25 martie 1999

Colegii de la ProTV, de la emisiunea de dimineata, m-au sunat la ambasada si le-am transmis primele impresii. Asa confuze cum erau. Apoi am plecat in oras, sa incercam sa aflam ce s-a intamplat. Un soare orbitor stralucea pe cerul senin si parea ca totul e in regula. Pana la 9:35, cand sirenele au anuntat o noua alarma aeriana. M-am uitat la Mile Carpenisan, el la mine si amandoi la Gratian Balan. Nu prea stiam ce sa facem, asa ca am privit in jur. Aveam impresia ca oamenii au surzit sau noi am luat-o razna, din cauza oboselii. Nimeni nu intrase in panica, doar ici-colo, cateva femei au grabit pasul, indreptandu-se spre adaposturi. Mai tarziu am auzit cateva bubuituri si nori negri de fum se ridicau dinspre aeroportul militar Batajnica. Se mai spunea ca si fabrica de medicamente “Galenika“ din oraselul Zemun (o suburbie a Belgradului) ar fi in flacari.

“Va cer sa va uniti cu indignarea intregii Rusii,” declarase Boris Eltin, intr-un mesaj televizat aseara. “Noi vom face, bineinteles, de partea noastra, tot ce putem, dar nu vom putea face totul. De fapt, noi putem face orice, dar constiinta noastra nu ne ingaduie. (…) Ma adresez intregii lumi, sa-l oprim pe Clinton, sa-l ajutam sa nu faca acest pas tragic… acest pas tragic,” a incheiat, melodramatic, presedintele rus.

Imediat, Rusia a decis rechemarea reprezentantului sau militar pe langa NATO, generalul Viktor Zavarzin, intreruperea cooperarii militare in cadrul Parteneriatului pentru Pace, suspendarea discutiilor privind infiintarea unei misiuni militare NATO la Moscova, iar Ghenadii Selezniov, presedintele Dumei de Stat, aflat in vizita in Peru, a declarat ca Rusia va furniza imediat armament puternic si ajutor tehnic Iugoslaviei.

Am ajuns la “Media Center“, un centru privat de presa, dotat cu computere, fax-uri si telefoane, pe care le puteai folosi, contra unei taxe de 10 dolari pe zi. Ne-am sunat prietenii si cunostintele din Belgrad, am rasfoit ziarele si am privit ecranele televizoarelor. Sarbii au anuntat ca, in noaptea ce trecuse, au fost lovite 40 de obiective. Printre acestea, 5 aeroporturi, 5 cazarme ale Armatei, mai multe centre de comunicatii, cateva comandamente, depozite si unitati militare. Au fost auzite explozii in mai multe zone ale Belgradului. Totusi, se spunea ca pagubele ar fi minime si nu exista victime printre civili sau militari. Desi avioanele inamice au atacat de la 10.000 de metri, oficialii sarbi continuau sa sustina ca ar fi doborat 2 avioane si 5 rachete Tomahawk.

Planul de operatiuni al NATO, denumit “Determined Force“, presupunea cinci faze, conform AFP. Faza 0 (inceputa inca din toamna anului 1998) prevedea regruparea a circa 400 de avioane, in special la bazele militare italiene si pe portavioanele stationate in Marea Adriatica, antrenamente, zboruri de recunoastere si culegere de informatii. Faza 1, ordonata de secretarul general al NATO Javier Solana, prevedea primele operatiuni de bombardament asupra apararii anti-aeriene sarbe. In Faza 2, care ar putea urma, dupa o “deteriorare semnificativa” a apararii anti-aeriene, Solana putea ordona bombardarea unei game mai vaste de tinte ale fortelor armate sarbe, situate pana la paralela 44, care traverseaza Serbia la sud de Belgrad. Faza 3 avea in vedere bombardamentele la nord de paralela 44, inclusiv asupra Belgradului. Faza 4, faza finala, presupunea revenirea avioanelor si navelor Aliantei la baze si incheierea operatiunii.

Dintr-o data, benzina a disparut de la pompele din Iugoslavia si s-a anuntat ca se va rationaliza, prioritate avand masinile cu regim special. De asemenea, cursurile scolilor au fost intrerupte pana in 2 aprilie. Muncitorii feroviari sarbi au suspendat greva pe care intentionau sa o declanseze pentru ca nu isi primisera salariile. De la cunostintele noastre din Banatul sarbesc am aflat ca militarii umblau din casa in casa, mobilizandu-i pe toti barbatii mai varstnici de 18 ani. Locuitorii din Virset, orasel situat la 15 kilometri de granita cu Romania, scapasera, desi se credea ca vor fi bombardati. In schimb, ca masura de precautie, curentul electric fusese intrerupt toata noaptea. Un puternic bruiaj a facut aproape imposibila functionarea in zona a telefoanelor celulare. Din surse neoficiale, am aflat ca sarbii nu si-ar fi ridicat aviatia de la sol.

Secretarul general al ONU Kofi Annan a apreciat ca recurgerea la forta este “legitima“ si a cerut implicarea Consiliului de Securitate in conflict, preciza AFP. Seful diplomatiei chineze Tang Jiaxuan a calificat raidurile aeriene impotriva Iugoslaviei drept “inacceptabile” si a adaugat ca tara sa se opune operatiunilor NATO, fiind efectuate fara acordul Consiliului de Securitate al ONU. Akis Tsohatzopoulos, ministrul Apararii al Greciei (tara membra NATO) a fost mai moderat, declarand ca “este urgent acum, dupa acest prim val al atacurilor, ca NATO sa dea o noua sansa partilor implicate, deoarece solutia nu poate fi decat politica, nu una militara”.

S-a anuntat ca fabrica de avioane “UTVA” din Pancevo a fost bombardata si mai multe case din apropiere au fost avariate. Ne-am hotarat sa mergem sa o filmam, mai ales ca era in drumul de intoarcere spre Timisoara. In Belgrad nu filmasem mare lucru, deoarece sarbii erau foarte ostili fata de ziaristi. Si, in plus, nimeni nu ne putea indica un loc unde a cazut vreo bomba.

Am intrat in Pancevo si, intreband unde e fabrica ‘UTVA“, am fost, la randul nostru, intrebati: “Care ? Aia veche sau aia noua ?” “Aia bombardata,” a raspuns Mile. “Aha ! Pai, tampitii au bombardat-o pe aia veche, care, si asa, nu mai functiona de ani de zile.” Si ne-au aratat drumul. Am ajuns in dreptul ei. Fabrica era, de fapt, un sir de hale, dintre care doua sau trei erau lovite de rachetele NATO. Una inca mai fumega.

Halele erau la 50 de metri de sosea, inconjurate de un gard de sarma. In stanga se aflau casele locuitorilor din Pancevo. Majoritatea aveau geamurile sparte si acoperisurile ravasite de suflul exploziilor. Din loc in loc, oamenii se chinuiau sa intinda intre cercevele folii de nylon. Aveam de ales. Eram impreuna cu Mile si aveam doar un cameraman si o camera video. Am uitat, imediat, ca lucram la televiziuni concurente. Totusi, ca masura de precautie, l-am trimis pe Mile la 100 de metri de masina, in timp ce eu am filmat un stand-up in fata halei care inca mai fumega. In caz ca ne aresta Politia, Mile ar fi putut anunta ambasada, sa ne scoata din belea. Nici n-am terminat bine stand-up-ul, ca oamenii care isi reparau ferestrele au inceput sa strige la noi, in timp ce Grati filma cateva cadre cu halele si casele avariate. Am terminat, am cautat alt loc si, pe caseta acestuia, Grati l-a filmat pe Mile, cu un stand-up si cateva imagini de ilustratie. In acest timp, eu eram la 100 de metri de ei, in directia de mers. Masura de precautie a fost inspirata. Inca mai filmau, cand prin fata mea a trecut, in tromba, o masina de Politie. Unul dintre localnici ii anuntase. Din fericire, au apucat sa termine pana cand politistii au ajuns in dreptul lor si nu i-au observat din primul moment. Au sarit in Mercedes-ul lui Grati, m-au luat si pe mine din mers si am accelerat. In oglinda retrovizoare, am vazut masina Politiei pe urmele noastre. Spre norocul nostru, exact in acel moment au sunat sirenele unei noi alarme aeriene si politistii au fost nevoiti sa renunte la urmarire. Aveau indatoriri precise la alarma. Am rasuflat usurati, insa, nici cand am ajuns in vama romaneasca, pulsul nu ne revenise la normal.

“Presedintele Milosevic poate, in orice moment, chiar si acum, sa dea un semn, o declaratie prin care tara sa este gata sa reia discutiile pe baza acordurilor care i-au fost prezentate,” a declarat astazi, ministrul francez de Externe Hubert Vedrine, citat de AFP. “Atacurile vor fi stopate instantaneu la acest semnal al Belgradului.”

La Timisoara, dupa ce am transmis imaginile si textul stirii, m-a sunat din nou Horia Enasel. Trebuia sa ma intorc la Belgrad si sa raman acolo pana cand venea urmatoarea echipa de la Bucuresti, de la ProTV. Sau poate chiar mai mult. Mi-am indesat in geanta alte doua tricouri si doua perechi de sosete si l-am sunat pe Mile. Venea si el. Grati ne-a dus cu masina pana la Belgrad si s-a intors acasa. Mai venise cu noi un prieten care dorea sa caste gura prin capitala iugoslava. Spre ghinionul lor, cand s-au intors, vamesii sarbi nu au mai fost la fel de prietenosi. I-au dezbracat la piele si i-au perchezitionat peste tot. Ba chiar le-au demontat, partial, masina. Stiau ca nu vor gasi nimic, dar le facea placere sa sicaneze niste jurnalisti romani.

Intre timp, auzisem ca in Romania aparusera voluntari care doreau sa lupte alaturi de sarbi. Se vorbea de o grupare autointitulata “Baba Novac”, iar Uniunea Sarbilor din Romania, desi nu era implicata si nu ii sprijinea, nu putea sa-i dezaprobe. In vama romaneasca, vazusem mai multe masini sarbesti cu oameni care preferau sa se refugieze la noi, de teama bombardamentelor. Ca sa nu fie mobilizati, multi tineri din Banatul sarbesc au ales sa se ascunda prin paduri. La Virset se vorbea ca, printre obiectivele NATO, s-ar afla releul de televiziune de pe deal, fabrica de medicamente “Hemofarm“, micul aeroport sportiv si scoala de pilotaj. Auzisem si zvonuri despre o baza militara de rachete, care s-ar afla pe deal, in spatele releului. Oricum, un lucru era sigur: ne astepta inca o noapte de teroare. De aceasta data, insa, puteam comunica mult mai usor cu Bucurestiul. Amandoi aveam roaming pe telefoanele mobile, asa ca puteam fi gasiti oricand. Cel putin teoretic.

In Romania au fost luate mai multe masuri de siguranta, aeroporturile din Timisoara si Arad fiind, temporar, inchise, arata agentia Mediafax. Centrul operational al NATO avertizase ca zborurile aeronavelor sa se desfasoare la o distanta de cel putin 40 de mile de frontiera cu Iugoslavia. Autoritatile locale din judetele de la granita cu Iugoslavia s-au pregatit sa ofere cazare eventualilor refugiati.

Partidelor coalitiei majoritare din Romania, ai caror reprezentanti s-au declarat ingrijorati de declansarea raidurilor aeriene impotriva vecinilor nostri, si-au anuntat speranta ca bombardamentele il vor determina pe presedintele Slobodan Milosevic sa revina la masa negocierilor. In acelasi timp, partidele de opozitie au apreciat atacul NATO ca un precedent periculos, din cauza lipsei unei autorizatii explicite a ONU, si au condamnat declansarea lor.

La Belgrad, ne-am dus din nou la Ambasada Romaniei si l-am rugat pe Traian Borsan sa ne recomande un hotel mai ieftin. “Toplice,” ne-a spus imediat. “Directorul e roman din Vojvodina, il cheama Nelu si n-o sa va ia multi bani pe cazare.” Nici nu stiam atunci ce sfat bun ne-a dat !

“Toplice” era un hotel de doua stele, situat la 5 minute de mers pe jos de inima Belgradului, curat si prietenos. Cand am ajuns acolo, l-am cunoscut pe Nelu Madjinca. Directorul. In barul din hol, i-am recunoscut pe colegii nostri, Dragos Bota si Marius Nemes, care lucrau, in Timisoara, pentru “Adevarul“. La sfatul lor, am obtinut de la Nelu o camera, pentru 200 de dinari pe noapte de persoana. Adica 20 DM.

Auzisem, inca din vama romaneasca, de la cineva care urmarise Jurnalul TVR, ca Bota si cu Nemes au fost agresati in hotel. In realitate, cand au ajuns la receptie, au avut nefericita inspiratie sa vorbeasca in engleza si niste sarbi beti s-au luat de ei. Au fost nevoiti sa fuga si au ajuns, speriati, la ambasada. Dupa ce a telefonat la hotel, sa afle ce s-a intamplat, Traian Borsan i-a linistit: Nelu ii daduse afara pe betivi si nu mai era nici o problema.

Vicepremierul sarb Vojislav Seselj, lider al Partidului Radical, a cerut sarbilor din intreaga lume “sa loveasca, prin orice mijloace, interesele americane“. “Fiecare soldat american, britanic, francez, german, italian, spaniol, olandez, oriunde s-ar afla, este un dusman al poporului sarb.” La Moscova, o parte a personalului Ambasadei americane a fost evacuat, dupa ce cateva sute de manifestanti au spart geamurile cladirii si au ars drapele americane. La Novossibirsk, cativa necunoscuti au incendiat usa consulatului german si au scris pe un geam “Pentru Serbia”. Ambasada SUA din Skopje (capitala Macedoniei) si masinile diplomatilor au fost incendiate cu cocktailuri Molotov, de cateva mii de manifestanti – majoritatea tineri – care nu au fost impiedicati de fortele de interventie. Ca o prima reactie a Belgradului, guvernul iugoslav a rupt relatiile diplomatice cu SUA, Marea Britanie, Germania si Franta si a decis reexaminarea relatiilor cu celelalte tari care participa la agresiune, anuntau agentiile de presa.

Nici eu, nici Mile, n-am avut, niciodata, vreo problema in hotel “Toplice”. Amandoi stiam sarbeste – eu, binisor, el, perfect – insa, oricum, dupa o saptamana eram deja ca acasa, iar lumea se purta cu noi extraordinar.

“Rusia ar fi putut lua masuri extreme si a decis sa nu o faca: asta demonstreaza superioritatea sa morala asupra Americii,” a declarat Boris Eltin, citat de agentia Itar-Tass. Igor Ivanov, ministrul rus de Externe, a fost mai transant: “Daca agresiunea nu va lua sfarsit, ne rezervam dreptul de a reexamina modul in care vom ajuta un stat suveran sa se apere.” De asemenea, Rusia a prezentat Consiliului de Securitate al ONU un proiect de rezolutie in care cerea oprirea imediata a bombardamentelor si reluarea negocierilor.

Willy Wimmer, vicepresedintele Adunarii Parlamentare a OSCE, a apreciat drept o mare eroare atacurile aeriene ale NATO impotriva Iugoslaviei, fara mandatul Natiunilor Unite, “dar interesele SUA si Marii Britanii sunt diametral opuse acestei pozitii”. El a declarat ca “observatorii OSCE au spus, in mod clar, ca partea iugoslava a respectat acordul incheiat in octombrie 1998, in timp ce UCK l-a incalcat in mod sistematic“.

19 ianuarie 2007

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc patru jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07” pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba“ si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

16 ianuarie 2007

ne-am trezit la 8:00 si am constatat ca proprietarul apartamentului se tinuse de cuvant, iar masinile noastre au fost pazite peste noapte. nu lipsea nimic. am plecat din essaouira, tot spre “la route cotiere“, care avea sa ne duca spre agadir si tan-tan. de aceasta data, soseaua era perfecta si serpuia printre coline pietroase din pamant arid si rosiatic, pe care nu cresteau decat niste arbusti cu frunze verde inchis. intregul peisaj parea acoperit de un praf amestecat cu nisip. strabateam sate ce imi aminteau din nou de cele din filmele cu cowboys si indieni. doar ca erau din piatra si arhitectura avea cateva linii orientale. am filmat imagini fabuloase din mersul masinii.

dupa o vreme, jean louis a auzit un zgomot suspect la motorul mercedes-ului sau si ne-am oprit intr-un sat de pe drum. probleme la elicea radiatorului. localnicii erau foarte prietenosi si ne-au indrumat catre un mecanic auto, care s-a apucat imediat de treaba. in jurul masinii au inceput sa se adune mai multi gura-casca si, intrand in vorba cu ei, alex si jean louis au pus de-o afacere: le-au vandut o gramada din piesele de masina pe care le aveam cu noi si niste adidasi de carrefour, ieftini si rezistenti. toata lumea era senina si parea fara griji. pana si pisicile care se holbau agitate la halcile de carne ce atarnau in geamul unei macelarii mi se pareau simpatice.

pana cand mesterul a facut rost de piesa defecta, noi am trecut drumul si ne-am verificat mail-urile intr-un cyber cafe, dupa care am lenevit pe niste scaune din plastic la un ceai si niste aluaturi uscate, dar dulci, unele tavalite prin cocos. la un moment dat, din dugheana a iesit un grasan care s-a autoinvitat la masa noastra. a ciocnit un pahar de ceai cu noi si mi-a lalait un cantecel, dupa care s-a carat fericit. alex ne-a demonstrat cat de bine a invatat ritualul prepararii ceaiului marocan, cu apa fiarta, bucati mari de zahar si frunze de menta. fred mi-a luat camera si a tras cateva cadre cu mine, ca sa admirati straiele marocane in care umblam imbracat. reparatia n-a durat mai mult de o ora si ne-am pornit din nou la drum.

“la route cotiere” a devenit tot mai spectaculoasa. un fel de transfagarasan mai bland, cu asfaltul impecabil. zona muntoasa, cu coline acoperite de aceiasi arbusti in care se catarau capre slabanoage si le mancau frunzele. vai adanci, urme ale unor fluvii demult disparute. cladiri patratoase, izolate pe cate-un versant. oameni a caror prezenta in mijlocul pustietatii este inexplicabila. si, desigur, aceiasi soferi imprudenti, cu depasirile lor ingrozitoare.

am trecut prin tamri, un sat langa care surferii au descoperit raiul lor. culorile predominante: portocaliu si albastru. sunt peste tot. pe ziduri, haine, aparatori de soare sau automobile. pana si desertul pare portocaliu, comparat cu albastrul cerului si, brusc ! cu cel al atlanticului care apare in dreapta ta. un peisaj incredibil de salbatic, cu oceanul intr-o parte si munti selenari in cealalta. din loc in loc, rasar cetati cu o arhitectura de pe alta planeta, din care te astepti sa zboare niste navete cu cavaleri jedi. si cand iti revii, treci pe langa un elegant far alb, rasarit din mijlocul acelorasi ziduri portocalii. dupa care urmeaza un fel de riviera catre agadir, cu riad-uri misterioase pe faleza si primele turme de camile intr-o piata pe marginea drumului. minunat !

pe masura ce ne apropiam de agadir, zona devenea tot mai civilizata si localitatile semanau cu niste statiuni din piatra portocalie. soseaua se largeste pe 4 benzi, strajuite de palmieri tot mai falnici. agadirul apare alb, maiestuos, cu extreme ireale, un cannes mai saracacios si mai salbatic. regasesti pe dealul din apropiere paduricea de arbusti defrisata ca sa apara literele vreunui mesaj religios, in timp ce iesi din holurile celor mai elegante hoteluri ale lumii. mirosul patrunzator de peste aproape ca trece pragul buticurilor “dior” sau “versace”. chiar daca estompat, se simte ca orasul a fost reconstruit total dupa cutremurul din anii ’60. nu are patina. abia am asteptat sa revenim la lumea noastra colorata !

dupa agadir, mi s-a terminat bateria camerei video. zona a devenit tot mai desertica. am vazut si primele oaze. ne-a parut rau ca nu ne-am putut opri la tiznit sau la sidi ifni, doua orase care pareau din vis. tinutul selenar incepe sa devina dominant, rupt inca de cateva dune inverzite de tufe sau cactusi imensi. din loc in loc, in mijlocul pustiului, apar aceleasi sate extraterestre sau un santier cu utilaje imense care construieste ceva. se lasa seara si afara s-a racorit. la un moment dat, soseaua dispare in nisip, asfaltul se termina cativa kilometri, dupa care reapare, la fel de ciudat, gonim pe soseaua trasata pe marginea unor canioane largi de cativa kilometri si deodata, in mijlocul desertului, apare un careu de luminite: tan-tan !

trecem pe sub celebrul monument al celor doua camile si intram in oras pe o sosea cu 4 benzi luminate de neoane portocalii. ne-am luat ieftin niste camere mari si curate la hotelul “texas”, am incuiat masinile in garaj si am iesit sa schimbam niste bani si sa mancam in oras. aceeasi senzatie de film western cu arabi. cred ca, daca ma uitam mai atent, il gaseam si pe indiana jones la o masa in vreun birt.

14 ianuarie 2007

dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.

am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.

spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !

pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.

bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.

in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !

ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.