, Chris Janowski. “Ei au fost detinuti de UCK in inchisoarea din Prizren, dupa plecarea armatei sarbe. Trebuie sa vorbim cu ei pentru a vedea ce vor sa faca. Sunt oameni care se simt total amenintati in Kosovo, din cauza experientelor pe care le-au trait, si ar putea fi evacuati din provincie si reinstalati in alta parte.”

Din nou, comandantii KFOR s-au plans ca nu au destui militari pentru a stavili haosul si anarhia din provincie. Numai in ultimele 3 zile, peste 300 de apartamente din Pristina au fost ocupate de luptatorii UCK, iar numarul automobilelor pe care acestia le-au “confiscat” nu se mai cunoaste. In jurul pranzului, cadavrele a 6 sarbi, rapiti recent de membrii UCK, au fost descoperite pe un camp din apropiere de Obilic. Unul dintre ei era Nenad Pavlovic, adolescentul a carui rapire tocmai fusese anuntata ceva mai devreme. Fusese impuscat in cap, alaturi de tatal sau si 4 vecini.

Azi-noapte, la Pec, o patrula a italienilor din KFOR a fost atacata de un grup de luptatori UCK. Dupa cum a anuntat un purtator de cuvant al contingentului italian, militarii ii surprinsesera pe albanezi in timp ce se pregateau sa lanseze o racheta asupra unui depozit de cereale din apropierea taberei. Dupa un schimb de focuri, luptatorii UCK au fugit, incidentul terminandu-se fara morti sau raniti. De altfel, acordul de demilitarizare semnat de Hashim Thaqi nu era recunoscut de toti comandantii UCK. Astazi, Rustem Mustafa, asa-numitul “comandant Remi“, a declarat ca acordul nu prevede ca UCK sa-si predea armele. “Acestea vor fi depuse in ordine, in locuri aflate sub controlul UCK, pe care KFOR va avea dreptul sa le inspecteze,” a spus Rustem, care era seful gherilelor UCK ce actionau in sudul provinciei. “Cei care cred ca UCK va fi desfiintata se grabesc. Prioritara este transformarea noastra intr-o armata regulata, ceea ce e altceva.”

Rusii erau cei mai nemultumiti de statutul gherilelor albaneze. “UCK trebuie sa fie dezarmata in totalitate si apoi dizolvata,” declara azi emisarul rus Viktor Cernomirdin. “Jongleriile cu cuvintele “dezarmare” si “demilitarizare” nu sunt extrem de inteligente. Rezolutia ONU privind reglementarea situatiei din Kosovo prevede demilitarizarea UCK, nu dezarmarea acesteia.”

“Trebuie sa ramanem in Kosovo, din punct de vedere militar si din punct de vedere al comunitatii internationale, pentru operatiunile cu caracter civil, atat timp cat va fi necesar, adica atat timp cat vom avea nevoie pentru reconstructia fizica in Kosovo, dar si pentru reconstructia morala,” a declarat Javier Solana la postul de radio France-Info. “N-as vrea sa dau un numar specific de ani, dar cred ca vorbim probabil de mai mult de 3 ani.”

Astazi, Bill Clinton a sosit in Macedonia. Amintindu-mi de prezicerile babei care a inviat din morti la Smederevo, l-am sunat pe Horia Enasel si i-am spus sa fie cu ochii in patru, pentru ca s-ar putea ca sarbii sa incerce un atentat asupra presedintelui american. Horia a ras, dar i-am amintit ca baba a gresit doar cu cateva zile data incheierii pacii si eram convins ca zvonul fusese lansat de serviciile secrete iugoslave, asa ca n-ar fi fost de mirare implinirea, cu cateva zile mai tarziu, si a celeilalte preziceri, care spunea ca Bill Clinton va fi asasinat.

Din fericire, nu s-a intamplat nimic. Presedintele american a vizitat tabara de la Stenkovac, unde a fost intampinat ca un erou de refugiatii albanezi. El i-a rugat sa aiba rabdare si sa nu se intoarca in Kosovo, pana cand genistii KFOR nu vor demina toate drumurile. “V-am promis ca va veti intoarce in conditii de securitate in Kosovo si ca ii vom ajuta pe locuitori sa-si reconstruiasca vietile si comunitatile, vom ajuta Kosovo si toate tarile din regiune sa-si cladeasca un viitor mai bun, bazat pe respectarea drepturilor omului,” a spus Clinton si a promis ca NATO va interveni, asa cum a facut-o impotriva Iugoslaviei, in oricare parte a lumii unde vreun popor va fi prigonit. “Nu vom permite unor indivizi sa treaca la atac numai din cauza diferentelor etnice, de religie sau de rasa. Vom impiedica acest lucru.” In stilul presedintilor americani, Clinton a vizitat spre seara si taberele militarilor din SUA.

In acest timp, la Belgrad continuau protestele impotriva situatiei din Kosovo. Partidul Noua Democratie (ND) a solicitat KFOR sa aplice cu hotarare rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU. Desigur, drama sarbilor din Kosovo era folosita la Belgrad impotriva regimului lui Slobodan Milosevic. “Nu este moral ca nenorocirea poporului sarb din Kosovo sa ajunga obiect de targuiala politica,” se spunea in comunicatul ND. “Nu intelegem atitudinea vicepremierului Milan Bozic care, pana ieri, spunea “Nu !” fortelor internationale de mentinere a pacii in Kosovo, iar astazi ii multumeste generalului Michael Jackson, de parca acesta ar fi mantuitorul sarbilor.”

Mult mai transant era, ca de obicei, Momcilo Trajkovic, seful filialei din Kosovo a SPO, care spunea ca situatia din provincie este catastrofala: “In majoritatea zonelor, nu a ramas nici urma din suveranitatea Serbiei si Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo. Granita cu Albania este complet deschisa si, pe acolo, intra criminalii albanezi care jefuiesc si incendiaza casele sarbilor. La Prizren, Djakovica, Orahovac, Decani, Drenica, nu mai exista nici sarbi, nici urme ale autoritatii statului sarb. In Kosovo nu mai circula dinarul, ci marca germana si leka albaneza. Poporul sarb nu stie nimic despre aceasta mare tragedie, despre care trebuie sa vorbim si pentru care trebuie sa-i tragem la raspundere pe cei vinovati.” Trajkovic a acuzat regimul de la Belgrad de manipularea sarbilor din Kosovo, care au ajuns la cheremul teroristilor albanezi. “Liderii partidelor trateaza problema refugiatilor sarbi din Kosovo ca in campania electorala, incercand sa adune procente pentru a castiga alegerile,” spunea Trajkovic. “La indemnurile lor, sarbii se intorc, desi fara mari sperante, in Kosovo si, cand vad ce e acolo, vor sa plece din nou. Nu ii mai indemnati sa se intoarca, pentru ca doar isi amarasc sufletul degeaba si creaza tensiuni printre cei care inca nu au plecat.”

Statele Unite se pronunta impotriva independentei provinciei Kosovo, sustinand acordarea unei autonomii substantiale acestei regiuni, a declarat azi la Bucuresti secretarul de stat american Madeleine Albright, citat de Mediafax. Sefa diplomatiei americane a precizat ca Washingtonul doreste dezvoltarea unui proces politic in Kosovo si a aratat ca in provincie se va instaura o administratie civila, sub supravegherea ONU, urmand sa fie organizate alegeri democratice.

Am sunat in tara si am aflat mai multe despre vizita lui Madeleine Albright la Bucuresti. O vizita de 3 ore, in care ne-a mangaiat pe crestet si ne-a dat certificat de buna purtare. “Atitudinea autoritatilor de la Bucuresti in timpul crizei din Iugoslavia este un semn ca Romania va fi un membru de valoare al NATO,” a spus ea, adaugand ca am facut progrese, atat pe plan economic, cat si politic. Secretarul de stat american a recunoscut ca Romania a suferit pagube serioase din cauza conflictului cu Iugoslavia, insa nu a pomenit nimic despre cum si daca le vom recupera vreodata. Singura incurajare mai concreta a fost anuntul ca Washingtonul sprijina candidatura Romaniei pentru preluarea, in 2001, a presedintiei OSCE. Profitand de inalta vizita, chiar si asa scurta cum a fost, ministrul de Externe Andrei Plesu a explicat, cu modestie, ca atitudinea noastra fata de conflictul din Iugoslavia a servit intereselor nationale si a cerut ca Romania sa fie prima tara care sa inceapa procesul de aderare la NATO, in cadrul urmatoarei etape de extindere a organizatiei.

Mult mai folositoare pentru Romania ar fi fost reluarea relatiilor cu sarbii. Astazi, Partidul National Roman a cerut ridicarea embargoului impus Iugoslaviei, precum si revenirea asupra Hotararii de Guvern privind interzicerea accesului presedintelui Slobodan Milosevic pe teritoriul Romaniei. “PNR considera ca normalizarea relatiilor cu Iugoslavia este unul din interesele strategice ale Romaniei si se incadreaza in procesul integrarii si cooperarii regionale, indispensabil dezvoltarii economice a tarii,” se arata intr-un comunicat emis de conducerea partidului. Cererea a trecut aproape neobservata. Guvernul roman astepta in continuare recomandari de la UE, pentru a initia procedura de ridicare a embargoului.

Ar fi fost bine daca ne-am fi miscat mai repede. Sarbii aveau mari probleme si ar fi trecut cu vederea atitudinea Romaniei din timpul razboiului. Era nevoie de atatea si puteam profita pentru a contribui la reconstructie. Svetozar Simic, director in Ministerul Comunicatiilor, a anuntat un bilant al bombardamentelor asupra statiilor de radio si televiziune, releelor si sediilor postelor, care au fost tinta a 420 de atacuri aeriene, in timp ce repetoarele RTS au fost lovite de 36 de ori. In timpul celor 3 luni de razboi, programele televiziunilor au disparut de pe ecrane de cel putin 400 de ori, in timp ce NATO incerca sa le acopere cu programele special concepute pentru sarbi si difuzate din avioane care zburau la mare altitudine sau de pe teritoriul tarilor vecine Iugoslaviei (Romania, Ungaria, Bosnia-Hertegovina si Albania). Simic a tinut sa remarce ca, din momentul in care sediile si releele RTS au devenit tinta raidurilor aeriene, majoritatea statiilor locale de radio si televiziune au preluat programele postului national. Exceptie au facut doar cateva localitati, in care organele locale au refuzat sa coopereze. Norocul Iugoslaviei ca este tara cu cele mai multe posturi de radio si televiziune din Europa, altfel sarbii ar fi aflat cu greu ce se intampla in zilele de razboi. Acum, Ministerul Comunicatiilor avea ca prioritate repararea sau inlocuirea releelor distruse de bombe, deoarece o treime din locuitori nu putea receptiona programele RTS. Si, ceea ce considerau foarte important: in sudul provinciei Kosovo, televiziunea nationala nu se vedea deloc.

Un alt domeniu in care puteam interveni la reconstructie era cel al transporturilor feroviare. In timpul razboiului, caile ferate au fost bombardate de 180 de ori, cel putin 125 de obiective ale companiei de transport feroviar fiind lovite de bombe. Au fost distruse 18 poduri de cale ferata, 9 viaducte, 3 tunele si 38 de statii si au fost avariate grav liniile electrice si sistemele de semnalizare. Conform unui alt bilant, in regiunea Zlatibor, in jurul orasului Uzice, au cazut peste 1.200 de proiectile. Adica, cel putin 750 de grame de explozibil pe cap de locuitor. Pagubele provocate de bombe depasesc 2-300 de milioane de marci germane (la care se adaugau alte 120 de milioane, din cauza distrugerilor la infrastructura urbana), fiind distruse 40 de case, 5 poduri, instalatiile Jugopetrol de la Pozega, posta din Uzice, ferma de la Pestera si centrul de recreere de pe muntele Zlatibor.

Si, deocamdata, programul de reconstructie se limita la ceremonii. La Kraljevo, in fata rudelor si prietenilor acestora, a reprezentantilor Armatei iugoslave si ai autoritatilor locale, preotii au oficiat o slujba de pomenire in memoria celor 40 (cum spuneau cifrele oficiale) de militari si politisti sarbi din oras ucisi in Kosovo. Aceasta inca era o actiune decenta. Azi-dimineata, premierul sarb Mirko Marjanovic s-a dus la Surdulica, pentru inaugurarea lucrarilor de reconstructie a sanatoriului bombardat in 30 mai. El a dezvelit o placa pe care erau inscrise data de astazi si cuvintele “Inceputul reconstructiei tarii dupa agresiunea criminala a NATO”. Inainte de a pleca spre Vladicin Han si Vranje, pentru ceremonii similare, Marjanovic a spus: “Mergem mai departe. Vom reconstrui tot ce a fost distrus. Politica de pace a Iugoslaviei si a presedintelui sau, marele om politic Slobodan Milosevic, a invins.”

“Problema lui Milosevic va fi rezolvata, pe termen scurt, de decizia populatiei sarbe si, pe termen mediu, de decizia Tribunalului Penal International,” a declarat ministrul francez al Apararii Alain Richard la postul de radio Europe 1, dar a refuzat sa ia pozitie in privinta indepartarii de la putere a presedintelui iugoslav. Richard a spus ca este convins ca “regula jocului”, care consta in rasturnarea cu forta armelor liderii care nu plac”, nu este buna in relatiile internationale.

In timp ce oamenii lui Milosevic isi vedeau de treaba, Opozitia continua sa actioneze haotic. Vuk Draskovic cerea din nou formarea unui guvern de tranzitie, care sa elaboreze legile necesare organizarii de alegeri democratice la toate nivelurile: “Atat timp cat SPO, cel mai mare partid de opozitie, are reprezentanti in fiecare sat, in poporul sarb se poate sadi samanta schimbarii. Ii avertizez pe Slobodan Milosevic si pe cei din guvern ca Serbia se va democratiza, fie ca doresc, fie ca nu doresc asta. Iar daca oricum acest lucru se va petrece, e mai bine sa se intample acum.”

In aceasta vreme, Dragan Veselinov, presedintele Coalitiei “Vojvodina“, de Opozitie, a cerut Comisiei Europene sa anuleze vizele necesare pentru ca locuitorii Vojvodinei sa poata calatori in Occident. “Tot locuitori ai Vojvodinei ii consider si pe cei din Zemun, Novi Beograd si Pancevo,” a precizat, stupid, Veselinov. Iar argumentul suprem pentru a-si justifica solicitarea era ca Slobodan Milosevic nu a castigat niciodata alegerile in Vojvodina, deci locuitorii provinciei sunt mai cu mot decat ceilalti sarbi: “Eliberarea Vojvodinei de povara vizelor ar accelera comertul, patrunderea noilor tehnologii si a capitalului strain.”

La fel de important se credea si Nebojsa Covic, presedintele Alternativei Democratice (DA), un alt partid “de buzunar”, care a anuntat astazi ca a iesit din Uniunea pentru Schimbare. “In ultimele 3 luni, interesele partidului nostru nu au fost indeplinite in cadrul acestei aliante,” si-a justificat Covic gestul. “Suntem in continuare increzatori in scopul nostru comun de schimbare a sistemului economic si politic, care se poate face doar prin schimbarea actualului guvern. Ramanem, oricum, deschisi la dialog si gata, in masura posibilitatilor, sa contribuim la unirea si intarirea fortelor de Opozitie.” Ciudata optiune pentru unire !

Nici radicalii nu stateau deoparte in aceste zile. Astazi, cereau reformarea urgenta a sistemului politic din tara si pedepse aspre impotriva celor care detin monopolul unor activitati economice. Vazandu-se inlaturati de la tortul puterii, liderii SRS s-au gandit sa solicite liberalizarea sistemului economic, revitalizarea sistemului comercial si legi care sa protejeze investitiile straine. Nu era greu de inteles de ce. Printre masurile considerate de radicali cele mai importante erau cele de privatizare a complexelor agro-industriale. Vojislav Seselj, presedintele SRS, a explicat ca reprezentantii din guvern ai partidului sau au ramas pe functii, desi initial demisionasera, deoarece Parlamentul inca nu a numit alti ministri, si nu din cauza decretului presedintelui sarb Milan Milutinovic. “In acest moment, dezbatem in conducerea partidului daca ne retragem sau nu din politica,” a declarat, patetic, Seselj.  ”SPS si JUL insista sa ramanem in guvern. Desi ne sunt rivale, nu au alta alternativa. De SPO fug toti, ca de dracu’.”

Alte partide isi continuau protestele impotriva masurilor represive ale regimului. Slobodan Vuksanovic, vicepresedintele Partidului Democrat (DS), a cerut eliberarea imediata a lui Svetozar Fisic, liderul refugiatilor din Kosovo care protestasera zilele trecute in Belgrad. “Fisic a fost printre ultimii sarbi care au parasit Prizren-ul, dupa ce a luptat atata timp, ca militar, pentru apararea provinciei,” a declarat Vuksanovic. “Atat timp cat sute de mii de sarbi din Krajna, Bosnia si Kosovo au ajuns refugiati din cauza politicii dezastruoase a lui Milosevic, este un cinism fara margini sa condamni pe cineva pentru ca le apara drepturile.”

La Cacak, in ciuda interdictiilor impuse de Politie, s-au adunat deja peste 10.000 de semnaturi pe o petitie care cerea stoparea represiunii impotriva primarului Velimir Ilic si redeschiderea postului local de televiziune. Pentru ca politistii nu ii mai lasau sa se adune in piete, oamenii strangeau semnaturi la sediile partidului Noua Democratie, in cafenele, restaurante si magazine, fiind hotarati sa nu se dea batuti.

In alt colt al tarii, la Nis, seful Politiei l-a avertizat pe primarul Branislav Jovanovic sa nu-i mai denigreze pe politisti. Acesta declarase ziarului local ca nimeni nu crede in cifrele comunicate de oficialitati despre mortii din razboiului care tocmai se terminase. “Niciodata, Ministerul de Interne nu a ascuns numarul victimelor din randul politistilor,” a replicat colonelul Zdravko Skakavac. “Toti cei 9 politisti din Nis care au pierit in Kosovo sunt eroi curajosi, care si-au jertfit, pentru apararea patriei, tot ce au avut mai scump: viata lor.”

In vartejul acestor confruntari politice, am aflat ca peste 1 milion de pensionari sarbi sufera de foame si supravietuiesc din cersit sau vanzandu-si lucrurile. Mai mult de jumatate dintre ei au pensii de 4-500 de dinari pe luna, iar 10 % chiar mai mici. Milan Djuric, liderul Sindicatului independent al pensionarilor, a anuntat ca va organiza, la 1 iulie, un miting de protest in centrul Belgradului, deoarece guvernul a respins initiativa lui, de a distribui pensionarilor cupoane, cu care acestia sa-si acopere cheltuielile locative.

“Atacurile aeriene ale NATO impotriva Iugoslaviei au provocat un grav dezastru umanitar. Ar fi normal ca tarile NATO sa inceapa reconstructia intregii regiuni a Balcanilor, inclusiv a Iugoslaviei,” a afirmat la Beijing purtatorul de cuvant al Ministerului chinez al Afacerilor Externe, Zhang Qiyue. “China se opune excluderii Iugoslaviei din proiectele de reconstructie si – in plus – legaturii stabilite intre reconstructie si persoana care se afla la putere la Belgrad.”

Cand am plecat spre hotel, sa ma pregatesc pentru Stirile de la 19:00, am vazut o gramada de politisti adunati in jurul terasei unui bar, la cativa pasi de cladirea Operei, in plin centrul orasului. Un automobil BMW era proptit intr-un stalp, iar mesele si scaunele zaceau rasturnate, langa o balta de sange. Oamenii povesteau ca soferul BMW-ului s-a apropiat, incet, de bar, a scos un pistol si a inceput sa traga asupra unor tineri de la o masa, ranindu-l grav pe unul dintre ei. A urmat un schimb de focuri si soferul a intrat cu masina in stalp. Profitand, insa, de panica generala, a reusit sa dispara. Era una din obisnuitele rafuieli mafiote, care nu se terminau niciodata in Belgrad.

Cu cateva seri in urma, intr-un bar de langa hotelul nostru, dupa ora inchiderii, intrase un alt necunoscut care, fara sa scoata o vorba, s-a dus la barman si i-a tras 3 gloante in cap. Nimeni nu a reusit sa-i zareasca fata si asasinul s-a facut nevazut. Clientii obisnuiti ai localului ne-au povestit ca barmanul intrase intr-o retea de traficanti de droguri si – probabil – si-a inselat partenerii. Politistii s-au invartit o vreme in zona, insa nu au reusit sa afle mare lucru. Noi eram bucurosi ca nu calcasem niciodata in acel bar, pentru ca ni s-a parut ca era prea multa lume dubioasa inauntru. Altfel, ne-am fi trezit interogati de Politie si asta ne-ar mai fi lipsit.

Cand am ajuns la hotel, am ramas putin in bar, cu Mile si ceilalti colegi. Zambind pe sub mustata, Mile mi-a spus: “Vezi ca te cauta o gagica !” Pana sa-mi dau seama ce se intampla, m-am trezit fata in fata cu Lia Lucia Epure, o ziarista din Timisoara care acum lucra pentru TVR. “Vai ! Ce ma bucur ca te vad ! Te-am urmarit cu sufletul la gura tot razboiul si m-am rugat sa nu ti se intample ceva !” mi-a spus Lia, in timp ce ma imbratisa si ma pupa pe ambii obraji. Am ramas fara replica, deoarece, mai ales in ultima vreme, Lia fusese foarte suparata pe mine, din cauza procurorului Constanta Carstea, pe care ea o transformase intr-un erou al luptei anti-coruptie din Romania, iar eu am sustinut, de la inceput, ca intreaga poveste era un bluf. Lia era insotita de Petru Cardu, un chipes poet de limba romana din Serbia, si venise sa faca niste reportaje pentru TVR Timisoara. I-am sfatuit sa-si obtina acreditare de razboi, ca sa nu aiba probleme. Dupa ce au plecat, Mile mi-a spus, ironic: “Nu stiam ca va intelegeti atat de bine !” Am izbucnit amandoi in ras.

Zece avioane britanice Harrier s-au intors astazi la baza lor de la Wittering, in estul Angliei, venind de la Gioia del Colle, din Italia, dupa 4 luni in serviciul Operatiunii Forta Aliata, relateaza AFP. Pilotii avioanelor Harrier, aparate cu decolare verticala, au fost intampinati cu caldura de familiile lor, dupa o scurta survolare a bazei. Aceste avioane au fost trimise deasupra provinciei Kosovo in 19 februarie, inaintea inceperii atacurilor aeriene impotriva Iugoslaviei, si au luat parte la 850 de misiuni, pe timp de zi si de noapte. In acelasi timp, alte 3 avioane de alimentare VC 10 s-au intors la baza de la Brize Norton, la vest de Londra.

In camera, jucandu-ma cu telecomanda, am prins Sky News, unde am vazut un reportaj vadit tendentios din Kosovo, despre inmormantarea unui tanar albanez care ar fi fost impuscat de un lunetist sarb. Reporterul britanic spunea ca albanezul ar fi avut dovezi despre locurile unde s-ar afla mai multe gropi comune, acesta fiind motivul asasinatului. La inmormantare, sicriul a fost purtat de 6 albanezi in uniforme UCK, care au tras mai multe rafale cu pistoalele mitraliera pe care le purtau la vedere, desi se semnase acordul de demilitarizare. Reporterul de la Sky declama patetic ca ura dintre sarbi si albanezi trebuie sa inceteze si spunea ca imamul care oficia slujba de inmormantare cerea rudelor sa nu caute sa razbune moartea tanarului. Doar ca sunetul reportajului nu-l lasa pe telespectator sa inteleaga cuvintele.

A reaparut controversa despre mercenarii rusi implicati in luptele din Kosovo. “Stim ca rusii au participat,” a declarat astazi Kenneth Bacon, purtatorul de cuvant al Pentagonului, la o conferinta de presa. “Credem ca voluntari rusi, mercenari, au participat de partea fortelor paramilitare si a celorlalte forte sarbe. Pentagonul nu dispune de probe confirmate privind numarul de rusi implicati sau zonele in care au intervenit acestia.” Cotidianul new-yorkez “Newsday“, ai carui corespondenti trimisi in Kosovo au scris o gramada de articole despre atrocitatile din provincie, majoritatea dovedite, ulterior, pure inventii, anuntase ca in jur de 60 de voluntari rusi au participat la uciderea a sute de albanezi din Kosovo si la distrugerea unor sate, in jurul orasului Prizren. “Newsday” afirma ca mercenarii rusi, care nu erau militari activi si actionau reuniti intr-o unitate din fortele speciale ale Ministerului sarb al Afacerilor Externe, au participat la purificarea etnica in cel putin 7 sate din jurul localitatii Orahovac: Velika Krusa, Pirane, Samodraza, Korisa, Bela Crkva, Pusto Selo si Drenovac. Ziaristii pretindeau ca ar avea informatiile de la albanezi si de la cineva care lucra pentru serviciile de securitate sarbesti. Lucru greu de crezut, din doua motive: in Kosovo, unde se aflau cei doi ziaristi de la “Newsday”, nu prea gaseai securisti sarbi si – chiar daca i-ar fi gasit – acestia nici n-ar fi stat de vorba cu un ziarist american, cu atat mai putin sa le dezvaluie vreun secret.

“Rusia a jucat un rol cheie in oprirea ostilitatilor din Balcani,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan. “Actiunile Moscovei au permis votarea rezolutiei Consiliului de Securitate referitoare la Kosovo. Lumea le este recunoscatoare lui Boris Eltin, lui Viktor Cernomirdin si lui Igor Ivanov pentru rolul pe care l-au jucat in procesul de reglementare a conflictului.”

Inainte de a cobori din camera, am aflat ca sarbii incercau marea cu degetul, testand vigilenta fortelor de mentinere a pacii. KFOR a transmis Belgradului un protest, deoarece azi-noapte, 5 tancuri sarbesti au intrat in zona de securitate dintre Kosovo si Serbia. Imediat ce au primit protestul, sarbii si-au retras tancurile, insa NATO a avertizat Armata iugoslava sa nu mai faca manevre in zona de securitate, cu o latime de 5 kilometri, care fusese stabilita prin acordul de la Kumanovo.

Am plecat in oras, sa mancam pe Skadarlija. Si nu ne-a parut rau. Nea Nelu si cu Fane Anghel erau uimiti ca in Serbia se mai gasea mancare, deoarece auzisera ca murim de foame si ma sunasera inainte de a veni, sa ma intrebe daca n-ar trebui sa aduca cu ei niste conserve. Cand ne-am intors si am trecut pe langa “Plavi jahac“, barul muntenegrenilor de langa hotelul nostru, inauntru era chef. “Hai si noi !” le-am spus celorlalti, insa Mile, care stia ca sarbii pot deveni foarte violenti la betie, era de parere sa renuntam. Am intrat sa vad ce se intampla. Cand m-au vazut, muntenegrenii mi-au aratat singura masa goala, invitandu-ne sa ramanem. I-am chemat si pe ceilalti si, dupa cateva minute, ne-am dat seama ca petrecerea era in cinstea unor tineri aflati in permisie, proaspat intorsi din Kosovo, unde au stat tot razboiul. Nu ne-a parut rau ca am ramas. A fost fantastic. Unul dintre ei avea o chitara si nu l-au lasat sa plece, pana cand n-au epuizat toate hiturile marilor formatii rock sarbesti. Am stat in bar pana foarte tarziu si am cantat impreuna cu ei. Nu ne puteam abtine. Degajau atata forta si bucurie de viata ca te copleseau. Inainte de a pleca, au cantat pentru noi un vechi cantec de lupta sarbesc. A fost o seara de neuitat.

14 iunie 1999

Astazi, am incercat sa vad daca se instaleaza primele semne ale revenirii la o viata normala in Iugoslavia. Erau inca firave si coplesite, parca, de greutatea problemelor aduse de razboi. Autoritatile faceau eforturi colosale sa refaca macar cateva din simbolurile acestei normalitati. Nu stiu cum au reusit, dar astazi s-a anuntat redeschiderea liniei ferate dintre Belgrad si Nis, dupa ce sambata fusese redeschis traseul dintre Nis si Sofia. Se circula cu restrictii pe anumite portiuni, insa se circula. De maine, compania aeriana iugoslava JAT a anuntat ca isi va relua zborurile spre statiunea Tivat din Muntenegru, de unde se putea ajunge, tot pe calea aerului, la Podgorica. Zborul nu dura decat doua ore, iar pretul unui bilet dus-intors era de 1.300 de dinari (aproximativ 130 de marci germane).

In drum spre Media Center, am observat ca semafoarele din intersectii functionau din nou. De cateva saptamani, fusesera oprite, pentru ca intreruperile de curent le dereglasera si nici un sofer nu mai pricepea daca functioneaza sau nu. De altfel, problemele refacerii sistemului energetic national erau cele mai mari. Dupa ce m-au impresionat prin indarjirea si rapiditatea cu care reparau transformatoarele si liniile de inalta tensiune avariate de bombe, electricienii sarbi au anuntat ca nu vor pleca din Kosovo. In ciuda terorii UCK, ei au hotarat sa inceapa sa remedieze si distrugerile din provincie.

Din nou au aparut in paginile ziarelor stiri despre fabrica “Zastava” din Kragujevac. Milan Beko, presedintele Consiliului de administratie, a anuntat ca a depus pe masa guvernului sarb un plan de reconstructie a fabricii, prevazut sa dureze doi ani. “Va fi greu, dar nu imposibil,” a spus Beko. “Cel putin 21 de bombe au lovit in plin halele noastre, insa trebuie sa dam de lucru celor 85.000 de muncitori pe care ii avem.” Nu a suflat, insa nici un cuvant despre afacerea cu FIAT.

Oricum, pana cand situatia sa revina la normal, mai trebuia sa treaca multa vreme. O alta mare problema era lipsa carburantilor. Nebojsa Atanackovic, membru in Consiliul Petrolului din Camera de Comert a Iugoslaviei, a anuntat azi ca nu se va renunta la sistemul cartelelor pentru cumpararea de combustibil, deoarece liberalizarea vanzarii de benzina ar epuiza rezervele tarii in cateva zile. El a afirmat ca s-ar putea renunta la bonurile pentru motorina, deoarece – oricum – aceasta nu se mai gaseste la nici o pompa. O eventuala solutie ar putea fi scumpirea carburantilor cu 50 %, ceea ce ar stimula importurile.

Si, apropo de starea de normalitate, am fost extrem de impresionat cand am trecut pe langa una din fantanile de pe Knez Mihailova. De jur imprejurul acesteia, la initiativa nu stiu cui, cateva zeci de copii isi adusesera jucariile de care nu mai aveau nevoie si le vindeau. Voiau sa adune bani pentru ajutorarea copiilor refugiatilor care veneau din Kosovo. M-am oprit si eu langa ei si am negociat cu un pusti de vreo 5 ani, pentru o masinuta cu 3 roti. Dupa ce ne-am jucat de-a vanzatorul si clientul, i-am dat – asa cum facea majoritatea oamenilor – 50 de dinari si l-am sfatuit sa-i cumpere masinutei inca o roata, ca sa o poata vinde cuiva.

Mai multi diplomati au salutat ingenioasa lovitura data la sfarsitul saptamanii trecute de Rusia, care a reusit sa ia prin surprindere organizatia militara cea mai puternica din lume, trimitand la Pristina, inaintea sosirii trupelor aliate, cateva sute de militari rusi, informeaza AFP. “Militarii rusi au venit putin mai repede decat era prevazut,” a subliniat, cu umor, Jamie Shea. Purtatorul de cuvant a fost pe punctul de a spune ca Alianta nu are neaparat nevoie de aeroportul pe care au fost desfasurate trupele rusesti, care reprezinta, totusi, un punct strategic foarte important pentru operatiunea care a fost lansata in Kosovo. “Rusii au jucat bine cu putine carti,” a recunoscut un diplomat. “Au reusit o miscare ingenioasa, o manevra frumoasa.”

Circul din jurul aeroportului Slatina din Pristina continua si astazi, situatia atingand culmi ale ridicolului. Ministrul britanic de Externe Robin Cook s-a facut de ras, intr-un interviu acordat postului de radio BBC si preluat de toata lumea, spunand ca NATO nici nu are nevoie de aeroportul din Pristina si rusii nu au decat sa si-l pastreze, pentru ca tot nu il pot folosi. El pretindea ca misiunea cea mai importanta a KFOR in acest moment este mentinerea incetarii focului in Kosovo. La randul sau, generalul Michael Jackson i-a facut pe jurnalistii de la Pristina sa rada in hohote, afirmand ca este fericit sa lase aeroportul Slatina in mainile rusilor. “Sincer, acum, cand am vazut terenul, cred ca aeroportul este prea departe de oras. Eram ingrijorat in legatura cu eventualele materiale explozive,” a declarat el in timpul unei conferinte de presa. Generalul uitase ca toata lumea a vazut cat a fost de furios sambata, cand a descoperit ca aeroportul fusese deja ocupat de rusi. In plus, deja avusese doua intalniri cu generalul Zavarzin, pentru a discuta despre folosirea in comun a pistelor acestuia.

Intre timp, americanii incercau din rasputeri sa ajunga la un compromis cu rusii, referitor la modalitatile de desfasurare in comun a fortelor din Kosovo. Astazi, Bill Clinton l-a mai sunat o data pe Boris Eltin, dupa ce discutia de ieri fusese apreciata drept constructiva. La randul sau, vicepresedintele Al Gore a discutat cu premierul Serghei Stepasin, iar secretarul de stat Madeleine Albright anuntase ca va vorbi cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov. Pana cand politicienii vor ajunge la o solutie, reprezentantii NATO au decis sa reglementeze imediat problema prezentei rusilor in Kosovo. Ei intentionau sa ofere Rusiei sa aleaga intre o zona de responsabilitate in cadrul unui sector si statutul de observator in cele 5 sectoare definite deja. In plus, militarii rusi ar putea beneficia de o pozitie privilegiata pe langa generalul Michael Jackson, comandantul KFOR.

Socotelile liderilor NATO erau oarecum realiste, deoarece rusii nu aveau cum sa-si suplimenteze sau sa-si aprovizioneze trupele de pe aeroportul Slatina. Deja militarii rusi din SFOR, care stationau langa granita iugoslava, s-au intors la Bijeljina. Bulgaria a anuntat ca nu-si va deschide spatiul aerian pentru trecerea avioanelor rusesti spre Kosovo, decat dupa incheierea unui acord cu NATO, privind comandamentul comun al trupelor KFOR. “Un astfel de acord va evita orice risc de divizare a provinciei Kosovo,” a declarat ministrul bulgar de Externe Nadejda Mihailova. “Doar asa Balcanii nu vor mai fi balcanizati, nu vor mai fi divizati in zone de influenta, ci vor adera uniti la structurile europene si euroatlantice.” Nici Romania nu va acorda drept de survol aeronavelor rusesti, decat cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, a anuntat presedintele Emil Constantinescu. El a precizat ca – si daca acest lucru se va intampla – solicitarea Rusiei va trebui sa fie aprobata de Parlament, la fel ca in cazul cererii similare a NATO, de la inceputul razboiului.

Pentru Kosovo, NATO intentioneaza sa ramana in schema bosniaca, conform unui diplomat citat de AFP. “Alianta vrea sa-si pastreze unitatea de comandament a fortei de pace si sa evite orice impartire a provinciei prin crearea unui sector independent care sa fie incredintat rusilor,” a subliniat un reprezentant al NATO, pastrandu-si anonimatul. “Este exclus ca rusii sa fie stapani in regatul lor in Kosovo si – in plus – ei nu vor avea un sector operational independent,” a asigurat NATO, care asteapta sa vada daca Rusia trimite, intr-adevar, in Kosovo intre 2.000 si 10.000 de militari, asa cum a anuntat.

Desfasurarea militarilor KFOR inca nu se incheiase. Abia in aceasta dimineata, primii soldati italieni au ajuns la Pec, unde urmau sa-si instaleze cartierul general. Cand blindatele Regimentului 18 “Bersaglieri” din Brigada “Garibaldi“ au intrat in oras, strazile acestuia pareau pustii. Nici francezii nu ajunsesera la Kosovska Mitrovica, urmand sa soseasca acolo abia maine, cand expira termenul pentru retragerea din acea zona a fortelor iugoslave.

In ciuda tuturor incidentelor si disensiunilor, sarbii isi continuau retragerea din Kosovo, conform acordului de la Kumanovo. Astazi a inceput retragerea Corpului Pristina al Armatei iugoslave, din capitala provinciei plecand prima coloana de vehicule militare. Desi in numar mai mic decat in zilele precedente, pe soselele din Kosovo puteau fi vazute in continuare convoaie militare. 20 de camioane cu soldati se deplasau pe soseaua Pristina-Kosovska Mitrovica, iar pe drumul dintre Pristina si Podujevo circulau 10 camioane, mai multe blindate si o baterie de artilerie antiaeriana. In mai multe locuri, pe marginea soselelor, zeci de soldati sarbi asteptau grupati camioanele care sa-i duca acasa. In aceasta dupa-amiaza, politistilor sarbi le-a fost greu sa controleze

20 ianuarie 2007

dimineata, imi recuperez toalele lasate la spalat si constat ca frumoasa mauritanianca si-a facut treaba de mantuiala. mai precis, de 100 de ouguiya (30 eurocenti), cat i-am platit. pana sa plecam, dau o tura prin zona. intru in cateva “buticuri”, mai mult sa casc gura, decat sa caut ceva. localnicii sunt prietenosi si incearca sa-ti vanda orice. mai putin alcool, care nu se gaseste niciunde. nici macar o bere. intr-un “bar”, intalnim o frantuzoaica tanara, care statea de o luna in nouadhibou si servea ceai, cafea si sucuri clientilor. lui marcos, brazilianul care se lipise de noi la dakhla, ii place ideea si decide sa ramana si el aici.

prin geamul prafuit al unei colibe descopar din nou niste bijuterii fabuloase, lucrate manual in stil berber. inauntru, dau peste un mos de vreo 100 de ani care nu vorbeste, desigur, nici o limba pe care s-o cunosc si eu. imi aleg cateva coliere si bratari sa le duc cadou in tara, dar constat ca n-am inteles cat costa. mosul imi scrie pe o hartie “200 euro” si i le dau imediat inapoi. totusi, imi cumpar o pipa mauritaniana, intr-o teaca din piele de camila vopsita manual. pipa e un cilindru incrustat cu inele de argint si sidef, ca un portigaret de la inceputul secolului XX, cu un capat conic, cat o unghie, in care se indeasa tutunul. incantat ca am cumparat ceva, batranul imi umple unul din compartimentele tecii cu tutun mauritanian. marunt, dur si negru. fericit de achizitie, ma intorc in camping si imi umplu, tantos, pipa, sub ochii nedumeriti ai francezilor. fara sa observ privirea malitioasa a lui benny. tutunul e minunat ! curat si tare, te izbeste in cosul pieptului ca un ciocan, il simti cum se duce pana in varful degetelor de la maini si de la picioare si, brusc ! iti simti creierul limpede ca o lama de otel, in timp ce ti se zburleste parul pe spinare si oasele craniului iti pocnesc. instantaneu, intelegi de ce-i atat de mic lacasul pentru tutun: mai mult de inca un fum nu ai nevoie. plus o pauza serioasa pana la urmatoarea pipa.

observand ca marea majoritate a oamenilor poarta turban sau ceva asemanator, mi-am cumparat si eu un hawli. adica o panza subtire, dar rezistenta, de culoarea cerului senin, cu degrade pana la albastru spre capete, lat de aproape 1 metru si lung de vreo 3 metri. o nascocire geniala a omului nevoit sa traiasca in desert ! din cateva miscari, benny mi l-a infasurat in jurul capului, transformandu-l intr-un turban. lejer, protejeaza capul de razele soarelui, iar vantul ii misca faldurile, racorind fata celui care il poarta. imediat, am invatat doua feluri de a-l pune in jurul capului si a fost una din cele mai inspirate achizitii facute in africa.

am iesit din nouadhibou pe la 13:00. de 2 ore soarele dogorea. 6 in peugeot-ul in care eram eu, 5 in altul si cei 3 in “zebra” pe care n-o vandusem. 450 de kilometri prin desert pana la nouakchott. vazandu-ne fetele, benny ne-a oferit o mica usurare: 1 kilometru mauritanian e mai scurt, are doar vreo 800 de metri. ne straduiam sa plecam de 2 ore, in care am invatat ca timpul sta pe loc pentru oamenii de aici. sau se scurge mult mai lent. intr-un loc am alimentat. din altul ne-am luat apa. apoi lipii si paine.

in fine, ultimul popas a fost intr-o piata cu tarabe din crengi acoperite cu panze neagre, zdrentuite si pline de nisip. peste tot atarnau ciosvarte vinetii de carne de oaie, de camila sau capra, pline de praf si muste. gaseai legume ciudate, banane cat un deget, aromate si dulci ca mierea, portocale cat o minge de tenis, cu gust adevarat, sute de ierburi si seminte necunoscute, al carui rost nimeni nu ti-l putea explica in limba ta. unii sedeau ghemuiti direct pe nisip, in plin soare, avand in fata o panza pe care insirasera cateva radacini murdare, un pumn de cuie ruginite si indoite, o balama si alte cateva chestii pe care nu-ti imaginezi ca le-ar cumpara cineva vreodata.

pana la nouakchott vom trece prin 5 posturi de control ale politiei. soseaua e – desigur ! – perfecta: doua benzi + banda de urgenta. circula putine masini si soferii se saluta cand se intersecteaza, semnalizand catre mijlocul drumului. nu clipesc din faruri, pentru ca, ziua, majoritatea lipeste cartoane deasupra lor, sa le protejeze de zgarieturile nisipului si pietricelelor purtate de vant. trecem pe langa asezari ciudate, unele –  din cateva corturi albe, langa care vezi parcat un jeep cat un tanc sau un mercedes luxos. altele par mai sarace, din corturi prafuite si colibe incropite din crengi si tabla, carpite cu cate-o panza de cort. pe unele cosmelii ce par sa se prabuseasca vezi cate-o tabla pe care scrie “restaurant”.

din loc in loc, revedem panoul mare si alb, care avertizeaza ca mauritania este una dintre tarile in care exista cele mai multe campuri de mine din lume. in ciuda eforturilor internationale pentru deminarea tarii, inca 80 % dintre minele ingropate in timpul razboaielor sunt inca in nisip. benny ne-a atras atentia inca o data ca piramidele de bolovani din desert indica posibile campuri de mine.

dupa vreo 2 ore de mers prin desert, masina din fata noastra iese de pe sosea si se indreapta catre singurii doi copaci de pe o raza de zeci de kilometri. oprim pentru pranz. pana noi ne dezmortim, ne holbam la o turma de camile ce par ratacite intre dune, le fotografiem si le filmam, benny aprinde un smoc de iarba uscata si incinge un pumn de carbuni scosi din rucsac. imediat se face o gramajoara de jar, pe care aseaza un ceaun in care pune sa sfaraie cateva ciosvarte de camila cumparate din piata. intre timp, prietenul lui agatase doi carbuni incinsi din gramada si se apucase de-un ceai. carnea are un gust intre capra si vita si, in timp ce mancam, rasare parca din nisip si pastorul turmei din apropiere. il poftim sa manance cu noi si ne da o sticla de 2 litri din plastic cu lapte de camila. usor sarat si acrisor, dar bun.

dupa pranz, plecam din nou, dar nu mergem foarte mult. la 16:30, benny si prietenul sau scot din portbagaj cate un covoras, se aseaza cu fata spre mecca si isi spun rugaciunea. mai oprim o data langa o tabara de berberi. benny are ceva de discutat. din nouadhibou, la grupul nostru se mai adaugasera doi francezi intalniti in camping, un barbat si o femeie, care descoperisera cunostinte comune cu prietenii mei. seful tribului vine la noi si ne intreaba daca avem apa. avem. apoi cere permisiunea pentru ca trei femei din tabara sa vorbeasca cu femeia noastra. ne ascundem uluiala si suntem, normal, de acord. apar trei aratari, doua invelite in panze si voaluri negre, cu cate-un copil in brate, si una mai tanara, in voaluri colorate, care pare mai indrazneata: ii vedem si o parte din fata cand se apleaca sa se aranjeze in oglinda de pe usa soferului. se stramba, rade, apoi ii cere lui benny o caseta si se preface ca-i ia telefonul mobil, sa vorbeasca la el. celalalte, din care nu ghicim decat ochii, mormaie multumite intre ele cand pipaie hainele si pielea alba a frantuzoaicei noastre.

cand plecam, benny ne explica ca in desert, niciodata nu refuzi un om care iti cere ajutorul, iar localnicii intotdeauna te intreaba daca ai destula apa cu tine. pe la 18:30, caldura se mai domoleste, pentru ca soarele dispare in pacla de la orizont. ne oprim langa o duna imensa, cu nisip moale si fin, ca de clepsidra, in care plonjam si ne zbenguim ca intr-un bazin. fred isi pierde un slap si abia reusim sa-l gasim, cu mainile infipte pana la umar in nisipul cald si uscat. dupa ce soarele apune, pe cer apare luna insotita de steaua aldebaran, asa cum nu se vede din partea noastra de lume, imagine pe care o regasesti pe steagurile musulmane.

ajungem la nouakchott pe la 20:30. ultimii 25 de kilometri i-am facut pe o autostrada moderna, cu patru benzi. orasul e un amestec de vile somptuoase, unele extrem de frumoase, si baraci mizere din trei scanduri si o rogojina. pe la colturi, vezi gramezi de gunoaie in care scormonesc, laolalta, oameni si animale. pe strazi, becurile sunt chioare, dar palatele inconjurate de palmieri imensi sunt luminate a giorno. oprim la auberge “sahara“ si negociem sa dormim pe acoperis pentru 1.500 de ouguiya (5 euro). puteam alege, la 2.500 de ouguiya, o camera simpla si curata, dar ne-a placut ideea cu acoperisul racoros, protejati de vant cu rogojini si de tantari cu panze din tifon, unde puteam fuma si sta la taclalale, aproape in soapta, sa nu deranjam ceilalti calatori.

benny ne duce sa mancam in oras. ne inghesuim cate 7 intr-un mercedes si platim taximetristului 2.000 de ouguiya dus-intors pana la un restaurant unde eu aleg un couscous royale. orasul arata ca o comuna din romania anilor ’70, cu drumurile principale asfaltate. in rest, nisip. combinatia fascinanta de mizerie, frumusete si, uneori, lux se reflecta si in vehicule: butoaie de apa in cotigute trase de magari, rable din toate marcile, microbuze pe care atarna ciorchini de oameni si camioane supraincarcate trec pe langa ultimele modele de mercedes sau suv-uri opulente. in afara de intersectiilor marilor bulevarde, nu exista nici un semn de circulatie si fiecare se strecoara pe unde are chef. turme de capre sau de camile trec drumul cand ti-e lumea mai draga si copii cu niste zdrente pe ei navalesc sa-ti vanda cartele telefonice insirate pe sfoara.

se construieste mult, mai ales la periferie, fara fundatii, fara utilitati, cu zidurile direct pe nisip. fiind capitala, e plin de turisti straini dornici sa se distreze si sa cheltuie bani, insa doar cateva localuri vand alcool. adica bere, nimic mai tare. fata de nouadhibou, schimbi 1 euro pentru doar 300 de ouguiya, insa gasesti mai usor tigari de calitate. e multa vanzoleala in nouakchott pentru ca majoritatea calatorilor isi iau de aici vizele catre tarile din jur. noi suntem cetateni europeni si nu avem nevoie de vize.

19 ianuarie 2007

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.