16 ianuarie 2007

ne-am trezit la 8:00 si am constatat ca proprietarul apartamentului se tinuse de cuvant, iar masinile noastre au fost pazite peste noapte. nu lipsea nimic. am plecat din essaouira, tot spre “la route cotiere“, care avea sa ne duca spre agadir si tan-tan. de aceasta data, soseaua era perfecta si serpuia printre coline pietroase din pamant arid si rosiatic, pe care nu cresteau decat niste arbusti cu frunze verde inchis. intregul peisaj parea acoperit de un praf amestecat cu nisip. strabateam sate ce imi aminteau din nou de cele din filmele cu cowboys si indieni. doar ca erau din piatra si arhitectura avea cateva linii orientale. am filmat imagini fabuloase din mersul masinii.

dupa o vreme, jean louis a auzit un zgomot suspect la motorul mercedes-ului sau si ne-am oprit intr-un sat de pe drum. probleme la elicea radiatorului. localnicii erau foarte prietenosi si ne-au indrumat catre un mecanic auto, care s-a apucat imediat de treaba. in jurul masinii au inceput sa se adune mai multi gura-casca si, intrand in vorba cu ei, alex si jean louis au pus de-o afacere: le-au vandut o gramada din piesele de masina pe care le aveam cu noi si niste adidasi de carrefour, ieftini si rezistenti. toata lumea era senina si parea fara griji. pana si pisicile care se holbau agitate la halcile de carne ce atarnau in geamul unei macelarii mi se pareau simpatice.

pana cand mesterul a facut rost de piesa defecta, noi am trecut drumul si ne-am verificat mail-urile intr-un cyber cafe, dupa care am lenevit pe niste scaune din plastic la un ceai si niste aluaturi uscate, dar dulci, unele tavalite prin cocos. la un moment dat, din dugheana a iesit un grasan care s-a autoinvitat la masa noastra. a ciocnit un pahar de ceai cu noi si mi-a lalait un cantecel, dupa care s-a carat fericit. alex ne-a demonstrat cat de bine a invatat ritualul prepararii ceaiului marocan, cu apa fiarta, bucati mari de zahar si frunze de menta. fred mi-a luat camera si a tras cateva cadre cu mine, ca sa admirati straiele marocane in care umblam imbracat. reparatia n-a durat mai mult de o ora si ne-am pornit din nou la drum.

“la route cotiere” a devenit tot mai spectaculoasa. un fel de transfagarasan mai bland, cu asfaltul impecabil. zona muntoasa, cu coline acoperite de aceiasi arbusti in care se catarau capre slabanoage si le mancau frunzele. vai adanci, urme ale unor fluvii demult disparute. cladiri patratoase, izolate pe cate-un versant. oameni a caror prezenta in mijlocul pustietatii este inexplicabila. si, desigur, aceiasi soferi imprudenti, cu depasirile lor ingrozitoare.

am trecut prin tamri, un sat langa care surferii au descoperit raiul lor. culorile predominante: portocaliu si albastru. sunt peste tot. pe ziduri, haine, aparatori de soare sau automobile. pana si desertul pare portocaliu, comparat cu albastrul cerului si, brusc ! cu cel al atlanticului care apare in dreapta ta. un peisaj incredibil de salbatic, cu oceanul intr-o parte si munti selenari in cealalta. din loc in loc, rasar cetati cu o arhitectura de pe alta planeta, din care te astepti sa zboare niste navete cu cavaleri jedi. si cand iti revii, treci pe langa un elegant far alb, rasarit din mijlocul acelorasi ziduri portocalii. dupa care urmeaza un fel de riviera catre agadir, cu riad-uri misterioase pe faleza si primele turme de camile intr-o piata pe marginea drumului. minunat !

pe masura ce ne apropiam de agadir, zona devenea tot mai civilizata si localitatile semanau cu niste statiuni din piatra portocalie. soseaua se largeste pe 4 benzi, strajuite de palmieri tot mai falnici. agadirul apare alb, maiestuos, cu extreme ireale, un cannes mai saracacios si mai salbatic. regasesti pe dealul din apropiere paduricea de arbusti defrisata ca sa apara literele vreunui mesaj religios, in timp ce iesi din holurile celor mai elegante hoteluri ale lumii. mirosul patrunzator de peste aproape ca trece pragul buticurilor “dior” sau “versace”. chiar daca estompat, se simte ca orasul a fost reconstruit total dupa cutremurul din anii ’60. nu are patina. abia am asteptat sa revenim la lumea noastra colorata !

dupa agadir, mi s-a terminat bateria camerei video. zona a devenit tot mai desertica. am vazut si primele oaze. ne-a parut rau ca nu ne-am putut opri la tiznit sau la sidi ifni, doua orase care pareau din vis. tinutul selenar incepe sa devina dominant, rupt inca de cateva dune inverzite de tufe sau cactusi imensi. din loc in loc, in mijlocul pustiului, apar aceleasi sate extraterestre sau un santier cu utilaje imense care construieste ceva. se lasa seara si afara s-a racorit. la un moment dat, soseaua dispare in nisip, asfaltul se termina cativa kilometri, dupa care reapare, la fel de ciudat, gonim pe soseaua trasata pe marginea unor canioane largi de cativa kilometri si deodata, in mijlocul desertului, apare un careu de luminite: tan-tan !

trecem pe sub celebrul monument al celor doua camile si intram in oras pe o sosea cu 4 benzi luminate de neoane portocalii. ne-am luat ieftin niste camere mari si curate la hotelul “texas”, am incuiat masinile in garaj si am iesit sa schimbam niste bani si sa mancam in oras. aceeasi senzatie de film western cu arabi. cred ca, daca ma uitam mai atent, il gaseam si pe indiana jones la o masa in vreun birt.

seara de 15 ianuarie 2007

dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.

cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate

pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasis marocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.

marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.

15 ianuarie 2007

am plecat din mohammedia intr-o dimineata fabuloasa, cu ceata acoperind totul, dupa – desigur ! – un ceai intr-un local cu nume optimist (“oasis cafe“) si ne-am pus la drum pe sosele lungi, strajuite de palmieri, apoi de arbusti stufosi, apoi de palmieri pitici si dupa o vreme, de cactusi si bolovani. oraselele alb-albastre de la inceputul drumului se transformau intr-un peisaj ireal, cu asezari tot mai sarace, care imi aminteau de copilaria petrecuta la bunici, undeva la tara, in banat, acum 40 de ani. portretul regelui e peste tot, in cele mai neasteptate reprezentari. doar accentul maghrebian al cladirilor este diferit.

in afara de multele logan-uri care mi-au atras atentia prin maroc, mertanele cobra diesel albe domina soselele. sunt peste tot, uneori in cirduri parcate la margine de vreun sat. mi-am amintit ca si eu vandusem unui arab mercedes-ul meu si m-am uitat dupa el prin africa totul clocoteste de viata, lumea e vie, colorata. din mersul masinii e fascinanta: cotige trase de magarusi printre camioane imense si autobuze deprimant de identice. magari, tarabe, cisterne, inca un cird de mertane. de data asta, albastre. unele alimenteaza direct din cisterne oprite pe sosea. multe accidente usoare, cel putin unul la 30-40 de kilometri. e drept, soferii marocani conduc nebuneste si sa te fereasca Dumnezeu sa-ti dea prin cap sa te iei la intrecere cu ei. am vazut depasiri care le-au smuls excamatii de uimire si groaza lui marko si fred, iar pe una am si reusit s-o filmez.

fred, cel de-al treilea personaj din masina noastra, era ca un urs cu suflet de aur. casatorit cu anwa, o senegaleza superba, voia sa-si viziteze socrii si sa le duca daruri. de aceasta data, venea fara ea si cele doua fete. fred locuieste intr-un sat din ardeche, nu departe de annonay, intr-o casa veche, cu o curte foarte linistitoare. lucra in constructii. intre timp a devenit un fel de sef de echipa la firma unui neamt si asta vara se gandea sa plece cateva luni la niste comenzi in dubai, sa faca niste bani.

remarcabila curatenia peste tot in maroc ! chiar si in cele mai sarace catune, totul era maturat, vopsit, varuit, iar bolovanii aliniati pe langa drum. treceam pe langa palcuri de cladiri care imi aminteau de satele din filmele cu cow-boy. doar ca aici cladirile erau vopsite in alb, rosu sau verde, iar arhitectura – araba. nu reuseam sa inteleg din ce traiau, dar nimeni nu parea sa stea de pomana. pietele aparute pe langa statiile de autobuz erau pline de oameni de toate natiile in drum spre speranta. privesc acum imaginile filmate pe drum si vad detalii pe care nu-mi mai amintesc sa le fi observat.

toata lumea ne-a recomandat sa mergem la essaouira pe “la route cotiere“, pentru peisajul de exceptie. soseaua s-a ingustat, de nu incapeau doua masini, iar din fata veneau permanent camioane pline cu piatra, care aproape ca ne fortau sa le cedam asfaltul. norii de praf ne obligau adesea sa oprim pe margine. gropi, bolovani si – desigur ! – pana. insa exact cand incepusem sa ne plictisim, a aparut in dreapta noastra oceanul. intr-adevar, restul drumului a meritat eforturile ! faleze abrupte sau lente si acoperite de tufe verzi, plaje nesfarsite, pustii sau cotropite brusc de o cireada de rulote pline cu hippioti. peisaje spectaculoase, pe zeci de kilometri.

am ajuns primii in essaouira, o veche cetate feniciana, devenita acum atractie turistica, mai ales toamna, in timpul festivalului de gnawa. ne-am plimbat un pic prin centru, destul cat sa ne agate un elvetian. isi cumparase doua apartamente aproape identice, pe acelasi palier al unei cladiri de langa plaja si ne-a combinat sa inchiriem unul dintre ele. nu pretul de 8 euro/noapte de persoana ne-a convins, ci felul in care era decorat, cu mobilier berber si pereti acoperiti de mozaicuri fabuloase.

au ajuns si ceilalti, asa ca, dupa ce am reusit sa deblocam yala de la intrare, am dat o tura prin bazar. ne-am cumparat tricouri misto si camasi marocane fara guler. eu cu alex si jean louis ne-am lasat convinsi sa intram in buticul unui smecher care vindea ceramica si ceaiuri. ne-a facut o stangace demonstratie a ritualului prepararii ceaiului traditional si a incercat sa ne vanda niste cani de lut. incarcati cu mancare si fericiti ca am gasit niste sticle cu vin, ne-am intors in apartamentul nostru “regal”. cheful putea sa inceapa !

14 ianuarie 2007

dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.

am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.

spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !

pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.

bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.

in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !

ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.