20 decembrie 1989

era o dimineata superba. perfect senin. soare stralucitor, cu acele raze blande si calde care-ti relaxeaza fata. dimineti din cele pe care inca le mai intalnesti iarna in timisoara. locuiam in soarelui, un cartier mai nou al timisoarei, cu blocuri comuniste gri si strambe, cu alei butucanose si pline de noroi. spre statia de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion si gardul intreprinderii a.e.m., alee pe care am prins-o pe cand era doar o poteca de pamant, nascuta din urmele pasilor celor din schimbul intai. si care trecea, desigur, pe langa o mica mlastina cu stuf si broaste,

pe la 9:00, am plecat spre intersectia cea mare de pe calea buziasului. mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industriala ieseau in strada. in ordine, incepand cu intreprinderile de la marginea orasului, carora li se alaturau ceilalti, in drumul catre centru. coloana de la i.o.r. s-a unit cu cea de la “electrotimis“, apoi a.e.m. si au luat-o in jos spre “spumotim“, “tehnometal“, “detergenti“… strigau “acum ori niciodata !” “romani veniti cu noi !” era o imagine coplesitoare. hotarati, cu drapele cu stema decupata si pancarte cu numele intreprinderii si “libertate !” sau “jos ceausescu !” pictate stangaci pe niste panze gasite in magazie.

Timisoara 20 dec 1989, coloana de manifestanti
Vezi mai multe video din Politica

am fugit repede la studioul lui liviu butoi de langa liceul “c.d.loga”. nu era acolo. cand am ajuns in piata operei, am auzit “libertate !” si “armata e cu noi !” dinspre parcul central. de la gara, veneau coloanele cu muncitorii de la “solventul” si “elba“. in fruntea lor, un autoblindat cu teava trecuta prin gaura din drapelul national, calarit de militari imbratisati de oameni simpli. au ocolit parcul si au ingenuncheat in fata catedralei, rostind intr-un cor monumental “tatal nostru !”

in fata operei s-au adunat mii de oameni. s-a umplut piata. o parte voiau sa ajunga in balconul operei, altii cereau sa mergem la comitetul judetean de partid. m-am intalnit cu liviu butoi si am fugit sa luam aparatul foto. cumparase mai demult din piata o vechitura de la inceputul secolului, care arata ca o cutie neagra de cafea si nimeni nu banuia ce este de fapt. obturatorul era actionat manual, dar liviu invatase sa intuiasca timpul de expunere dupa lumina zilei. facea poze pe film lat, de o calitate surprinzatoare. am asteptat coloana langa hotelul continental. in intersectie era o tancheta ai carui militari au fraternizat cu multimea. cand s-a umplut de lume, cineva a venit cu ideea sa pornim spre comitetul judetean pcr la adapostul tramvaielor oprite deja. oamenii au vorbit cu vatmanii si am inceput sa inaintam. cand am ajuns in dreptul bulevardului c.d.loga, ne-am oprit.

cladirea comitetului judetean de partid era inconjurata de 3 randuri de militari. primii erau soldati, urmatorii din trupele regulate ale militiei, iar ultimul rand era format si parasutistii de la buzau sau caracal. in dreapta cladirii, in fata facultatii de medicina, erau blindate si camioane cu soldati. au fost momente de sovaiala… daca trag ? lumea scanda “fara violenta !“, “armata e cu noi !” si “soldati, soldati, pe cine aparati ?“.  ni se parea ca suntem prea putini. deodata, scandarea “libertate !” a inceput sa creasca tumultos, ca valurile unei viituri. “vine u.m.t.-ul !” a strigat cineva. nu stiu de ce strungarii, sudorii si lacatusii de la u.m.t. ni se pareau un fel de arhetip al muncitorului vanjos, hotarat si invincibil. in fruntea lor, ca un poseidon iesit din valurile oceanului, era un barbos imbracat intr-un cearsaf alb, pe care scria “libertate” si “jos ceausescu !”. mai tarziu am aflat ca se numeste ion marcu.

coloanele care veneau dinspre podul decebal au urmat aceeasi tactica cu tramvaiele. in scurta vreme, lumea a prins curaj si multimea a umplut strada pe jumatate. eram fata in fata: militarii care aparau comitetul judetean si noi, flancati de tramvaie. intre cele doua tabere erau liniile de tramvai si cele doua scuaruri cu pomi. militarii erau evident descumpaniti de scandarile noastre si de momentele cand ingenuncheam, rostind “tatal nostru”. nici nu stiu cand am ocupat si restul strazii, ajungand la doi metri fata de ei. liderii care isi condusesera coloanele de la intreprinderi au constituit un comitet ad-hoc, care parlamenta cu ofiterii. la un moment dat, acestia au acceptat sa retraga parasutistii, in uralele multimii, care striga “armata e cu noi !”. de undeva a aparut o portavoce, prea slaba, insa, pentru a stapani multimea. din cladire au tot inceput sa iasa persoane care parlamentau cu cei din primele randuri.

s-a cazut de acord ca o delegatie a demonstrantilor sa intre in cladire. lista s-a format destul de greu. la cat de infierbantat eram de ce se intampla, as fi vrut sa intru si eu, dar maturitatea lui liviu butoi ne-a oprit. au urmat clipe lungi de asteptare si, cand lumea a inceput sa-si piarda rabdarea, in balcon au aparut reprezentantii nostri, care incercau sa linisteasca atmosfera. la inceput strigau, apoi cineva le-a adus portavocea si, intr-un final, difuzoarele unei statii de amplificare au fost scoase pe geam. erau evident, incordati. si-au spus numele de mai multe ori, rugand oamenii sa-l tina minte, daca li se intampla ceva.

mi-l amintesc si acum, in afara de marcu, pe sorin oprea, pe care-l vazusem prima oara in 16 decembrie, incercand sa mobilizeze studentii din complex. erau ioan savu, cu parul valvoi si o barba neagra de calugar, petru borosoiu, un tip cam isteric care ma enerva, petre petrisor, un jurist rotofei cu mustata stufoasa. mai erau si altii, de care mi-am amintit cand i-am cunoscut mai tarziu, dar pe acestia ii stiu cel mai bine dintre cei ce au intrat la negocieri. veneau pe rand afara, sa ne spuna ce-au mai obtinut sau ce se intampla, iar noi reactionam aprobator sau nu. uneori, parerile erau diferite, dar oamenii ascultau ce striga si ceilalti si in scurt timp se coagula un raspuns, ca intr-o democratie ciudata, redusa la esente. era fascinant. liviu tragea poze dupa poze, iar eu incercam sa-l protejez. cand ni s-a terminat filmul, a fugit pana acasa si a ascuns aparatul, apoi s-a intors. din pacate, filmul acela zace si acum la un fotograf din timisoara, care promite sa scoata pozele si ne tot amana.

la un moment dat, cineva a spus ca in cladire este prim ministrul romaniei, constantin dascalescu. la cererea multimii, a iesit in balcon, adus, parca, de ceafa, de marcu si de savu. era timorat si a incercat sa promita sa rezolve o parte din lista de revendicari. singura verificabila era eliberarea imediata a celor arestati in ultimele zile. celelalte, ca demisia guvernului si a lui ceausescu, alegeri libere, libertatea presei, doliu national si pedepsirea vinovatilor pentru mortii de la timisoara, nu stateau, oricum, in puterea lui. parca la un moment dat, dascalescu si-a anuntat demisia, incercand sa mai potoleasca vuietul multimii. oamenii se temeau ca trage de timp pentru a pregati o cursa dupa caderea serii. a promis ca va transmite la bucuresti doleantele timisoarei.

intre timp, o delegatie a plecat la consulatul iugoslav, pentru a transmite lista si numele celor care au intrat in comitetul judetean pcr. aveam incredere in fratii nostri, sarbi, ca vor mediatiza lista si lumea intreaga va afla de timisoara. n-am gresit. am aflat mai tarziu ca asa s-a si intamplat. spre seara, cineva a anuntat ca ceausescu va vorbi la televizor despre timisoara. a fost scos un televizor pe geam si multimea parca a explodat, la auzul cuvintelor dictatorului.

ne numise “elemente huliganice“, care puneam in primejdie independenta si suveranitatea patriei, pe care voiam s-o dezmembram, si chema intregul popor la “unitate si solidaritate, pentru apararea cauzei socialismului“. raspunsul nostru a fost instantaneu: “azi in timisoara, maine-n toata tara !“. am aflat ca ceausescu decretase stare de necesitate in judetul timis. la timisoara, insa, armata chiar trecuse de parte Revolutiei. militarii au fost retrasi in cazarmi. orasul era in mainile noastre. dupa ora 22:00, au aparut primele semne pentru imbunarea oamenilor. au inceput sa soseasca cei arestati in ultimele zile. primii au reusit cu greu sa ne convinga ca sunt autentici, insa eliberarea lor a fost confirmata de informatiile care circulau sub forma de zvonuri.

in acest timp, un alt comitet revolutionar se formase in cladirea operei. nici mie, nici lui liviu si nici multor oameni nu ne-a placut scindarea aceasta si am hotarat sa ramanem in fata comitetului judetean pcr. cei din primele randuri formasera coloane de protectie a cladirii, dupa ce militarii au fost retrasi. spre miezul noptii, s-a aflat ca dascalescu si ceilalalti trimisi ai lui ceausescu au fugit prin curtea interioara, iar lumea a inceput sa se rareasca. liderii din echipa de negociere au plecat si ei la opera, asa ca ne-am dus si noi.

tin minte din noaptea aia si un detaliu care mi-a sarit in ochi, de care imi amintesc intotdeauna cand aud teoriile unei conspiratii internationale care a ajutat Revolutia de la timisoara. cand am ajuns la trecerea de pietoni de langa muzeul banatului, am lasat prioritate unei masini rosie, o lada cu numere rusesti, in care erau doua persoane. chiar am ras cu liviu de ei, ca au nimerit la timisoara sa-si vanda fierbatoarele chiar cand noi facem revolutie.

pe la ora 2:00, cand am ajuns noi, in piata mai erau vreo 300 de oameni, de care cei din balcon se rugau sa nu plece, pentru ca vor fi atacati de securisti si omorati, daca ii lasa singuri. din noaptea aceea, ii mai tin minte doar pe ioan chis, ale carui vorbe erau incarcata de multa caldura umana, pe lorin fortuna, cel care avea sa ajunga primul primar al timisoarei, iar astazi conduce cruciada impotriva reptilienilor in emisiuni obscure de televiziune si pe claudiu iordache, pentru ca se recomandase scriitor si imi era rusine ca nu auzisem de el. nu stiu de ce, dar grupul de revolutionari din opera mi se parea mult mai dubios decat cel de la comitetul judetean pcr, asa ca pe la 4:00, am plecat acasa si am adormit fericit: radio europa libera spunea ce se intamplase la noi in zilele trecute. in piata mai erau vreo 50-100 de oameni, adunati in jurul unui foc.

timisoara se declarase primul oras liber de comunism din romania.

17 decembrie 1989

era duminica dimineata si trebuia sa plec pana la arad cu trenul, sa-mi rezolv niste probleme. inca surescitat de tot ce se intamplase noaptea, am luat tramvaiul spre gara de nord. vatmanul nu a oprit in statia din piata maria. lumea din tramvai privea uimita vitrinele sparte de pe bulevardul 6 martie. oamenii susoteau, cu o unda de speranta in priviri. nimeni nu circula pe trotuarul dinspre biserica reformata, in fata careia am vazut cativa militieni. putini se incumetau sa treaca pana si pe trotuarul de vis-a-vis. la arad, am povestit unor prieteni ce se intamplase peste noapte la timisoara. desi aflasera zvonuri, tot ma priveau cu neincredere, ca pe un nebun. timpul a trecut chinuitor de greu pana dupa pranz, cand m-am intors in oras.

nu m-am inselat: evenimentele au continuat in cursul diminetii, cat am fost plecat. liviu butoi mi-a povestit ce s-a intamplat. pe la ora 10:00, niste tampiti din conducerea garnizoanei timisoara au avut neinspiratia sa scoata un pluton de soldati in strada, care au defilat cu steagul de lupta in frunte. liviu i-a intalnit cand treceau podul, dinspre piata maria catre catedrala. timisorenii au coborat de pe trotuare, fara sa scoata un cuvant, cu privirile indarjite, si au inceput sa paseasca in tacere in spatele soldatilor. tot mai multi. speriati, militarii au grabit pasul si s-au retras in garnizoana din piata libertatii. prea tarziu. se adunasera in zona operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotarat sa plece in mars catre comitetul judetean pcr. era o manifestatie pasnica, multi tineri, femei, barbati cu copii pe umeri, cum vazusera la jurnalele de stiri de la televiziunile sarbesti ca se intamplase in alte tari.

ajunsi in fata sediului judetenei de partid, desi strigau “fara violenta !“, demonstrantii au fost intampinati de trupele de militie si alungati cu jeturi de apa proiectate din masini de pompieri. a fost scanteia care a declansat ostilitatile. oamenii au atacat cordonul de militieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o masina si i-au dat foc. a inceput o batalie fara mila. o alta prietena, olivia, mi-a descris ciocnirea violenta din jurul pranzului. ea scapase, uda-leoarca, dupa ce s-a ascuns pe treptele hotelului “continental”. dupa ora 14:00, totul o luase razna. tot mai multe grupuri de manifestanti veneau in centrul orasului. pe la 16:00, s-au auzit primele impuscaturi in piata libertatii. zvonurile vorbeau de focuri de arma trase in plin, de morti si raniti. fascinant era ca efectul obtinut a fost exact pe dos ! teama parca se evaporase, facand loc furiei si unei hotarari de neclintit. “libertate !“, “acum ori niciodata !“, “jos comunismul !“, “jos ceausescu !“, “azi in timisoara, maine-n toata tara !” rasunau din toate colturile orasului. vestile circulau cu viteza fulgerului si nu mai stiai care sunt adevarate sau care sunt zvonuri si dezinformari.

dupa ora 17:00, cand a cazut intunericul, situatia a scapat de sub control total. la un moment dat am ajuns in piata operei, care era sub controlul demonstrantilor. vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementa de niste indivizi dubiosi, inalti, solizi, cu alura de sportivi de performanta. in urma lor, navaleau cete de tigani care furau tot ce le cadea in mana. cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de cofetaria “violeta” si flacarile amenintau sa cuprinda primul etaj al blocului. oamenii si-au inundat apartamentele, sperand sa scape de foc. era o confuzie generala, demonstrantii adevarati ferindu-se sa se amestece cu provocatorii. m-am intors la studioul lui liviu butoi, din demisolul vilei de langa liceul “c.d. loga” exact cu cateva minute inainte sa intervina trupele de militie, care au deschis focul din nou. mai tarziu, am aflat ca oliver, un prieten care ramasese in piata operei, a fost ranit in picior de un glonte ricosat din trotuar. a avut noroc. a avut si inspiratia sa nu mearga la spital, ci a chemat-o pe sora lui, corina, studenta la medicina, sa-i ingrijeasca rana.

Timisoara 1989 dupa revolutie

Vezi mai multe video din Politica

eram innebunit sa merg si eu in locurile unde se duceau bataliile cu fortele de represiune. pe masura ce trecea timpul, orasul rasuna de scandarile demonstrantilor si tot mai des se auzeau focuri de arma, uneori chiar rafale. pierdusem notiunea timpului. la un moment dat, am auzit o multime scandand “jos ceausescu !“. am fugit spre complexul studentesc si am intalnit in fata liceului de muzica “ion vidu” o coloana de cateva sute de oameni. veneau din calea girocului. n-am stat o clipa pe ganduri si m-am alaturat multimii. precaut, am avut grija sa nu fiu in primele randuri si imi cautam permanent cai de retragere, in caz ca am fi fost atacati de militie. intre scandari, lumea vorbea de arestati, de morti si raniti, insa nimeni nu se temea. era o atmosfera electrizanta care te molipsea.

am trecut prin fata universitatii si am ajuns la podul mihai viteazul. in timp ce primele randuri ale demonstrantilor trecusera de pod si se intreptau spre catedrala, eu ajunsesem in dreptul unui chiosc de ziare din tabla, chiar inainte de pod. marturisesc ca, pana in acel moment, nu mi-a venit sa cred ca se trage in oameni cu gloante adevarate. ma gandeam ca trag cu gloante oarbe, sa ne sperie, sau cu gloante de cauciuc, cum auzisem ca se face in occident, cand vor sa imprastie manifestatiile violente. cei din fata scandau “armata e cu noi !” si inaintau catre cinema “capitol”, in momentul in care militarii au deschis focul. din reflex, m-am aruncat la pamant, ascunzandu-ma dupa chioscul de ziare. am auzit gloantele lovind crengile copacilor si am vazut scantei pe asfalt, de la ricoseuri. atunci am realizat ca sunt gloante adevarate.

cei aflati pe pod se trantisera pe jos si cativa gemeau si se zvarcoleau, loviti de gloante. ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. dimpotriva ! ghemuiti, i-au scos pe raniti din bataia gloantelor si au oprit cateva masini, rugand soferii sa-i duca la spital. nimeni nu i-a refuzat, desi isi murdareau banchetele automobilelor cu sange. mai tarziu am aflat ca militarii care au tras au fost comandati de generalul chitac. multi au tras in aer sau in pamant, evitand sa tinteasca spre demonstranti, insa cateva gloante au nimerit in plin. fantastic era ca, pe masura ce realizam ca se trage in noi ne disparea orice urma de teama. la fel s-a intamplat cu o coloana de manifestanti care au incercat sa vina treaca podul decebal catre comitetul judetean pcr. au fost intampinati cu gloante.

tatal prietenului meu gabi, medicul veterinar viorel timoceanu ne-a povestit ca a fost chemat in noaptea aceea la directia sanitar veterinara, care isi avea sediul in spatele casei tineretului. a trecut pe langa baile “neptun” si a vazut morti si raniti. s-a oprit si a vrut sa-i ajute, insa a fost alungat cu brutalitate de niste securisti in civil. cand a ajuns langa casa tineretului, a vazut ce se intampla pe calea girocului, unde demonstrantii aflati in dreptul liniei tramvaiului 9 sfidau gloantele cordonului de militari de la intersectia cu strada cluj. la un moment dat, impotriva lor au fost trimise cinci tancuri de la unitatea din giroc. coloana a fost blocata in plina strada de un troleibuz pus de-a curmezisul drumului. girocanii, care au fost adevarati eroi in noaptea aia, i-au obligat pe militari sa se predea, amenintandu-i ca le dau foc. nu au incendiat tancurile, de frica sa nu explodeze munitia din ele. maiorul  vasile paul a fost trimis mai tarziu sa le recupereze, iar acesta a condus o interventie de o brutalitate extrema. au fost in stare sa-i urmareasca pe demonstranti pana in scarile blocurilor si sa traga rafale la intamplare. oamenii aveau un curaj nebun: stateau in mijlocul strazii, isi desfaceau hainele la piept si ii sfidau: “trage, baaaa !” imediat urma o rafala de automat. “trage-n ma-ta, baaaaa !” era raspunsul demonstrantilor.

nimeni nu poate descrie cu adevarat ce s-a intamplat in noaptea de 17/18 decembrie in timisoara. atitudinea oamenilor, curajul pe care ti-l extrageai parca din curajul celui de langa tine, exaltarea, sentimentul ca traim un moment magic, credinta ca implinim un destin al carui final urma sa fie unul singur… eram invincibili, gloantele nu existau, eram liberi si nimeni nu ne mai putea fura libertatea. nu voi uita niciodata flacara din privirile celor din jur, zambetul de pe fata lor, aura de ingeri care iradia de pe chipurile tuturor. nu-l cunosteam pe cel de langa mine, dar il simteam fratele meu si stiam ca nu mai au ce sa ne faca. in orice directie te uitai, cerul era brazdat de trasoare, dar rafalele de mitraliera erau acoperite de glasul razvratitilor. toata timisoara vibra.

pe la 3:00, Dumnezeu a varsat o lacrima pentru cei ce au murit atunci. o ploaie torentiala a spalat pacatul celor care au ridicat arma asupra fratilor lor si s-a asternut linistea. peste oras si peste sufletele noastre. atunci am stiut ca i-am invins.