cine-a mai vazut cal verde si sarb cuminte ? era unul din personajele celebre ale timisoarei, cu parpalacul bej si nelipsita umbrela neagra si lunga, calcand ca un armasar pe dalele din piata operei. suntem prieteni de vreo 30 de ani, din vremea in care casetele lui cu muzica trasa de la europa libera cu tot cu comentariile lui andrei voiculescu erau legendare. in clasa a IX-a, la fel de legendarul unchi din state ii trimisese o pereche de levi’s 501 adevarati, o bricheta zippo, o pereche de ray-ban si un radiocasetofon stereo care prindea incredibil de clar posturile straine. blugii cred ca au ajuns si pe mine, pe la sfarsitul existentei lor fizice, iar casetofonul zace in mod sigur printre lucrurile mele din podul unei case vechi din timisoara. radioul tot asa de bine merge !

nu stiu cati v-ati trait tineretea la fel de spectaculos si frumos ca noi. eram un grup de 5-6 prieteni care a trecut IMPREUNA, alaturi de fetele pe care le iubeam si de ceilalti prieteni, de gastile din generatiile dinaintea noastra si de cele de dupa noi, prin una din cele mai interesante si furtunoase perioade ale secolului XX. liceul cu nopti pierdute ascultand pink floyd sau frank zappa si fumand marlboro rosu in camera lui marlone de la giarmata. chefuri pe bijelo dugme sau eric clapton, cu kenturile lu’ hodoroaga, pana a crapat vecinul de la unu de inima rea. aventuri prin trenurile de noapte spre varias si cei cinci kilometri pe jos pana la totina. noptile de vara din campingul de la neptun si septicul romanesc pana la 40 fix la gura sobei din casa de vacanta de la brebu a corinei. nemaipomenitele discutii nocturne din apartamentul lui gabi de langa bastion si chefurile de la velimir, cand ai lui erau plecati la tara. povesti de dragoste, exmatriculari temporare din liceul c.d.loga pentru nazbatii rasunatoare, excursii memorabile la poiana marului sau herculane, examene, 9 luni de armata (eu – la diribau, el – voluntar la parasutisti), anii de studentie, in care eu ma apucasem sa cant jazz la contrabas si camerele numai de noi stiute ale arabilor din caminele de la medicina de unde puteai cumpara oricand marlboro cu 120. incredibilele zile ale Revolutiei din decembrie 1989 pe care le-am trait din plin la timisoara si noptile in care ne ascundeam de tirurile unui terorist nebun in casuta parintilor lui gabi. dupa care – nebunia anilor ’90 !

in ultimii 6-7 ani, ne-am vazut rar si am scapat cu greu de ironiile ca m-am mutat printre mitici. nu i se schimbase decat privirea, parca mai trista. ultima data, am vorbit cu el la telefon acum 10 zile. era vineri, pe la miezul noptii. surpriza a fost totala, pentru ca nu ma sunase niciodata de pe mobil. nu mai conteaza ca si acum ma apelase din greseala, dar ne-am bucurat sa ne auzim si mi-a atras atentia sa nu uit sa bem o bere cand mai trec prin timisoara.

asteapta-ma, prietene, promit sa vin.

21 februarie 2011

cine a nimerit la o bere sambata dupa-amiaza in cafeneaua “la muzeu” de la demisolul muzeului national al literaturii romane, a avut o surpriza: una din serile de literatura si muzica, un spectacol gratuit de jazz si poeme, citite chiar de autorii lor, trei dintre cei mai importanti poeti contemporani.

pe ioan es pop l-am mai filmat la atelieRElationale #1, la dalles, dar acolo era mai mult un one-man-semi-confession-show. aici, se simtea mai acasa, era doar o sueta intre poeti si muzicieni, asa ca a fost mai relaxat.

m-am bucurat ca am avut ocazia sa-l filmez pe eugen suciu, pentru ca nu prea gasesti imagini cu el pe internet si e pacat. un adevarat personaj !

desigur, cel mai spectaculos a fost ion muresan, spumos si vioi ca un spiridus. parea cel mai asteptat dintre invitati si te prindeai imediat de ce:

la cererea publicului, ion muresan a citit “bataia” si poemul dedicat alcoolicilor.

adaugati la cele de mai sus recitalul de jazz al pianistului mircea tiberian si al solistei nadia trohin. din programul “la margine de bucuresti“, am postat pe youtube piesa titlu, plus doua prelucrari jazz-istice ale slagarelor de odinioara “vrei sa ne-ntalnim sambata seara” si “ti-a iesit cosaru-n drum“. plus un standard: “lover man“. si desigur, tot la cererea publicului, un moment solo cu mircea tiberian, care interpreteaza piesa “podul grant” de george grigoriu:

14 iunie 1999

Astazi, am incercat sa vad daca se instaleaza primele semne ale revenirii la o viata normala in Iugoslavia. Erau inca firave si coplesite, parca, de greutatea problemelor aduse de razboi. Autoritatile faceau eforturi colosale sa refaca macar cateva din simbolurile acestei normalitati. Nu stiu cum au reusit, dar astazi s-a anuntat redeschiderea liniei ferate dintre Belgrad si Nis, dupa ce sambata fusese redeschis traseul dintre Nis si Sofia. Se circula cu restrictii pe anumite portiuni, insa se circula. De maine, compania aeriana iugoslava JAT a anuntat ca isi va relua zborurile spre statiunea Tivat din Muntenegru, de unde se putea ajunge, tot pe calea aerului, la Podgorica. Zborul nu dura decat doua ore, iar pretul unui bilet dus-intors era de 1.300 de dinari (aproximativ 130 de marci germane).

In drum spre Media Center, am observat ca semafoarele din intersectii functionau din nou. De cateva saptamani, fusesera oprite, pentru ca intreruperile de curent le dereglasera si nici un sofer nu mai pricepea daca functioneaza sau nu. De altfel, problemele refacerii sistemului energetic national erau cele mai mari. Dupa ce m-au impresionat prin indarjirea si rapiditatea cu care reparau transformatoarele si liniile de inalta tensiune avariate de bombe, electricienii sarbi au anuntat ca nu vor pleca din Kosovo. In ciuda terorii UCK, ei au hotarat sa inceapa sa remedieze si distrugerile din provincie.

Din nou au aparut in paginile ziarelor stiri despre fabrica “Zastava” din Kragujevac. Milan Beko, presedintele Consiliului de administratie, a anuntat ca a depus pe masa guvernului sarb un plan de reconstructie a fabricii, prevazut sa dureze doi ani. “Va fi greu, dar nu imposibil,” a spus Beko. “Cel putin 21 de bombe au lovit in plin halele noastre, insa trebuie sa dam de lucru celor 85.000 de muncitori pe care ii avem.” Nu a suflat, insa nici un cuvant despre afacerea cu FIAT.

Oricum, pana cand situatia sa revina la normal, mai trebuia sa treaca multa vreme. O alta mare problema era lipsa carburantilor. Nebojsa Atanackovic, membru in Consiliul Petrolului din Camera de Comert a Iugoslaviei, a anuntat azi ca nu se va renunta la sistemul cartelelor pentru cumpararea de combustibil, deoarece liberalizarea vanzarii de benzina ar epuiza rezervele tarii in cateva zile. El a afirmat ca s-ar putea renunta la bonurile pentru motorina, deoarece – oricum – aceasta nu se mai gaseste la nici o pompa. O eventuala solutie ar putea fi scumpirea carburantilor cu 50 %, ceea ce ar stimula importurile.

Si, apropo de starea de normalitate, am fost extrem de impresionat cand am trecut pe langa una din fantanile de pe Knez Mihailova. De jur imprejurul acesteia, la initiativa nu stiu cui, cateva zeci de copii isi adusesera jucariile de care nu mai aveau nevoie si le vindeau. Voiau sa adune bani pentru ajutorarea copiilor refugiatilor care veneau din Kosovo. M-am oprit si eu langa ei si am negociat cu un pusti de vreo 5 ani, pentru o masinuta cu 3 roti. Dupa ce ne-am jucat de-a vanzatorul si clientul, i-am dat – asa cum facea majoritatea oamenilor – 50 de dinari si l-am sfatuit sa-i cumpere masinutei inca o roata, ca sa o poata vinde cuiva.

Mai multi diplomati au salutat ingenioasa lovitura data la sfarsitul saptamanii trecute de Rusia, care a reusit sa ia prin surprindere organizatia militara cea mai puternica din lume, trimitand la Pristina, inaintea sosirii trupelor aliate, cateva sute de militari rusi, informeaza AFP. “Militarii rusi au venit putin mai repede decat era prevazut,” a subliniat, cu umor, Jamie Shea. Purtatorul de cuvant a fost pe punctul de a spune ca Alianta nu are neaparat nevoie de aeroportul pe care au fost desfasurate trupele rusesti, care reprezinta, totusi, un punct strategic foarte important pentru operatiunea care a fost lansata in Kosovo. “Rusii au jucat bine cu putine carti,” a recunoscut un diplomat. “Au reusit o miscare ingenioasa, o manevra frumoasa.”

Circul din jurul aeroportului Slatina din Pristina continua si astazi, situatia atingand culmi ale ridicolului. Ministrul britanic de Externe Robin Cook s-a facut de ras, intr-un interviu acordat postului de radio BBC si preluat de toata lumea, spunand ca NATO nici nu are nevoie de aeroportul din Pristina si rusii nu au decat sa si-l pastreze, pentru ca tot nu il pot folosi. El pretindea ca misiunea cea mai importanta a KFOR in acest moment este mentinerea incetarii focului in Kosovo. La randul sau, generalul Michael Jackson i-a facut pe jurnalistii de la Pristina sa rada in hohote, afirmand ca este fericit sa lase aeroportul Slatina in mainile rusilor. “Sincer, acum, cand am vazut terenul, cred ca aeroportul este prea departe de oras. Eram ingrijorat in legatura cu eventualele materiale explozive,” a declarat el in timpul unei conferinte de presa. Generalul uitase ca toata lumea a vazut cat a fost de furios sambata, cand a descoperit ca aeroportul fusese deja ocupat de rusi. In plus, deja avusese doua intalniri cu generalul Zavarzin, pentru a discuta despre folosirea in comun a pistelor acestuia.

Intre timp, americanii incercau din rasputeri sa ajunga la un compromis cu rusii, referitor la modalitatile de desfasurare in comun a fortelor din Kosovo. Astazi, Bill Clinton l-a mai sunat o data pe Boris Eltin, dupa ce discutia de ieri fusese apreciata drept constructiva. La randul sau, vicepresedintele Al Gore a discutat cu premierul Serghei Stepasin, iar secretarul de stat Madeleine Albright anuntase ca va vorbi cu ministrul rus de Externe Igor Ivanov. Pana cand politicienii vor ajunge la o solutie, reprezentantii NATO au decis sa reglementeze imediat problema prezentei rusilor in Kosovo. Ei intentionau sa ofere Rusiei sa aleaga intre o zona de responsabilitate in cadrul unui sector si statutul de observator in cele 5 sectoare definite deja. In plus, militarii rusi ar putea beneficia de o pozitie privilegiata pe langa generalul Michael Jackson, comandantul KFOR.

Socotelile liderilor NATO erau oarecum realiste, deoarece rusii nu aveau cum sa-si suplimenteze sau sa-si aprovizioneze trupele de pe aeroportul Slatina. Deja militarii rusi din SFOR, care stationau langa granita iugoslava, s-au intors la Bijeljina. Bulgaria a anuntat ca nu-si va deschide spatiul aerian pentru trecerea avioanelor rusesti spre Kosovo, decat dupa incheierea unui acord cu NATO, privind comandamentul comun al trupelor KFOR. “Un astfel de acord va evita orice risc de divizare a provinciei Kosovo,” a declarat ministrul bulgar de Externe Nadejda Mihailova. “Doar asa Balcanii nu vor mai fi balcanizati, nu vor mai fi divizati in zone de influenta, ci vor adera uniti la structurile europene si euroatlantice.” Nici Romania nu va acorda drept de survol aeronavelor rusesti, decat cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, a anuntat presedintele Emil Constantinescu. El a precizat ca – si daca acest lucru se va intampla – solicitarea Rusiei va trebui sa fie aprobata de Parlament, la fel ca in cazul cererii similare a NATO, de la inceputul razboiului.

Pentru Kosovo, NATO intentioneaza sa ramana in schema bosniaca, conform unui diplomat citat de AFP. “Alianta vrea sa-si pastreze unitatea de comandament a fortei de pace si sa evite orice impartire a provinciei prin crearea unui sector independent care sa fie incredintat rusilor,” a subliniat un reprezentant al NATO, pastrandu-si anonimatul. “Este exclus ca rusii sa fie stapani in regatul lor in Kosovo si – in plus – ei nu vor avea un sector operational independent,” a asigurat NATO, care asteapta sa vada daca Rusia trimite, intr-adevar, in Kosovo intre 2.000 si 10.000 de militari, asa cum a anuntat.

Desfasurarea militarilor KFOR inca nu se incheiase. Abia in aceasta dimineata, primii soldati italieni au ajuns la Pec, unde urmau sa-si instaleze cartierul general. Cand blindatele Regimentului 18 “Bersaglieri” din Brigada “Garibaldi“ au intrat in oras, strazile acestuia pareau pustii. Nici francezii nu ajunsesera la Kosovska Mitrovica, urmand sa soseasca acolo abia maine, cand expira termenul pentru retragerea din acea zona a fortelor iugoslave.

In ciuda tuturor incidentelor si disensiunilor, sarbii isi continuau retragerea din Kosovo, conform acordului de la Kumanovo. Astazi a inceput retragerea Corpului Pristina al Armatei iugoslave, din capitala provinciei plecand prima coloana de vehicule militare. Desi in numar mai mic decat in zilele precedente, pe soselele din Kosovo puteau fi vazute in continuare convoaie militare. 20 de camioane cu soldati se deplasau pe soseaua Pristina-Kosovska Mitrovica, iar pe drumul dintre Pristina si Podujevo circulau 10 camioane, mai multe blindate si o baterie de artilerie antiaeriana. In mai multe locuri, pe marginea soselelor, zeci de soldati sarbi asteptau grupati camioanele care sa-i duca acasa. In aceasta dupa-amiaza, politistilor sarbi le-a fost greu sa controleze

am petrecut o seara perfecta la concertul lui jean luc ponty de la bucuresti. sala palatului era doar jumatate plina si mi-am gasit fara efort un loc liber de unde sa pot urmari concertul asa cum imi doream. desi a inceput cu trei piese de pe ultimul album, “back in the 60′s” i-a dat ocazia lui ponty sa foloseasca in improvizatia sa toate tonurile si inflexiunile dupa care il recunosti imediat. dupa “point of no return” si o balada pentru care william lecomte a trecut de la keyboards la pian,  a urmat o bijuterie: “celtic steps“, parca anume compusa pentru basistul camerunez guy akwa nsangue, cu care ponty canta de peste 10 ani. acesta a avut un solo exploziv in finalul ei, dupa un dialog in galop cu violonistul francez si un interplay care-ti taia respiratia cu lecomte. “jig“, de pe albumul “mystical adventures” a fost prima dintre piesele mele preferate pe care a cantat-o aseara la bucuresti. “mirage” si “suite” (cu un dinamic solo de tobe), de pe “enigmatic ocean“, mi-au amintit de noptile cu prietenii de acum 30 de ani, cand il descoperisem pe ponty. pentru “monk’s mood” a ramas doar in duet cu pianul, iar la “cosmic messenger” a fost singur. dupa “premonition” si “on my way to bombay“, concertul parea sa alunece intr-o atmosfera usor redundanta, dar solo-urile de bass si de tobe de la ultimele doua piese au ridicat sala in picioare si ponty n-a scapat fara un bis.

mi-au placut mult felul in care jean luc ponty a amestecat piesele noi cu cele clasice si ambiguitatea cu care a reinterpretat vechile teme. tonul viorii si atmosfera pe care o creeaza au ramas aceleasi, care te plimba prin voiaje imaginare si aventuri mistice. si la fel de mult m-a impresionat basistul guy akwa nsangue (un virtuoz), dar asta ar putea fi un vechi defect profesional

unul din momentele care mi-au marcat viata a fost Revolutia din decembrie 1989, pe care am trait-o din plin la timisoara. aveam 25 de ani si eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cantam jazz, la contrabas. mai bine zis, incercam sa devin muzician de jazz, pe nervii saxofonistului liviu butoi, care era un adevarat mentor pentru mine si alti cativa tineri ce cochetam cu muzica. toata ziua studiam individual sau cantam impreuna, intr-un demisol inchiriat intr-o vila de langa liceul “c.d.loga”. de doua ori pe an, cantam in formula liviu butoi quartet la festivalurile de jazz de la sibiu si costinesti si mai faceam cativa banuti in urma putinelor concerte pe care le mai prindeam prin tara.

ignoram cu totii regimul comunist, care ne ignora, la randul sau, considerand artistii ca noi niste paria. in decembrie 1989, incepusera sa apara zvonurile despre problemele unui preot maghiar. am aflat amanunte de la radio europa libera. era 16 decembrie 1989, sambata, pe la pranz. stiam casa din piata maria in care locuia laszlo tokes si am vrut sa vad cu ochii mei ce se intampla acolo. am luat tramvaiul de langa catedrala si n-am coborat la prima statie, pentru ca voiam sa ma asigur intai privind pe geam ca nu sunt pericole. am zarit cativa oameni adunati pe straduta din fata bisericii reformate maghiare, cu fata catre ferestrele pastorului. din piata sinaia, m-am intors pe jos si m-am oprit la colt. nu erau mai mult de 30 de persoane. mi s-a parut ciudat ca sunt lasati sa stea acolo. erau, insa, bine supravegheati. in zona, frecau menta niste personaje dubioase, evident securisti. ii recunosteai dupa hainele lungi din piele gri, pantofii “otter” si tunsoare. intr-o masina parcata in apropiere erau alti doi dubiosi care erau atenti la tot ce se intampla. oamenii adunati in casei parohiale, care este lipita de biserica, erau enoriasi maghiari si cativa romani. nu erau agitati si vorbeau intre ei aproape in soapta, aruncand cate-o privire ingrijorata spre dubiosii care ii supravegheau. m-am mirat ca n-am vazut nici o patrula de militie pe aproape. n-am stat prea mult in zona, pentru ca n-aveam chef de probleme.

seara, impreuna cu doi prieteni, zoran si gabi, m-am dus la “filiera franceza“, la cinema “timis”. am iesit de la film si gabi ne-a dus cu masina pana la el acasa. locuia in cartierul “intre vii”, pe langa gara de est. in drumul nostru, am trecut prin fata comitetului judetean de partid timis si am fost socati sa vedem cladirea inconjurata de militieni si soldati din trupele de securitate. nu mai exista un geam intreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de carti de-ale lui ceausescu, sticle de whisky sparte si bucati de mobilier. mariana, mama lui gabi, ne-a povestit ca timisorenii au iesit in strada, in sprijinul enoriasilor lui laszlo tokes.

am aflat apoi ce s-a intamplat. la caderea serii, tot mai multi oameni s-au adunat in fata parohiei reformate din piata maria, cu lumanari in maini. tensiunile au izbucnit cand poetul ion monoran a blocat un tramvai aflat in statia din apropiere, tragand de funia pantografului. de aici, pana la “jos ceausescu !” nu a fost decat un pas. oamenii s-au mobilizat si au plecat in mars spre comitetul judetean de partid. in fata cladirii, ii astepta un cordon de soldati din trupele de militie. multimea a spart cordonul si cei mai curajosi au patruns in sediu. furia devastatoare a multimii a intors pe dos totul. au spart birourile si au aruncat pe geam, in uralele celor de afara, portretele si cartile lui ceausescu, sticle de bautura gasite prin dulapuri, tot ce le-a cazut in mana. au fost goniti de interventia brutala a trupelor de securitate, inarmate cu niste bate lungi, sprijinite de masini ale pompierilor care improscau multimea cu jeturi puternice de apa.

“revolutie !” a fost primul nostru gand si nici o rugaminte a parintilor lui gabi nu ne-a putut tine pe loc. ne-am urcat in masina si ne-am dus in complexul studentesc. acolo, am gasit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care incercau sa-i scoata pe studenti in strada. era un fel de disperare a unor oameni care simteau ca acesta putea fi sfarsitul epocii comuniste, dar teama celorlalti parea greu de infrant. se scanda “jos ceausescu !“, “jos comunismul !“, “studenti, veniti cu noi !“, “nu stati in balcoane, ca muriti de foame !“. cineva s-a urcat pe un transformator electric si a incercat sa mobilizeze lumea, insa putini studenti au coborat sa ni se alature. multi erau plecati deja acasa, iar cei ramasi n-au prea indraznit sa iasa din camine.

am plecat cu masina spre casa lui tokes, insa un cordon de militieni bloca circulatia in dreptul restaurantului “flora“, de pe splaiul tudor vladimirescu. ne-am intors, am ocolit prin piata balcescu si am ajuns langa liceul de filologie-istorie, unde am parcat. in permanenta ne luam masuri de precautie, sa avem strazi pe care sa ne putem retrage, in cazul unei interventii in forta a militienilor. ne-am apropiat de biserica ortodoxa din piata sinaia, unde erau adunati vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din calea sagului, intaratati de ideea unei batalii cu militia. trupele erau masate in dreptul librariei de pe bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocand accesul spre biserica reformata. erau tineri care isi faceau stagiul militar in fortele de militie, dar aveau casti albe, scuturi mari de plexiglas si bastoane de cauciuc. la ordinul unui gradat, au inceput sa inainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele in scuturi. noi ne-am retras un pic, dar am vazut, uluiti, ca tinerii adunati acolo nu dadeau inapoi.

dimpotriva ! au alcatuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard si au inceput sa inainteze catre cordonul de militie. aveau si ei bate si cateva rangi, pe care le tarau cu zgomot pe asfalt. un tip solid, caruia ii spuneau semaca, zanganea un lant in mana dreapta si parea sa fie un fel de lider. momentul culminant s-a petrecut cand cele doua tabere au ajuns fata in fata, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, cativa tineri au scos niste sticle incendiare pregatite dinainte, le-au dat foc si le-au aruncat intre militieni. “pe ei !” a strigat semaca si toti au navalit catre militienii care fugeau ca potarnichile. in cateva minute, batalia a fost castigata. tinerii au spart vitrinele magazinelor si au incins un foc in mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii si cartile lui ceausescu scoase din vitrina unei librarii. in uralele lor, semaca defila pe bulevard, cu o casca de militian pe cap si un guler imens de blana, luat dintr-un magazin.

a doua zi, am aflat ce s-a intamplat in celalalt capat al bulevardului, de la liviu butoi, care se afla in vizita la profesorul muresan, ce locuieste langa podul peste bega, pe coltul cu splaiul tudor vladimirescu, deasupra unei frizerii in care lucra domnul virgil, cel mai bun frizer din timisoara (si care s-a transformat acum cativa ani, intr-o farmacie, desigur). accesul spre casa lui laszlo tokes era blocat de doua cordoane de militie, unul dispus pe pod, iar celalalt pe splai. in spatele lor, era o masina de pompieri, pregatita sa lanseze jeturi de apa catre manifestanti. o parte a acestora era masata dincolo de pod, langa parcul catedralei. ceilalti s-au imprastiat in parculetul de pe malul raului bega, unde au descoperit o gramada de pietris si au inceput sa arunce cu pietre in militieni. dispozitivele erau comandate de cativa ofiteri de militie, care se aflau chiar in dreptul frizeriei, sub balconul profesorului muresan.

enervat de pietrele care-i loveau din intunericul parculetului, un sergent major a venit la sefii lui, cerandu-le sa-i lase sa-i atace pe manifestantii din parc. au navalit spre ei, insa oamenii – normal ! – au fugit. militienii au reusit, totusi, sa prinda doua fete, pe care le-au adus langa frizerie, tarandu-le de par si lovindu-le cu picioarele. scena i-a facut sa explodeze pe manifestantii de dincolo de pod, care au atacat cordonul si l-au strapuns. ingroziti, militienii au fugit. oamenii au incercuit masina de pompieri, i-au aruncat din ea pe militari si au impins-o in raul bega. cele doua grupe de manifestanti au facut jonctiunea, stapanind intreaga zona. bucuria era imensa. unii s-au dezlantuit si au spart toate vitrinele magazinelor, fiind cu greu potoliti de cei mai pasnici.

cineva a spus sa mergem in centru. era deja trecut de miezul noptii si am ajuns la catedrala. eram vreo 4-500 de oameni. un cordon de militieni inconjurase primaria si o parte dintre manifestanti voiau sa-i atace. din multime au aparut niste lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele catedralei si incercau sa-i opreasca pe cei ce voiau sa se bata cu militienii de la primarie. povestea a durat vreo ora, in care multimea pendula intre catedrala si primarie, unde ii injurau pe militieni si le reprosau ca nu sunt romani, daca apara regimul comunist.

la un moment dat, cineva a venit cu ideea sa mergem in cartierele muncitoresti, sa chemam lumea la revolutie. norocul nostru a fost ca nu ne-a placut ideea si am plecat spre casa. gabi m-a dus cu masina. cand am trecut pe strada cluj, spre centru treceau camioane cu soldati. o parte a manifestantilor a plecat spre calea sagului, restul spre circumvalatiunii. prea putini oameni au iesit in strada sa li se alature. in dreptul antenelor de radio de langa cimitirul din calea lipovei, a avut loc prima interventie in forta a unor masive trupe de militie, care a reusit sa imprastie manifestantii si sa aresteze o parte dintre ei. cand am ajuns acasa si am intrat, surescitat, pe usa, strigand “gata cu ceausescu ! a inceput revolutia !“, maica-mea a inceput sa planga.

ce de lume la sala palatului, la concertul jan garbarek group ! mai multa ca acum o luna, la festivalul master of jazz, al carui epilog a fost. desi, ca sa anticipez o concluzie, cel mai tare moment ramane recitalul lui branford marsalis quartet.

concertul de aseara a fost asa cum ma asteptam: impecabil. acelasi jan garbarek elegant, cu temele lui simple si repetitive, ca o joaca de copii, cu melancolia fiordurilor norvegiene care a umplut sala de gagici. ba chiar mult mai coios si mai ritmat decat pe multe din discurile sale. cu pianistul german rainer bruninghaus, canta de vreo de vreo 20 de ani, asa ca se inteleg perfect. cand la clape, cand la pian, cand la amandoua, bruninghaus a fost completarea precisa a saxofonului. garbarek a avut intotdeauna basisti melodici. brazilianul yuri daniel nu face exceptie: cu un ton cu personalitate si improvizatii pline de melodie, totdeauna atent si cu ritm. la momentul sau solo pe scena, mi-a amintit de felul in care se juca decebal badila pe vremuri cu basul electric si pedalele.

farmecul concertului a fost, insa, indianul trilok gurtu, unul din marii percutionisti ai lumii. finetea cu care tesea ritmul, felul in care se juca cu intensitatea acompaniamentului m-au fermecat. le-a aratat spectatorilor cat de mult ii place sa se joace si sa inventeze ritmuri din orice, cand a fost lasat singur pe scena. acompaniamentul lui dadea impresia ca a plecat de la o tabla indiana, dupa care s-a inconjurat de instrumente de percutie, pe care a transpus ritmul acesteia. uneori, acompania atat de discret ca nu-l auzeai, doar il simteai. dupa care aparea cu accentele exact cand trebuia si schimba atomosfera perfect sincronizat cu basul. a fost “eroul meciului” in seara asta.

muzica lui garbarek s-a mai schimbat un pic, insa n-a evoluat prea mult in ultimii douazeci si ceva de ani de cand il ascult. nu mai canta balade lungi in concert. foloseste des ritmuri complicate de samba sau polka. toate astea, trilok gurtu si restul salveaza temele care uneori suna a muzica usoara cantata la saxofon. un succes de casa.

ati pierdut un superb concert de jazz joi seara. mircea tiberian i-a invitat in art jazz club pe saxofonistul liviu butoi si pe un contrabasist canadian care traieste la new york: lisle ellis. am avut ocazia sa ascult un jazz extrem de modern si de interesant, cei doi muzicieni romani simtindu-se foarte bine impreuna cu un contrabasist de exceptie. cu un instrument de dimensiuni mai mici, insa cu un sound rotund si coios, ellis a cantat formidabil. impecabil ritmic, desi trio-ul a avut momente furtunoase, foarte aproape de free jazz. mircea tiberian cantase de mai multe ori cu el, dar si liviu butoi a inteles rapid ce fel de instrumentist are alaturi. cei trei s-au inteles perfect si s-au completat de parca ar fi cantat impreuna de o suta de ani.

nascut in canada, ellis a cantat cu nume legendare ale jazz-ului contemporan ca paul bley, cecil taylor sau john zorn. de peste 30 de ani, de cand s-a mutat la new york, a dus o viata spectaculoasa, la granita dintre boem si succes si a ramas acelasi artist simplu, plin de bun simt si talent. a venit in romania cu doua saptamani in urma si a cantat la festivalul jazz & more de la sibiu si in alte cateva locatii si a predat cursuri de jazz studentilor de la conservator.

UPDATE: din pacate, dupa concert, lisle ellis a avut o criza renala si asa cum se intampla pe la noi, ambulanta a ajuns dupa o ora si jumatate… intr-un final a ajuns la urgenta. din fericire, vineri a putut pleca spre roma, pentru ca are o serie de concerte in italia.

ce seara ! de multa vreme voiam sa-l vad pe saxofonistul american branford marsalis, pe care il urmaresc de vreo 25 de ani, de pe vremea cand era star in ascensiune, impreuna cu fratele sau, trompetistul wynton marsalis. ce pacat ca sala palatului era o treime goala ! mircea geoana, care venise la festival sa para baiat misto in campanie, ar fi putut mai bine sa cumpere vreo 200 de bilete si sa le daruiasca studentilor din regie.

cand s-a dezlantuit uzina de jazz din spatele lui branford, intr-un swing de mare viteza, parea ca incepusera sa cante de acum o ora si cineva a ridicat brusc sonorul abia acum. si-au tinut asa o ora si ceva, schimband ritmuri sau tempouri, fara ca uzina sa aiba vreo secunda de ezitare. iar peste asa o sectie ritmica senzationala, se asezau solo-urile lui marsalis. saxofonist din noua generatie, pentru care instrumentul este o jucarie, foarte tehnic si rapid, insa inca departe de profunzimea marilor maestri. la pian a mitraliat neobosit joey calderazzo, cu un plus de romantism de tip modern la balade. eric revis a fost ca un urs la contrabas, cu un balans nestirbit de viteza la care se canta, dar surprinzator de melodic la solo-uri.

insa motorul formatiei lui branford marsalis era bateristul justin faulkner ! mi s-a parut ca-l vad si aud pe elvin jones: alura din tinerete, ritmul, energia si formidabila masina de ritmuri din soundul marelui artist. de multa vreme nu am vazut asa un tobosar impresionant ! branford marsalis quartet a facut o demonstratie de jazz modern, contemporan, cantat perfect.

bonusul ultimei seri de festival a fost mike stern band. cu sapte ani mai batran decat marsalis si un sound de chitara specific, stern a ramas o figura aparte in jazz. stie foarte bine sa se joace cu intensitatea sunetului, cand notele parca fluidizeaza aerul. a fost un concert fusion, al carui motor era tot bateristul: dave weckl, un metronom plin de imaginatie educat de chick corea acum 20 de ani. la bas electric, chris minh-doky l-a secondat jucaus si fara eforturi. trompetistul randy brecker, pe care l-am mai vazut live acum 25 de ani la sibiu, si-a facut o marca din timbrul dublat de o pedala cu efect. inspirat in momentele calde si dezlantuit atunci cand trebuia. bun de tot.

cand am ajuns acasa, pantilimon, portarul lui poli timisoara lua galben pentru ca tragea de timp in fata unui adversar ramas in 10 oameni. ce viata chinuita au unii !

a fost cea mai slaba zi de la editia de anul asta a bestfest ! desi erau premize sa iasa bine. sorry, ab4, dar 16:30 e o ora imposibila pentru a ajunge la festival. mai ales cand as mai fi avut de suportat si “marele star” oceana. asa ca am venit tocmai bine pentru alternosfera. n-au sunat rau moldovenii. un fel de hardcore doinit. daca ala de la clape n-ar lalai-o in halul ala, ar iesi un sound adevarat. asa, e din categoria “not bad, but you should work harder, if you wanna impress more than your girlfriend”. si, apropo de gagici, nu stiu de unde au rasarit, dar a fost un peisaj la alternosfera…

din pacate, dupa ei a inceput nasolia ! gabriella cilmi a fost o mizerie. nu stiu cui a dat shpaga ca sa ajunga sa cante pe vreo scena,
dar si pe gratis gaseai ceva mai bun in romania. noroc cu cortul alto, unde nu se auzea atat de tare ce scartzaia fata aia si gashka ei de ratati, in care m-am refugiat vreme de o bere heineken, primita cadou de la un fost coleg. rau ! rau ! rau ! rusine, bestfest !

cu nervii la pamant, m-am indreptat catre scena unde urma sa cante klaxons si m-am bucurat cand i-am vazut aparand pe scena tinandu-se de mana. mi-a trecut repede, pentru ca au venit doar ca sa ne anunte ca nu le-a sosit camionul cu scule, asa ca ne-au facut cu mana si ne-au invitat, dupa ce se termina cu trupele live, sa ne puna muzica la silent disco. in prima faza, am crezut ca fac bancuri englezesti, insa ne-am convins ca e asa, cand au inceput sa afiseze anuntul pe ecranele festivalului. oricum, felicitari organizatorilor ca au avut prezenta de spirit si i-au inlocuit cu us3, o trupa de hip-hop destul de banala, care venise in bucuresti sa cante la clubul fratelli ! dar, decat dire straits de pe casetofonul oamenilor de la sonorizare, mai bine o trupa live.

si, dupa atatea ore de frecat mangalul si belit ochii dupa gagici, a venit ora 20:30 si au urcat pe scena franz ferdinand. impecabili, britanicii ! au sunat traznet si au bagat lumea in priza. dupa gustul meu, cam slabuti. adica rock cu influente evidente de brit-pop, totul foarte dansabil. simpatici si atat. mult mai misto a fost publicul, care a cantat in cor toate versurile. nota 10 !

orbital. ce pot sa spun ? impecabili si astia, insa mi-ar fi placut sa le aud concertul acum 10-15 ani. nu poti veni sa canti drum’n'base/techno din anii ’90 in 2009 ! marturisesc ca n-am rezistat pana la sfarsit. totul era perfect, suna bine, visuals ok, hit-urile toate. insa exact ca acum 10-15 ani. una e sa cante motorhead “ace of spades” din anii ’80 si alta e cand canti genul asta de muzica. nu poti sa o lasi neadaptata vremurilor. am fost foarte dezamagit.

de ciuda, m-am carat la teatrul de opereta, unde am stat pana spre dimineata, la un maraton de poezie si jazz, transmis in direct pe radio romania cultural. care, in ciuda problemelor de tot felul si a caldurii sufocante, a fost chiar un eveniment. jazz de calitate cu liviu butoi, mircea tiberian & friends, intercalat cu mari poeti contemporani care citeau din scrierile lor. un fel de cenaclu literar de mare calitate. impresionant.

concluzie dupa 2 zile de festival: top pozitiv: 1. moby; 2. motorhead; 3. franz ferdinand; 4. orbital

top vomitiv: 1. gabriella cilmi; 2. polarkreis 18; 3. oceana

sa vina santanaaaaaaaaaaaa !!!!!!

scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington post si vindea de 10 ori mai putine numere.

dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.

american english

cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.

in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.

un ziar american

redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.

am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.

cum scriu americanii despre un concert

pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci - bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.

am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.