o dimineata de vis ! din oaza in care dormisem am privit rasaritul soarelui dintre dunele de nisip. ce priveliste ! ne-am adunat lucrurile si ne-am intors in laayoune, cautand drumul spre dakhla. ne-am descurcat destul de greu. eram inca sub vraja noptii din oaza, nu exista nici un indicator, iar localnicii intelegeau, fiecare, altceva si ne explicau tampenii. pana la urma, am iesit din oras pe directia cea buna, pe sub doua imense porti boltite. am mai vazut doi politisti cu radare tip pistol si apoi, desertul !

goneam pe o sosea neteda ca in palma, dreapta, al carui capat se pierdea la orizont. in stanga – desert. in dreapta – desert si, uneori, plajele atlanticului. in putinele asezari de pe drum, casele erau protejate de un gard de bolovani in care se oprea nisipul imprastiat de vant. uneori vedeai adevarate dune sprijinite pe zidurile mai inalte. seb, care era la volanul “zebrei”, avea chef de condus. ne-a spus ca o ia inainte si ne intalnim pe drum. il stiam din saint julien molin molette, unde locuia. are un suflet de aur si e foarte iubit de toata lumea. in ardeche, e cunoscut ca unul dintre cei mai buni organizatori si sonorizatori de concerte. peste tot e insotit de cainele sau, un setter maro, batran si cam bolnav. incapatanat si perseverent, bun mecanic auto, intotdeauna gata de plecare intr-o noua aventura. asta-vara, impreuna cu lolo, un alt prieten bun din saint julien, a plecat cu motocicleta in corsica, de unde s-au intors plini de povesti haioase. din pacate, dupa calatoria in africa, relatiile lui seb cu restul grupului s-au racit si a evitat sa vina la intalnirile in care ne rememoram aventurile.

pe la pranz, am ajuns in boujdour, un oras parca desprins din “razboiul stelelor”, case cu un etaj si un far imens pe malul oceanului. am ratacit cu marko pe strazi, pana am gasit un atelier auto unde am vandut lada cu piese de pe masina noastra si cutia de viteze din portbagaj. a doua zi urma sa ajungem in mauritania si unde vindeam si peugeot-ul. deja dupa laayoune, eram tot mai des opriti de patrule ale politiei si obligati sa ne completam datele din pasaport pe o foaie de hartie. in prima asezare, ne-am oprit si am gasit o cocioaba cu un xerox, la care ne-am facut cate 10-15 copii ale pasapoartelor, ca sa nu mai pierdem vremea la baraje.

era foarte cald. pana la pranz, soarele fusese ascuns de niste nori, dar acum ardea puternic. desertul prin care treceam era tot mai uscat, cu plante tot mai rare. soseaua era adesea strajuita de adevarate diguri de nisip, iar – din loc in loc – nisipul forma sicane periculoase pe asfalt. observasem pe marginea soselei mici piramide de bolovani care trasau drumuri ciudate prin desert. am banuit ca marcheaza pistele pentru distractii off-road. mi s-a ridicat parul in cap cand am aflat ca atentioneaza ca sub nisip sunt campuri de mine.

am oprit intr-o benzinarie care parea parasita. ne-am uitat prin vitrinele prafuite la niste rafturi goale. nisipul de pe mesele si scaunele din plastic din interior era de doua degete. cand a mai oprit o masina, dintr-una din cladirile pe care tocmai ne pisasem, a rasarit un arab cu turban negru si salopeta albastra, murdara de ulei. uscat si la fel de slab ca bietii caini care aparusera dintre daramaturi si semanau cu niste hiene. in timpul popasului, am reusit sa ne umplem masina de muste si ne-am chinuit o buna bucata din drum sa scapam de ele.

soseaua care duce spre dakhla coboara pe fundul unui lac imens, 80 % secat, de unde cerul e de un turcoaz perfect. orasul e construit pe o peninsula ca o fasie de nisip pierduta in ocean si arata ca o combinatie dintre o statiune din mediterana si o fortareata albaneza. foarte curat, multe magazine cu marfa proasta, produse de patiserie minunate si calamari proaspeti cu 30 de dirhami (3 euro) portia. am dormit mizerabil la hotel “sahara“: camere meschine, toalete nasoale. ne-a parut rau de cei 50 de dirhami platiti si ne-am amintit cu nostalgie de noaptea petrecuta in oaza.

ne-am trezit la 8:00 si am constatat ca proprietarul apartamentului se tinuse de cuvant, iar masinile noastre au fost pazite peste noapte. nu lipsea nimic. am plecat din essaouira, tot spre “la route cotiere“, care avea sa ne duca spre agadir si tan-tan. de aceasta data, soseaua era perfecta si serpuia printre coline pietroase din pamant arid si rosiatic, pe care nu cresteau decat niste arbusti cu frunze verde inchis. intregul peisaj parea acoperit de un praf amestecat cu nisip. strabateam sate ce imi aminteau din nou de cele din filmele cu cowboys si indieni. doar ca erau din piatra si arhitectura avea cateva linii orientale. am filmat imagini fabuloase din mersul masinii.

dupa o vreme, jean louis a auzit un zgomot suspect la motorul mercedes-ului sau si ne-am oprit intr-un sat de pe drum. probleme la elicea radiatorului. localnicii erau foarte prietenosi si ne-au indrumat catre un mecanic auto, care s-a apucat imediat de treaba. in jurul masinii au inceput sa se adune mai multi gura-casca si, intrand in vorba cu ei, alex si jean louis au pus de-o afacere: le-au vandut o gramada din piesele de masina pe care le aveam cu noi si niste adidasi de carrefour, ieftini si rezistenti. toata lumea era senina si parea fara griji. pana si pisicile care se holbau agitate la halcile de carne ce atarnau in geamul unei macelarii mi se pareau simpatice.

pana cand mesterul a facut rost de piesa defecta, noi am trecut drumul si ne-am verificat mail-urile intr-un cyber cafe, dupa care am lenevit pe niste scaune din plastic la un ceai si niste aluaturi uscate, dar dulci, unele tavalite prin cocos. la un moment dat, din dugheana a iesit un grasan care s-a autoinvitat la masa noastra. a ciocnit un pahar de ceai cu noi si mi-a lalait un cantecel, dupa care s-a carat fericit. alex ne-a demonstrat cat de bine a invatat ritualul prepararii ceaiului marocan, cu apa fiarta, bucati mari de zahar si frunze de menta. fred mi-a luat camera si a tras cateva cadre cu mine, ca sa admirati straiele marocane in care umblam imbracat. reparatia n-a durat mai mult de o ora si ne-am pornit din nou la drum.

“la route cotiere” a devenit tot mai spectaculoasa. un fel de transfagarasan mai bland, cu asfaltul impecabil. zona muntoasa, cu coline acoperite de aceiasi arbusti in care se catarau capre slabanoage si le mancau frunzele. vai adanci, urme ale unor fluvii demult disparute. cladiri patratoase, izolate pe cate-un versant. oameni a caror prezenta in mijlocul pustietatii este inexplicabila. si, desigur, aceiasi soferi imprudenti, cu depasirile lor ingrozitoare.

am trecut prin tamri, un sat langa care surferii au descoperit raiul lor. culorile predominante: portocaliu si albastru. sunt peste tot. pe ziduri, haine, aparatori de soare sau automobile. pana si desertul pare portocaliu, comparat cu albastrul cerului si, brusc ! cu cel al atlanticului care apare in dreapta ta. un peisaj incredibil de salbatic, cu oceanul intr-o parte si munti selenari in cealalta. din loc in loc, rasar cetati cu o arhitectura de pe alta planeta, din care te astepti sa zboare niste navete cu cavaleri jedi. si cand iti revii, treci pe langa un elegant far alb, rasarit din mijlocul acelorasi ziduri portocalii. dupa care urmeaza un fel de riviera catre agadir, cu riad-uri misterioase pe faleza si primele turme de camile intr-o piata pe marginea drumului. minunat !

pe masura ce ne apropiam de agadir, zona devenea tot mai civilizata si localitatile semanau cu niste statiuni din piatra portocalie. soseaua se largeste pe 4 benzi, strajuite de palmieri tot mai falnici. agadirul apare alb, maiestuos, cu extreme ireale, un cannes mai saracacios si mai salbatic. regasesti pe dealul din apropiere paduricea de arbusti defrisata ca sa apara literele vreunui mesaj religios, in timp ce iesi din holurile celor mai elegante hoteluri ale lumii. mirosul patrunzator de peste aproape ca trece pragul buticurilor “dior” sau “versace”. chiar daca estompat, se simte ca orasul a fost reconstruit total dupa cutremurul din anii ‘60. nu are patina. abia am asteptat sa revenim la lumea noastra colorata !

dupa agadir, mi s-a terminat bateria camerei video. zona a devenit tot mai desertica. am vazut si primele oaze. ne-a parut rau ca nu ne-am putut opri la tiznit sau la sidi ifni, doua orase care pareau din vis. tinutul selenar incepe sa devina dominant, rupt inca de cateva dune inverzite de tufe sau cactusi imensi. din loc in loc, in mijlocul pustiului, apar aceleasi sate extraterestre sau un santier cu utilaje imense care construieste ceva. se lasa seara si afara s-a racorit. la un moment dat, soseaua dispare in nisip, asfaltul se termina cativa kilometri, dupa care reapare, la fel de ciudat, gonim pe soseaua trasata pe marginea unor canioane largi de cativa kilometri si deodata, in mijlocul desertului, apare un careu de luminite: tan-tan !

trecem pe sub celebrul monument al celor doua camile si intram in oras pe o sosea cu 4 benzi luminate de neoane portocalii. ne-am luat ieftin niste camere mari si curate la hotelul “texas”, am incuiat masinile in garaj si am iesit sa schimbam niste bani si sa mancam in oras. aceeasi senzatie de film western cu arabi. cred ca, daca ma uitam mai atent, il gaseam si pe indiana jones la o masa in vreun birt.