ce seara ! de multa vreme voiam sa-l vad pe saxofonistul american branford marsalis, pe care il urmaresc de vreo 25 de ani, de pe vremea cand era star in ascensiune, impreuna cu fratele sau, trompetistul wynton marsalis. ce pacat ca sala palatului era o treime goala ! mircea geoana, care venise la festival sa para baiat misto in campanie, ar fi putut mai bine sa cumpere vreo 200 de bilete si sa le daruiasca studentilor din regie.

cand s-a dezlantuit uzina de jazz din spatele lui branford, intr-un swing de mare viteza, parea ca incepusera sa cante de acum o ora si cineva a ridicat brusc sonorul abia acum. si-au tinut asa o ora si ceva, schimband ritmuri sau tempouri, fara ca uzina sa aiba vreo secunda de ezitare. iar peste asa o sectie ritmica senzationala, se asezau solo-urile lui marsalis. saxofonist din noua generatie, pentru care instrumentul este o jucarie, foarte tehnic si rapid, insa inca departe de profunzimea marilor maestri. la pian a mitraliat neobosit joey calderazzo, cu un plus de romantism de tip modern la balade. eric revis a fost ca un urs la contrabas, cu un balans nestirbit de viteza la care se canta, dar surprinzator de melodic la solo-uri.

insa motorul formatiei lui branford marsalis era bateristul justin faulkner ! mi s-a parut ca-l vad si aud pe elvin jones: alura din tinerete, ritmul, energia si formidabila masina de ritmuri din soundul marelui artist. de multa vreme nu am vazut asa un tobosar impresionant ! branford marsalis quartet a facut o demonstratie de jazz modern, contemporan, cantat perfect.

bonusul ultimei seri de festival a fost mike stern band. cu sapte ani mai batran decat marsalis si un sound de chitara specific, stern a ramas o figura aparte in jazz. stie foarte bine sa se joace cu intensitatea sunetului, cand notele parca fluidizeaza aerul. a fost un concert fusion, al carui motor era tot bateristul: dave weckl, un metronom plin de imaginatie educat de chick corea acum 20 de ani. la bas electric, chris minh-doky l-a secondat jucaus si fara eforturi. trompetistul randy brecker, pe care l-am mai vazut live acum 25 de ani la sibiu, si-a facut o marca din timbrul dublat de o pedala cu efect. inspirat in momentele calde si dezlantuit atunci cand trebuia. bun de tot.

cand am ajuns acasa, pantilimon, portarul lui poli timisoara lua galben pentru ca tragea de timp in fata unui adversar ramas in 10 oameni. ce viata chinuita au unii !

i-am invins. cu toti brazilienii lor. cu un mircea lucescu care stia toate smecheriile fotbalului romanesc, i-am invins. cum am facut ? e greu de explicat, mai ales la aceasta ora, cand mainile imi sunt amortite de atata alcool.

n-am vazut meciul, pentru ca, la peluza sud din timisoara nu mergi sa analizezi fazele, ci sa-ti sustii jucatorii. adica sa canti pana nu mai ai voce si dincolo de atat, sa dansezi pe scaunele fragile si sa participi la coregrafii din care nu intelegi nimic. coregrafia pentru acest meci a fost altfel ! profunda, fundamentala si extrem de simbolica, daca pot spune asa. data viitoare cand vreo galerie din lumea fotbalului va realiza o coregrafie care sa includa catedrala ortodoxa si domul catolic din oras, sa ma anuntati si pe mine.

dincolo de simbolistica, i-am invins. adica am reusit sa intoarcem in favoarea noastra totul: egalul din tur, ura fata de un lucescu convalescent, caruia nu am avut retineri sa-i reamintim mizeriile pe care le-a facut pe vremea comunismului, un nibombe imperial, un alexa care, dupa o incercare nereusita de a respinge cu piciorul din plonjon, s-a aruncat cu capul sa salveze pericolul. un pantilimon care a scos incredibil lovitura libera plasata la vinclu de un brazilian de milioane de dolari.

ieri seara, la timisoara, poli nu putea sa piarda. norii negri care amenintau cu o groaznica furtuna asupra timisoarei nu aveau cum sa se dezlantuie. pentru ca atata suflet era pus acolo de suporteri, incat nici amenintarea cu infractul lui lucescu nu mai conta. eram doar noi, imperiali, care duceam spre victorie o echipa care nici nu cred ca intelegea cate polite avea de platit.

impotriva unui stadion incandescent, nu poti invinge. oricati brazilieni ai baga pe teren. ieri, am avut forta sa impunem echipei victoria. adica, un egal alb. mai presus de milioanele lui ahmedovici. i-am dus la victorie pe niste jucatori care n-au auzit in viata lor de meciul din 1987. i-am ajutat sa simta cat de mult ne dorim sa eliminam cea mai dificila echipa cu care am fi putut pica.

restul, e istorie si barfa de doi lei. si prostie din partea jandarmilor timisoreni, care habar n-au ca locul in care “drojdierii” sarbatoresc victoria este sala olimpia, la doi pasi de hotelul “boavista“, unde erau cazati ucrainenii. absolut normala a fost reactia ultrasilor timisoreni, cand au vazut autocarul lui sahtior poposind in parcare: multa muie pentru lucescu si o sticla de bere aruncata din multime in capul celor de la sahtior. desigur, am luat niste lacrimogene in bot pe chestia asta.

in rest, pentru a descrie sarbatoarea de la timisoara, nu am destul talent. o fiesta braziliana, intr-un oras care astepta de ani de zile un astfel de moment. lasati-ne in pace, sa ne sarbatorim victoria ! maine, vom discuta despre viitorul adversar. astazi, avem voie sa ne imbatam.