desi a implinit deja 50 de ani, arnold gozo, un prieten din timisoara, face turul asiei cu bicicleta. inevitabil, fotografiile pe care le posteaza pe facebook mi-au trezit nostalgii si amintirea voiajului meu din 2007 prin cambodgia.

orice calator care ajunge in cambodgia vrea sa viziteze templele antice din complexul angkor wat, iar pentru asta trebuie sa se duca in orasul siem reap. din phnom penh, se poate zbura cu avionul sau merge cu autobuzul, dar cea mai frumoasa calatorie este cu vaporul (25 de dolari). de fapt, un vaporas care face 7 ore pe lacul tonle sap, ale carui maluri nu le vezi vreme de 3 ore. in schimb, intalnesti colonii de pescari khmeri sau fascinante sate lacustre, restaurante plutitoare sau stranii terenuri de baschet amenajate pe pontoane. atentie ! soarele arde necrutator si orice crema de protectie este inutila: cel putin 3 dintre tovarasii nostri de drum au ajuns la spital cu insolatii severe.

sosirea la marginea orasului siem reap este pe masura calatoriei: zeci de motorete si tuk-tuk sunt ingramadite pe mal, unde soferii lor ridica bucati de carton pe care sunt scrise numele turistilor pe care ii asteapta. trebuie doar sa faci rezervarea cand iti cumperi biletul pentru vaporas. ghidul nostru se numea ra si – la fel ca majoritatea celorlalti – a incercat sa ne plaseze la niste pensiuni banale, de la care ar fi primit un dolar, daca ii iesea figura. nu va lasati pacaliti: centrul orasului e plin de guest houses foarte frumoase, cu destule camere libere, pentru acelasi pret: 7-10 dolari/noapte, in functie de cate zile stati.

17 iunie 1999

Inca de dimineata, am plecat cu Mile la munca. Deja aveam senzatia ca suntem acasa si incepusem sa avem tabieturi si sa lucram in regim regulat. Dupa ce ne trezeam, coboram sa mancam ceva in restaurantul hotelului, mai ales de cand Nelu isi amintise sa ne spuna ca micul dejun este inclus in pretul camerei. Nu stia nici el cum de a uitat atatea saptamani sa ne atraga atentia. Dupa micul dejun, de cele mai multe ori preferam sa mergem la Media Center, unde cafeaua era foarte buna si o puteam savura in liniste, rasfoind ziarele. Mile pleca apoi la Centrul militar de presa, sa mai afle cate ceva si de acolo, insa pastram tot timpul legatura si ne anuntam daca se intampla ceva deosebit.

Astazi, majoritatea ziarelor se laudau cu “odlikovanje” pe care le-au primit, pentru merite deosebite in sprijinirea luptei pentru apararea patriei. Simteam deja cum reinvie concurenta, pentru ca articolele erau scrise de parca fiecare publicatie ar fi fost singura care a primit decoratie. Nu era o simpla medalie, pentru ca Guvernul Serbiei a anuntat ca toate mijloacele de informare in masa care au sprijinit eforturile Armatei iugoslave in acest razboi vor fi scutite de impozite pe o perioada de 6 luni. In rest, stirile semanau foarte mult. Cu exceptia, desigur, a cotidianului pro-guvernamental “Politika“, unde citeam azi pagini intregi de omagii dedicate Armatei iugoslave si enorm de multa propaganda pentru cei de la Putere, combinata cu critici dure la adresa Opozitiei.

Sarbii erau foarte ingrijorati pentru bisericile si manastirile din Kosovo, care erau incendiate de separatistii albanezi. “Blic” amintea ca majoritatea erau declarate de UNESCO monumente ale patrimoniului universal si, dupa ce au fost avariate de schijele bombelor NATO cazute in apropiere, acum erau profanate si distruse de albanezi. “Vecernje novosti” incepuse de mai multe zile un serial, in care facea un bilant al distrugerilor suferite de lacasele de cult din Iugoslavia. Era impresionant, iar imaginile publicate – cutremuratoare. Mauro del Vecchio, comandantul fortelor italiene din KFOR, a anuntat ca militarii sai vor apara toate manastirile si bisericile care reprezinta un simbol pentru sarbi.

Adevarul era ca ziarele pe care le citeam ne ajutau sa iesim din cliseele in care – fara voie – incepusem sa intram de cand se terminase razboiul. Era foarte greu sa-ti muti atentia de la problemele din Kosovo, de la refugiati, violente, trupe KFOR, UCK si paramilitarii sarbi, de la lupta politica dintre Milosevic si firava Opozitie sarba, si sa-ti amintesti ca viata de zi cu zi are si alte valente. Era vremea recoltei, se facuse graul si taranii se intrebau care va fi pretul pe care il va stabili Guvernul pentru un kilogram. Oamenii ar fi trebuit sa se pregateasca de plecarea in vacante si aparusera cozi in fata Ambasadei Greciei, singura tara din Spatiul Schengen care acorda fara probleme vize de intrare sarbilor. Maine, un grup de jurnalisti sarbi si straini a fost invitat sa participe la cursa inaugurala, care marca reluarea zborurilor companiei aeriene iugoslave JAT intre Belgrad si statiunea Tivat din Muntenegru. Se terminau cursurile scolilor si se apropiau examenele de admitere. Si, din nou, un colt al ziarului, in care citeam programul intreruperilor de curent de astazi din Belgrad, ne amintea de razboi. Iar pe pagina urmatoare, citeam promisiunea ca, in luna iulie, problemele cu aprovizionarea cu energie electrica vor fi mai mici.

Ne-am distrat in aceasta dimineata, cand am citit ca Arkan este indignat de hotararea UEFA de a nu permite participarea echipei sale de fotbal, Obilic, in cupele europene. Motivul invocat de forul european era faptul ca el este acuzat de crime de razboi. “Nu inteleg ce legatura au aceste acuzatii impotriva mea cu Obilic, pentru ca eu nu mai am nici o functie in conducerea acestuia,” explica Arkan. “Vreme de doi ani am fost presedintele clubului, insa acum presedinte este sotia mea. Asta inseamna ca UEFA are ceva impotriva ei. Eu nu mai sunt nici macar consilierul ei. Am fost doar pana la 1 ianuarie.”

Premierul ungar Viktor Orban a declarat ca sustine planul de autonomie propus de minoritatea maghiara din Vojvodina dupa conflictul din Kosovo, informeaza AFP. El a facut apel la incheierea unui acord asupra statutului acestei comunitati formate din 300.000 de persoane, al carei lider, Jozsef Kasza, a declarat ca planul de autonomie a fost elaborat in comun de maghiarii din Vojvodina si expertii Guvernului ungar.

Mai mult decat autonomia, visul independentei li se parea tot mai aproape liderilor albanezi din Kosovo. “UCK este, pana in prezent, o armata de eliberare si poate sa se transforme intr-o armata de aparare a unui Kosovo liber,” declara astazi Hashim Thaqi, liderul politic al UCK. “Autodeterminarea ramane unul din scopuri, unul din visele albanezilor.” El a asigurat ca doreste un Kosovo multietnic, in care va da sarbilor garantii ca reprezinta o valoare pentru societatea albaneza. “Insa cel care are sange pe maini, sange de copil, cel care a comis masacre, indiferent ca este sarb, tigan sau rus, nu poate fi iertat,” spunea Thaqi. Simtindu-se “cu sacii in caruta”, el a refuzat sa vorbeasca despre relatiile cu Ibrahim Rugova, despre care a spus ca va trebui sa colaboreze cu UCK, dand de inteles ca balanta fortelor politice nu mai este inclinata in favoarea acestuia. Intelegand ca risca sa dispara din viata politica a provinciei, Rugova a trimis-o la Pristina pe Edita Tahiri, care a anuntat ca a venit pentru a deschide un birou al Ligii Democratice din Kosovo (LDK), urmand sa soseasca si el in cel mai scurt timp. Edita Tahiri a declarat ca independenta provinciei Kosovo ramane un obiectiv al LDK. “Continuam pe calea unui stat independent numit Kosovo,” a spus ea, pledand in favoarea crearii unui guvern care sa-i reuneasca pe reprezentantii tuturor partidelor, ai UCK si pe intelectualii cunoscuti.

In acest timp, mii de refugiati albanezi continuau sa se intoarca in Kosovo, provocand enorme blocaje de circulatie pe soseaua dintre Kukes si Prizren. Cei 55 de kilometri de sosea erau, efectiv, ocupati de camioane, tractoare, automobile, carute si alte vehicule, incarcate cu bagajele celor ce se intorceau acasa. Din cauza aglomeratiei, distanta era parcursa in 7 ore si, cand un vehicul venea din sens opus sau vreo masina avea o pana de cauciuc, coloana se oprea, blocand circulatia. In ciuda acestor greutati, refugiatii albanezi erau bucurosi ca se intorc acasa.

Refugiatii care veneau din Albania, intrand in Kosovo pe la Morina, formau o coloana de 30 de kilometri lungime. Reprezentantii UNHCR incercau din rasputeri sa monitorizeze trecerea lor si sa intocmeasca acte celor care nu mai aveau. Desi nu prea aveau idee ce a mai ramas in casele lor, refugiatii se incapatanau sa se intoarca in Kosovo. Nu mai contau avertismentele KFOR ca zona este minata, ca majoritatea satelor dintre Prizren si Djakovica, unde sarbii si separatistii UCK s-au luptat pana in ultimul moment, sunt arse. In afara de Prizren, care nu prea era afectat de bombardamente, insa putine magazine mai erau deschise si, oricum, majoritatea avea rafturile goale, cele mai multe localitati din sudul provinciei, care au fost parasite de locuitorii lor, au fost devastate in timpul celor 3 luni de razboi.

Fortele KFOR inca nu reusisera sa ocupe pozitiile stabilite inainte de intrarea in Kosovo si nu puteau stapani haosul. Francezii ajunsesera abia azi dimineata la ora 8:00 in Kosovska Mitrovica, unde isi amenajau cartierul general. Tancurile Leclerc, care aveau sa sprijine desfasurarea soldatilor, au avut nevoie de 13 ore ca sa ajunga din tabara de la Kumanovo. In timp ce francezii se desfasurau in Kosovska Mitrovica, doi militari italieni deveneau primele victime din randul fortelor internationale de mentinere a pacii in Kosovo. Au fost grav raniti de explozia unei mine.

Comandantul suprem al Fortelor aliate in Europa, generalul Wesley Clark, a avertizat in legatura cu riscul ca anumite ca anumite grupuri paramilitare iugoslave sa ramana in Kosovo. “Armata se retrage repede, soldatii sunt grabiti, Politia se intoarce, de asemenea, iar noi ii supraveghem indeaproape,” a declarat generalul american, intr-un interviu acordat BBC la Bruxelles. “In ceea ce priveste anumite grupuri paramilitare, nu este clar daca s-au retras toate sau nu, iar noi vom verifica aceasta foarte amanuntit in urmatoarele saptamani.”

Pana una-alta, soldatii britanici din KFOR au stabilit un perimetru de securitate in jurul sediului Politiei din Pristina, pentru a permite anchetatorilor Tribunalului Penal International sa caute dovezi ale unor eventuale crime de razboi. Occidentalii afirmasera de mai multe ori ca de aici ar fi fost coordonate operatiunile de epurare etnica a albanezilor din Kosovo. Putina lume mai spera, insa, sa descopere eventuale probe in sediul Politiei din Pristina, pentru ca sarbii au avut destul timp sa le distruga. Mai multi martori oculari au povestit chiar ca, in ultimele 3 zile, i-au vazut pe politistii sarbi arzand dosare.

In cursul dupa-amiezii, britanicii din KFOR au anuntat ca ar fi descoperit un adevarat centru de tortura in fostul sediu al Politiei sarbe din Pristina. “Am gasit aici cutite, bastoane, bate de baseball avand gravate sloganuri sarbesti, o cutie plina cu manusi de box americane, elemente pornografice barbare si droguri,” a declarat un reprezentant al KFOR. “Cel mai surprinzator este ca aceasta cladire nu pare sa fi fost un centru de detentie special pentru victimele fortelor sarbe, ci doar un cartier general obisnuit al Politiei. Altadata, actele barbare comise aici erau, probabil, aproape o chestiune de rutina.”

Acum, dupa retragerea militarilor sarbi, situatia se schimbase si victimele violentelor erau sarbii. Azi-dimineata, au fost descoperite cadavrele a doi sarbi, Vlastimir si Persa Stanisavljevic, care au fost executati de UCK in casa lor din satul Sofalija, nu departe de Pristina. Dupa-amiaza, ignorand prezenta trupelor KFOR, aproape in centrul Pristinei, luptatorii UCK au deschis focul asupra unui automobil inmatriculat in Nis, ucigandu-l pe sofer. Incidente de acest fel erau frecvente, membrii UCK tragand asupra oricarui automobil in care li se parea ca ar circula vreun sarb.

Din acest motiv, in apropiere de localitatea Stimlje, doi jurnalisti britanici si calauza lor au fost raniti de gloantele trase dintr-o padure asupra lor. Reporterul Simon Houston si fotograful Chris Wyatt, de la cotidianul “Daily Record” din Glasgow, precum si calauza lor, albanezul Xherdet Shabani, se intorceau cu un automobil de la Stimlje, cand mai multi necunoscuti au inceput sa traga cu pistoale automate asupra lor. “Cred ca erau albanezi din UCK si ne-au confundat cu sarbii care se refugiaza din Kosovo,” povestea Houston. “Calauza ne-a spus sa nu oprim si am calcat pe acceleratie, in timp ce ei trageau in noi. Mi-am dat seama ce se intampla, doar cand o aschie m-a lovit in cap.”

In acest timp, in Serbia razboiul facea victime si dupa semnarea acordului de pace. Dimineata, Veselka Ristic, o femeie de 54 de ani din satul Veliko Vojlovce, de langa Leskovac, a iesit sa-si sape gradina. Dupa o jumatate de ora, vecinii au auzit o explozie si, cand s-au dus sa vada ce s-a intamplat, au gasit-o pe femeie sfartecata de explozia unei bombe cu fragmentatie. Una dintre miile de bombe nedetonate, imprastiate peste tot in Iugoslavia, dar mai ales in Kosovo.

Neutralizarea bombelor lansate in Marea Adriatica de avioanele NATO, din cauza unor dificultati intampinate la intoarcerea din misiunile impotriva Iugoslaviei, va incepe in scurt timp, a anuntat Statul Major al Marinei italiene, citat de AFP. Bombele a caror recuperare nu prezinta pericol vor fi pescuite si aduse pe uscat pentru a fi detonate, iar cele irecuperabile vor fi neutralizate la fata locului. O sursa judiciara a anuntat ca Marina militara italiana a comunicat Parchetului din Venetia ca este imposibil sa se recupereze bombele, din motive de securitate. “Detonarea la fata locului, prin incarcaturi explozibile ghidate de la distanta si reducerea impactului asupra mediului inconjurator vor fi asigurate prin tehnici sofisticate ale marinei,” se explica intr-un comunicat. El precizeaza ca genistii italieni au reperat pana in prezent 23 de bombe, dupa cercetarea a 95 % din teritoriul care le-a fost repartizat. Primele bombe au fost gasite din intamplare, la 10 mai, de catre pescarii din regiune, trei dintre acestia fiind raniti de explozia unui proiectil. Circa 160 de bombe au fost aruncate in nordul si in sudul Marii Adriatice din avioanele aliate.

In Serbia continuau sa apara bilanturi ale pagubelor provocate de bombardamente. Maiorul Milomir Mijatovic, comandantul aeroportului Ponikve de langa Uzice, care a fost tinta raidurilor aeriene inca din prima zi de razboi, a declarat ca pe aeroport au cazut 470 de proiectile. El a explicat ca, desi apararea antiaeriana era asigurata majoritar din rezervisti, acestia au reusit sa respinga o buna parte din cele 36 de raiduri aeriene ale NATO, fara ca vreun sarb sa fie ucis. Slobodan Bosiljkov, directorul principalei rafinarii din Serbia, cea de la Pancevo, a anuntat ca pagubele provocate de bombardamentele NATO depasesc 650 de milioane de dolari. Inca din primele zile de razboi, au fost distruse dispozitivele de alimentare si principalele instalatii ale rafinariei. Desi a fost imediat inchisa, rafinaria a fost bombardata in continuare, astfel incat, in prezent, cei 1.700 de angajati au ramas fara locuri de munca.

Apropo de distrugeri si de reconstructie, povestea vinderii fabricii “Zastava” din Kragujevac incepea sa se confirme. Astazi, Milan Beko, presedintele Consiliului de administratie, a anuntat ca pregateste un plan de reconstructie a fabricii. “Guvernul trebuie sa se decida daca il pune in aplicare sau nu,” a declarat el. “Repunerea in functiune a fabricii este, insa, necesara din ratiuni economico-sociale.” Dupa care, ca din intamplare, Beko a pomenit ca italienii de la FIAT ar putea deveni parteneri de perspectiva pentru “Zastava”. El a povestit ca a luat legatura cu ambasadorul Italiei la Belgrad, pentru ca militarii italieni au primit supravegherea regiunii din jurul orasului Pec. Aici, se afla fabrica “Ramiz Sadic”, unde se gaseste unica presa de caroserii de camion din Balcani, care ar putea incepe sa lucreze imediat pentru “Zastava”. Si – inca o simpla coincidenta – reprezentantii confederatiei sindicale “Cobas“, care reprezinta interesele muncitorilor din concernele FIAT si Alfa Romeo, au sosit astazi la Kragujevac si i-au inmanat lui Milan Beko o donatie de 200.000 de marci germane pentru angajatii de la “Zastava”. Dupa care au declarat ca intentioneaza sa mai stranga, pentru a-i ajuta, inca 1 milion de marci.

Duma de Stat a Rusiei a votat in unanimitate o rezolutie prin care cere ca secretarul general al NATO, Javier Solana, sa fie judecat pentru “crime impotriva umanitatii“, relateaza AFP. Deputatii au votat cu 299 de voturi pentru, nici unul impotriva si nici o abtinere o propunere a vicepresedintelui camerei, Serghei Baburin, reprezentant al formatiunii Puterea poporului, apropiat de comunistii care detin majoritatea in Duma. “Luand decizia de a lansa o actiune militara impotriva Republicii Federale Iugoslavia, inaltii reprezentanti ai NATO – si, in special, Solana – au infaptuit o crima militara si trebuie sa raspunda pentru crimele impotriva umanitatii comise in cadrul acestei agresiuni,” se afirma in textul votat de deputati.

Situatia politica in Serbia a ramas neschimbata. In timp ce Opozitia solicita ridicarea starii de razboi si demisia lui Slobodan Milosevic, formatiunile de la Putere nici nu voiau sa auda despre asa ceva. Partidul Democratic Reformist din Vojvodina a anuntat ca va incepe, impreuna cu alte 6 formatiuni care alcatuiesc Uniunea Partidelor Democratice, strangerea de semnaturi prin care va cere demisia presedintelui iugoslav. Partidul Noua Democratie a comunicat ca situatia din Kosovo si Metohia nu mai poate fi tolerata si a facut apel la Natiunile Unite sa asigure securitatea locuitorilor din provincie si sa dezarmeze gherilele UCK: “Televiziunea nationala iugoslava inchide ochii si se preface ca nu stie ca in Metohia nu a mai ramas nici un sarb si ca prigoana si crimele care se petrec in Kosovo vor determina ca aceasta regiune, care a apartinut de veacuri Serbiei, sa ramana fara sarbi.”

Partidul Democrat din Serbia a atras atentia ca rezolutia ONU privind demilitarizarea UCK nu prevede si dezarmarea acestei formatiuni. “Rezolutia contine termenul demilitarizare, dar nu spune nimic despre dezarmarea UCK,” a declarat Vojislav Kostunica, presedintele partidului. “Ieri, la Kosovopolje, generalul Michael Jackson a gresit spunand ca militarii KFOR ii dezarmeaza pe teroristii UCK. Pana acum, i-au dezarmat doar pe luptatorii izolati intalniti pe sosele, insa nu au intrat in nici o baza a acestora, unde se afla munti de armament.”

Ivica Dacic, purtatorul de cuvant al SPS, a solicitat sarbilor sa ramana in Kosovo si sa astepte ca fortele internationale de mentinere a pacii sa-si indeplineasca misiunea si sa le asigure o viata normala. El a subliniat ca reprezentantii comunitatii internationale s-ar fi convins ca, in Kosovo, factorul de destabilizare il reprezinta bandele de teroristi si separatisti albanezi. “Starea de razboi va fi ridicata cand se va finaliza implementarea planului de pace, conform intelegerilor tehnico-militare,” a raspuns el formatiunilor din Opozitie. Intrebat despre activitatea executivului, in conditiile in care membrii SRS si-au depus demisiile, Dacic a raspuns ca Guvernul Serbiei functioneaza normal, iar radicalii trebuie sa ramana pe posturile lor, in interesul statului si al poporului.

Intr-adevar, Partidul Radical din Serbia (SRS) a organizat astazi o conferinta de presa, anuntand ca ramane in guvern, insa nu din cauza decretului presedintelui Milan Milutinovic, ci doar pentru a asigura functionarea acestuia pana la ridicarea starii de razboi si formarea unui alt guvern. “Atat timp cat era in vigoare starea de razboi, nu era nevoie de un decret prezidential pentru a-i mentine in guvern pe ministrii radicali,” a precizat Vojislav Seselj. “Ministrii nostri isi vor continua activitatea pana la numirea unui alt guvern, insa trebuie sa amintesc ca ei ocupa doar portofolii tehnice. De acum incolo, discutiile cu SPS si JUL se vor axa numai pe astfel de probleme.”Ministrii SRS nu participasera la sedintele de guvern din ultimele doua zile, in semn de protest, insa au anuntat ca vor lua parte la sedintele viitoare. Seselj a spus ca SRS nu are nevoie de aprobarea Parlamentului pentru a se retrage din guvern, mai ales ca acesta se va intruni abia la 1 octombrie. El a adaugat ca nu Guvernul Serbiei a vandut Kosovo si si-a exprimat increderea ca provincia va scapa de sub cizma cotropitorilor si va reveni sub autoritatea guvernelor sarb si iugoslav. “SRS doreste organizarea alegerilor anticipate la toate nivelurile,” a anuntat Seselj, “insa acest lucru nu este posibil, atat timp cat Kosovo este sub ocupatie.”

China a respins explicatiile date de Statele Unite pentru bombardarea, luna trecuta, a ambasadei Beijing-ului la Belgrad, a informat agentia China Noua. Explicatiile furnizate ieri de subsecretarul de stat american Thomas Pickering ministrului chinez al Afacerilor Externe Tang Jiaxuan “nu sunt convingatoare” si “de aceea, guvernul si poporul chinez nu pot accepta concluzia potrivit careia bombardamentul a fost o greseala“, a precizat agentia de presa chineza. China Noua adauga ca seful diplomatiei chineze a invitat din nou Statele Unite sa furnizeze “o explicatie satisfacatoare” in privinta bombardamentului din 7 mai.

Interesant este cat de mult i-a deranjat pe cei de la Putere comunicatul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sarbe, prin care se cerea demisiile guvernului si a presedintelui Milosevic. Ivica Dacic dadea lectii de morala: “Fiecare biserica trebuie sa fie alaturi de popor si de organele statului si nu sa se puna impotriva intereselor lor.” Vojislav Seselj se prefacea nepasator: “Intotdeauna, implicarea bisericii in politica a avut efecte minime. Nu uitati ca toti cei care au agitat spiritele in Sfantul Sinod au pierdut apoi alegerile.”

Apelul lansat de Biserica Ortodoxa Sarba era considerat de catre Opozitie un factor in plus de presiune asupra lui Milosevic. “Biserica nu poate sa provoace plecarea sa, dar are o anumita influenta in societate,” comenta Vesna Pesic. “Oamenii incep sa ajunga la concluzia ca nu au nici un viitor cu Milosevic.” Spre deosebire de alti lideri ai Opozitiei, fosta presedinta a Aliantei Civice din Serbia avea rezerve cu privire la sfarsitul politic al presedintelui iugoslav. Ea era de parere ca s-ar putea ca Iugoslavia sa-si continue drumul pe panta descendenta pe care se afla in ultimii 10 ani si ca, inainte de orice alegeri, ar fi binevenit ca Milosevic sa mai piarda din putere. “Am ajuns la sfarsitul chestiunii nationale sarbe. Cu Kosovo este pentru a treia oara, dupa Croatia si Bosnia, cand sarbii sunt expulzati dintr-un teritoriu,” amintea ea. “Acum, avem in Serbia minoritati reduse, mai usor de administrat. Putem sa ne concentram asupra unei alte notiuni a natiunii, mai politica, si sa nu ne mai referim tot la etnicitate.”

La randul sau, Zoran Djindjic se straduia sa convinga comunitatea internationala sa nu izoleze Serbia din cauza presedintelui Slobodan Milosevic. “Ar fi tragic daca, dupa razboi, sarbii vor fi victimele pacii,” a declarat el la Budapesta. “Milosevic nu este singura problema din Iugoslavia. Dupa democratizarea tarii, trebuie sa apara figuri noi pe scena politica sarba. Nu indivizii trebuie sa castige, ci un nou concept politic.” Presedintele Partidului Democrat a explicat ca, daca alegerile vor fi organizate rapid, ar putea fi castigate din nou de Slobodan Milosevic, datorita masinariei de propaganda pe care o are la dispozitie. El spera ca, in cateva luni, Opozitia sa castige increderea oamenilor si viitoarele alegeri: “Exista speranta ca un nou concept politic democratic sa poata fi pus in practica in Iugoslavia, fara varsare de sange.”

Problema Opozitiei ramanea, insa, lipsa de rabdare. Sperand ca vor putea profita de conjunctura favorabila a declinului popularitatii lui Slobodan Milosevic, liderii Opozitiei se pripeau si faceau greseala dupa greseala. Astazi, am aflat detalii despre intalnirea de sambata, din orasul muntenegrean Njivice, dintre ei si emisarul american pentru Balcani Richard Gelbard. La reuniune au participat fostul premier iugoslav Milan Panic, fostul guvernator al bancii centrale Dragoslav Avramovic, liderul Partidului Democrat Zoran Djindjic, presedintele partidului Social Democratia Vuk Obradovic, liderul Aliantei Civice Goran Svilanovic si presedintele Partidului Democrat Crestin Vladan Batic, adica liderii coalitiei “Alianta pentru Schimbare“, alaturi de personalitati marcante din guvernul Muntenegrului. “SUA doresc sa incurajeze procesul democratic din Serbia, cu conditia ca Opozitia sa dea dovada de coeziune,” le-a spus Richard Gelbard, care a subliniat, insa, ca “rasturnarea lui Milosevic de la putere este problema poporului sau si nu a guvernului american”. El a evocat posibilitatea de a promite o recompensa celor care vor ajuta la aducerea presedintelui Slobodan Milosevic in fata TPI, adaugand ca nici premierul Momir Bulatovic nu va scapa de inculparea pentru crime de razboi, “deoarece a condus guvernul federal in timp ce in Kosovo au fost comise crime abominabile”. In afara de promisiuni si sfaturi, liderii Opozitiei sarbe nu au primit nimic. In schimb, intalnirea lor cu reprezentantul american avea sa fie bine speculata de presa subordonata Puterii de la Belgrad, care i-a acuzat fatis de tradare si pactizare cu cei care au bombardat Iugoslavia, acuzatii suficient de serioase ca sa-i compromita in fata sarbilor.

Eram dezamagit de atitudinea liderilor Opozitiei, mai ales ca, intr-adevar, conjunctura politica le era favorabila. Saptamanalul “NIN” a publicat rezultatele unui sondaj telefonic, conform caruia mai putin de 50 % dintre sarbi sunt de acord cu afirmatiile lui Slobodan Milosevic, conform carora Serbia a invins Alianta Nord-Atlantica. Din 200 de apeluri telefonice gratuite, receptionate din intreaga Serbie (mai putin Kosovo si Metohia), numai 46 % dintre cei care au sunat au fost de parere ca Serbia a iesit invingatoare din acest razboi. Ceva mai mult de o treime dintre cei chestionati erau de acord cu planul de pace Cernomirdin-Ahtisaari si numai 41 % credeau ca conditiile impuse de acesta sunt mai bune decat cele prevazute in acordul de la Rambouillet. Printre tarile considerate de sarbi drept prietene se numara Grecia (52 % dintre cei intervievati) si Rusia (48,5 %). Conform sondajului, doar 29,5 % dintre sarbi cred ca Rusia ii va ajuta cel mai mult dupa terminarea razboiului. 52 % sunt de parere ca sarbii din Kosovo nu doresc sa-si paraseasca gospodariile si sa se refugieze din provincie, iar 64 % nu cred ca sarbii ar fi comis crimele de razboi de care sunt acuzati.

Discutiile ruso-americane legate de participarea Rusiei la KFOR au fost reluate astazi la Helsinki, informeaza AFP. “Seful statului rus dezaproba categoric refuzul occidentalilor de a acorda Rusiei un sector din Kosovo si va cauta mijloacele prin care sa se opuna acestui lucru,” i-a spus Boris Eltin, la telefon, ministrului Apararii Igor Sergheev, care se afla la Helsinki. La sfarsitul discutiilor de astazi, ministrul Afacerilor Externe Igor Ivanov a declarat ca Rusia si Statele Unite nu au rezolvat inca problema stationarii trupelor ruse in Kosovo, dar au ajuns la un acord privind participarea Moscovei la structurile de comanda ale KFOR. El nu a precizat daca Rusia a acceptat, pana la urma, sa isi puna trupele sub comanda NATO, asa cum cereau Statele Unite, sau daca s-a gasit o eventuala formula mai supla. Convorbirile au fost intrerupte in timpul noptii, dupa 8 ore de negocieri, fara incheierea vreunui acord, chiar daca ministrul american a vorbit despre “progrese in toate domeniile”.

Am reusit sa citesc pe Internet o revista a presei ruse de astazi, care vorbea despre dificultatile pe care le intampina Rusia pentru a-si aproviziona si a-si intari efectivele aflate in Kosovo. Cotidianul “Segodnia” titra pe prima pagina: “Pentru a intra in Kosovo, soldatii rusi ai pacii trebuie sa faca inconjurul lumii”. Articolul sublinia ca tentativele Ministerului de Externe si ale Statului Major al Armatei Ruse, de a obtine un culoar aerian din partea Ungariei, Romaniei si Bulgariei pentru a ajunge la Pristina, nu au nici o perspectiva de succes. “De la extinderea NATO spre est, intregul spatiu aerian al Europei este controlat de facto de Alianta,” nota, la randul sau, cotidianul “Nezavisimaia Gazeta“. “Nu exista o fraternitate slava in nici o alta parte decat in Rusia, Belarus si, in parte, in Ucraina. Bulgarii, polonezii, cehii vor face tot ce le va ordona cel mai puternic. Iar tarile care nu sunt inca membre ale NATO o vor face cu si mai mare ardoare decat cele care sunt deja membre. Rusia a aparat singura Iugoslavia. Ea s-a trezit unica disidenta din lumea intreaga. Poate sa fie mandra, insa in stadiul actual al economiei ruse este imposibil sa transforme aceasta solitudine orgolioasa intr-o contrapondere reala fata de Statele Unite.”

Dupa transmisia pentru Stirile de la 19:30, m-am interesat la Bucuresti si am aflat ca, intr-adevar, autoritatile romane au respins printr-o nota verbala solicitarea Federatiei Ruse, adresata in 13 iunie, privind survolarea teritoriului nostru de catre 6 avioane cu echipament militar. Viorel Ardeleanu, directorul Directiei NATO din Ministerul de Externe, a declarat in plenul Parlamentului ca se poate reveni asupra solicitarii Federatiei Ruse, doar in momentul in care va exista o notificare in acest sens din partea NATO. De altfel, inca de la inceput, Rusia nu si-a pus mari sperante in obtinerea acordului de survol din partea Romaniei si solicitarea sa nu a avut, conform uzantelor diplomatice si militare, un caracter oficial. S-a facut printr-o nota verbala, iar refuzul tarii noastre a fost transmis printr-o modalitate similara.

O alta veste pe care am auzit-o in timp ce imi asteptam randul la Stiri m-a facut sa ma bucur ca “scriitorul” Dragan nu mai trece pe la hotel “Toplice“. Nu stiu cum i-as fi justificat decizia de astazi a Guvernului, care a hotarat sa interzica accesul pe teritoriul Romaniei pentru Slobodan Milosevic, membrii familiei sale si demnitarii din guvernele Iugoslaviei si Serbiei. In total, hotararea de guvern viza 284 de cetateni iugoslavi, dintre care 105 membri ai guvernului, 65 de politicieni si 114 persoane care au sprijinit regimul de la Belgrad. Pana si Nelu a auzit de aceasta initiativa a Romaniei si m-a intrebat ce i-a apucat pe cei de la Bucuresti, pentru ca nimeni nu ne ceruse o astfel de hotarare si nici o alta tara nu anuntase, deocamdata, ceva similar.

Desi nu le-au aprobat rusilor trecerea prin spatiul lor aerian, autoritatile bulgare au decis astazi ridicarea embargoului impus in 22 martie Iugoslaviei, privind exportul si tranzitul produselor petroliere. Principalul punct de frontiera cu Iugoslavia, cel de la Kalotina, a fost redeschis, iar directorul unei companii private de transport rutier a anuntat ca autobuzele sale vor relua, de azi, cursele intre Sofia si Nis, care ar putea fi prelungite pana la Belgrad, pe soselele secundare care nu au fost avariate de bombardamente.

Militarii NATO aflati la Timisoara pentru a coordona survolarea teritoriului romanesc de catre avioane ale Aliantei vor ramane in Romania “cat timp NATO si Romania vor dori sa colaboreze pentru supravegherea operatiunilor aeriene in Balcani,” a declarat agentiei Mediafax, David Asjes, ofiter al Armatei americane. Acordul tehnic incheiat intre Romania si NATO nu prevede, potrivit lui Asjes, un termen fix pentru incheierea misiunii. Ofiterul american a aratat ca facilitatile oferite de aeroportul din Timisoara “sunt tot ceea ce trebuie” pentru indeplinirea misiunii echipei NATO. Specialistii Aliantei detin propriul sistem de recunoastere amic-inamic a avioanelor si primesc date de la Sistemul Integrat de Supraveghere a Spatiului Aerian (ASOC) de care dispune Romania.

Seara, inainte de a cobori la cina, am urmarit jurnalul RTS. Merita ! In loc sa vorbeasca despre toate aceste probleme pe care mi le notasem de-a lungul intregii zile, despre refugiatii din Kosovo care continuau sa soseasca in valuri in toate localitatile Serbiei sau macar despre intalnirea dintre generalul Michael Jackson si patriarhul Pavle, care a ajuns la Pristina, jurnalul continea doar propaganda. Ba chiar se anuntase ca situatia de la Pristina si Kosovopolje s-ar fi normalizat. Oricum, inceputul a fost cel putin amuzant pentru cineva care a apucat sa traiasca intr-un regim totalitar.

RTS a reluat, pur si simplu, discursul lui Slobodan Milosevic, rostit zilele trecute la inaugurarea lucrarilor de reconstructie a podului peste Dunare de la Beska. Dupa care crainica a prezentat un mesaj primit prin fax, de la nu stiu ce firma din Elvetia, care dorea sa finanteze reconstructia podului. A urmat un apel al Guvernului federal catre sarbii din Kosovo, care erau rugati sa nu paraseasca provincia, fiind asigurati ca fortele internationale de mentinere a pacii ii vor dezarma pe luptatorii UCK. Desigur, mesajul incepea cu sublinierea ca Iugoslavia si-a indeplinit, pana acum, toate obligatiile asumate prin acordul de pace. A urmat un reportaj din Kosovo, in care generalul Jonathan Bailey, adjunctul comandantului KFOR, tinea un discurs in fata sarbilor dintr-o localitate din Kosovo si ii asigura ca ii va proteja pe toti si nu va tolera amenintari si actiuni criminale. Spre marea satisfactie a sarbilor, care l-au aplaudat furtunos, generalul a folosit expresia “asa-numita UCK“, atunci cand a vorbit de demilitarizarea organizatiei separatiste. Am mai privit putin si, cand au inceput sa curga stirile despre liderii si presa internationala care dezavuau actiunile UCK si cereau rezolvarea urgenta a situatiei din Kosovo, m-am plictisit si am plecat sa mananc.

Dupa cina, am iesit cu Mile la barul muntenegrenilor de langa hotel, unde am ascultat linistiti muzica buna la Radio Nostalgija, iar eu mi-am pregatit corespondenta pentru Stirile de la miezul noptii. In care, pe langa un rezumat al zilei, am adaugat informatia ca patriarhul Pavle a sosit in aceasta seara la sediul Patriarhiei din Pec, unde va ramane in continuare, alaturi de credinciosii sarbi care s-au refugiat aici. La sosire, el le-a reamintit oamenilor care l-au intampinat de vorbele lui Iisus: “Cei care vor indura pana la capat, aceia se vor mantui.”

3 mai 1999

In aceasta dimineata, nu cred ca au sunat sirenele incetarii alarmei aeriene. Probabil, din cauza penei de curent. Sau, poate, de oboseala, nu le-am mai auzit noi. In schimb, la 11:15, am sarit in sus din cauza unei bubuituri puternice, urmata de vuietul unor avioane care se indepartau. Am alergat pe acoperis, dar n-am reusit sa vedem nimic. Cerul perfect senin, de un albastru ireal, mi-a umplu ochii de lacrimi. Parca aveam nisip sub pleoape.

Sarbii au anuntat ca, in urma raidului de azi-noapte asupra orasului Valjevo, 34 de persoane au fost ranite, iar doua, ale caror case au fost distruse, sunt date disparute. In timpul atacului asupra a ceea ce a mai ramas din fabrica “Krusik“, o racheta lovise o zona locuita din apropiere, iar spitalul, situat la 60 de metri de fabrica, a fost serios avariat. Pentru ca oricine sa-si poata da seama de proportiile distrugerilor, sunt suficiente povestirile martorilor oculari, care au spus ca in 3 minute, asupra cartierului in care se afla fabrica au fost lansate 50 de proiectile de mare putere.

Am avut o dimineata de cosmar. Am plecat spre Media Center si, cand ne-am asezat in fata computerului si am cerut barmanului sa ne aduca o cafea, acesta ne-a zambit trist, aratand spre robinet: “Nu avem apa.” M-am uitat la fata lui Mile si mi-am dat seama ca nici eu nu aratam prea bine. Ne-am trezit umbland ca niste somnambuli, printre alti somnambuli ca noi – pentru ca sarbii sunt mari consumatori de cafea – cautand disperati o cafenea unde sa curga apa. N-am gasit in tot centrul si, cand ne-am intors la Media Center, se luase din nou curentul si am fost nevoiti sa mai asteptam o ora, ca sa putem folosi telefoanele, conectate intr-o centrala digitala, alimentata – desigur – cu energie electrica.

Am trecut si pe la Centrul militar de presa, sa ne ridicam noile acreditari, dar nici acolo nu a fost curent si ne-au chemat a doua zi. Am aflat ca Armata iugoslava a interzis, incepand de ieri, traficul in apele teritoriale ale tarii. Decizia a provocat noi tensiuni intre cele doua tari ale Federatiei Iugoslave, deoarece porturile de la Marea Adriatica se aflau in Muntenegru. Imediat, Jusuf Kalamperovic, ministrul muntenegrean al Transporturilor, a protestat, cerand redeschiderea navigatiei. Zambind pe sub mustata, un colonel sarb ne-a spus ca iritarea este provocata de blocarea in larg a unor vapoare cu tigari si alte marfuri de contrabanda, care urmau sa ajunga in portul Bar.

Numarul trenurilor de marfa care tranziteaza Vama Curtici s-a dublat de la inceperea bombardamentelor asupra Iugoslaviei, transmitea corespondentul Mediafax. Prin vama aradeana intra si ies, in medie 800 de vagoane cu marfa pe zi, grupate in noua perechi de trenuri, a declarat Gheorghe Caba, seful Statiei CFR Curtici, traficul fiind comparabil cu cel din timpul razboiului din Bosnia. De asemenea, s-a intensificat si traficul rutier prin punctele de frontiera. Daca in luna martie, prin vamile Varsand si Nadlac treceau aproximativ 900 de autovehicule in 24 de ore, in luna aprilie au trecut peste 1.300 in acelasi interval de timp.

Mai tarziu, a venit vestea unei noi “pagube colaterale“. La ora 13:30, un autobuz plin cu calatori, care efectua o cursa intre Djakovica si Podgorica, a fost lovit de doua rachete trase din avioanele NATO care atacau regiunea orasului Pec. Autobuzul se afla la 5 kilometri de granita dintre Kosovo si Muntenegru, in apropierea satului Savine Vode. Pasagerii au fost proiectati prin geamurile autobuzului, iar un crater de 30 de metri diametru si 15 metri adancime a aparut la nici 20 de metri de vehiculul distrus.

Conform autoritatilor iugoslave, 20 de persoane au murit pe loc, iar alte 43 au fost ranite (dintre care 23 grav). Majoritatea pasagerilor erau batrani, femei si copii. Interventia echipelor de prim-ajutor nu a fost posibila decat dupa 2 ore, deoarece avioanele continuau sa lanseze in zona bombe cu fragmentatie. Era cel de-al treilea autobuz distrus in atacurile din ultimele 4 zile, iar sarbii au acuzat NATO ca ataca intentionat astfel de vehicule, pentru a semana teroare.

Alianta Nord-Atlantica a deschis o ancheta asupra informatiilor privind bombardarea de catre aviatia sa a unui autobuz aflat in apropiere de Pec, despre care surse sarbe au afirmat ca s-a soldat cu cel putin 17 morti si 20 de raniti, a afirmat un purtator de cuvant militar al NATO. Alianta negase initial ca ar fi bombardat autobuzul.

In fine, dupa ora 17:00, am putut sa bem prima cafea din aceasta zi. Belgradul avea din nou curent electric. E greu de imaginat ce placere este sa-ti bei cafeaua pe care o asteptai de dimineata. Deja ne cumparasem lumanari groase de la vanzatorii ambulanti, care au invadat strazile inca de dimineata, de parca ar fi stiut ca NATO va bombarda instalatiile electrice iugoslave si de doua saptamani numai lumanari au fabricat. Oricum, iluminatul stradal nu a mai fost restabilit si in toate apelurile repetate la radio si televiziune, oamenii erau rugati sa nu foloseasca aparatele mari consumatoare de energie. Alimentarea cu apa a capitalei inca avea de suferit si nu se gasea paine niciunde.

Cand am ajuns la hotel, receptionerul ne-a anuntat ca au mai sosit doi romani. Pictori, spunea el, aratand catre o masa a barului. Acolo, langa Nelu Madjinca, directorul de la “Toplice” si George Roncea, sedeau doi barbati. Unul maruntel, cu barba, agitat ca un spiridus, iar celalalt inalt, cu parul carunt si fata parca daltuita intr-o stanca. Pictorii bucuresteni Octavian Penda si Bogdan Stihi. Care au venit la Belgrad la invitatia Uniunii Artistilor Plastici din Iugoslavia, pentru o expozitie cu lucrarile lor si ale Luminitei Ciupitu. Aceasta se imbolnavise si nu a putut veni cu ei. Artistii sarbi au spus ca este primul gest de solidaritate venit din partea unor romani, de la inceputul razboiului. Coincidenta: astazi, a doua stire, dupa bombardarea autobuzului de la Savine Vode, a fost cea potrivit careia, Ministerul roman al Apararii anuntase ca, din spatiul aerian romanesc, pe care NATO il putea folosi la discretie, faceau parte si aeroporturile si instalatiile aferente.

Am stat mult cu ei la masa, dupa ce ne-am terminat transmisiile pentru emisiunile de stiri si ne-au povestit ce mai era prin tara. Erau tare fericiti ca ne-au cunoscut, ceea ce ne-a incantat. Le-am insirat sfaturile noastre despre cum sa se comporte in timpul raidurilor aeriene si i-am chemat sa stea cu noi pe acoperis.

Un roman a fost impuscat in abdomen in aceasta noapte, pe malul iugoslav al Dunarii, unde ajunsese cu o barca metalica cu scopul de a vinde cateva canistre cu benzina, transmite corespondentul Mediafax. Cezar Tincu, in varsta de 30 de ani, din Moldova Veche (Caras-Severin), a plecat spre Iugoslavia pe Dunare, intr-o barca metalica avand motor Johnson. Ajuns pe malul sarbesc, el a fost impuscat, reusind cu dificultate sa se intoarca cu barca in Romania si sa ajunga in localitatea Pescari, unde a acostat langa gradina lui Gheorghe Caracuancea. Proprietarul gradinii l-a gasit in jurul orei 1:00 si a anuntat imediat granicerii. Tincu era in stare critica si spus ca a fost impuscat de sarbi. Medicii au declarat dupa operatie ca tanarul si-a revenit din coma.

Desi a fost senin si au inceput spectaculos, atacurile NATO din aceasta seara au fost de mica intensitate. La 21:45, eram deja pe acoperis si auzeam vuietul avioanelor. Ceva mai devreme, fusese atacata periferia orasului Kraljevo. Acum, tirurile furibunde ale antiaerienei iugoslave din jurul Novi Sad-ului indicau directia atacului. Aici, o racheta a lovit sediul televiziunii, urmata, dupa 10 minute, de o a doua si de flacarile unui puternic incendiu. Pilotii NATO au folosit aceeasi tactica marsava, ca la bombardarea cladirii General Stab din Belgrad: au lovit aceeasi tinta, la un interval de 10-15 minute, punand in pericol echipele de interventie. Din fericire, in sediul Televiziunii Novi Sad nu se afla nimeni in momentul atacului, asa ca nu au existat victime. De altfel, dupa distrugerea in 23 aprilie a cladirii RTS din Belgrad, putine posturi de televiziune mai indrazneau sa-si tina echipe de serviciu peste noapte, preferand sa difuzeze filme non-stop.

N-au trecut decat cateva minute si am vazut antiaeriana Belgradului in actiune. La un moment dat, pe un unghi de 180 de grade, intreg orizontul era acoperit de proiectilele trase de sarbi. Am auzit cateva explozii puternice dinspre cartierul Rakovica, unde au fost atinse mai multe cladiri. Apoi am vazut flacara unei explozii dinspre aeroportul Batajnica. Alte 3 proiectile au explodat in cartierul Strazevica, dupa care avioanele s-au indepartat, urmarite de bateriile artileriei sarbe. Au mai venit o data asupra Belgradului la 3:30, cand am auzit patru explozii undeva la periferie.

Agim Ceku, care a luptat impotriva trupelor sarbe in razboiul din 1993, a preluat comanda UCK. La inceputul anului, Ceku demisionase din Armata croata, unde ocupa o functie echivalenta cu cea de general si a urmat mai multe cursuri de specializare. Nu era prima oara cand sarbii acuzau autoritatile de la Zagreb de implicare in conflictul din Kosovo. Generalul Rahim Ademi, cel mai inalt responsabil militar croat de origine albaneza, este unul din principalii strategi ai operatiunilor de gherila ale UCK.

23 aprilie 1999

Nu dormisem deloc, dar care ziarist ar mai fi putut dormi, dupa tot ce s-a intamplat ? Ma gandeam la vorbele lui Vuk Draskovic. Intr-un interviu acordat BBC-ului, spunea ca este pentru prima data cand in acest razboi mediatic dintre NATO si Iugoslavia s-a tras cu bombe adevarate. Ce s-a intamplat la Belgrad arata cat de mare si de temut este puterea presei. Dupa o luna de bombardamente nimicitoare, in disperare de cauza, NATO a incercat sa astupe gura jurnalistilor sarbi cu rachete Tomahawk, sub pretextul ca reprezinta avangarda propagandei iugoslave. Ca si cand, ceea ce difuzeaza posturile de televiziune occidentale nu este tot propaganda sau incercare de manipulare a opiniei publice. Cine poate discerne ce este adevarat si ce nu din ceea ce se intampla in Iugoslavia, daca o alianta militara, care pretinde ca reprezinta cele mai avansate tari din lume din punctul de vedere al democratiei si al libertatii de exprimare, ii omoara pe ziaristii din tabara adversa ?

Atacul asupra RTS era cu atat mai lipsit de onestitate, cu cat cei care au murit sau au fost raniti nu erau redactorii sau realizatorii de emisiuni (care ar putea fi – la o adica – acuzati de manipularea opiniei publice in favoarea lui Milosevic), ci cei care asigurau functionarea aparaturii si emisia. Adica tehnicienii care nu aveau nici in clin, nici in maneca cu continutul ce se difuza pe post. Cei care apasau niste butoane si nu dictau politica editoriala a postului de televiziune.

“Atacul impotriva RTS si a retelei sale de relee din Republica Federala Iugoslavia este o tentativa evidenta de a inchide un intreg popor intr-un lagar de concentrare informationala,” a afirmat intr-un comunicat Ministerul Informatiilor din Republica Srpska. “Mijloacele de informare in masa sunt un drept suveran al oricarei tari si este clar ca NATO ataca nu numai bazele suveranitatii Republicii Federale Iugoslavia, ci si fundamentele drepturilor omului si ale dreptului la informare.”

La 7:15, RTS si-a emis stirile din studiourile postului de televiziune Studio B. La ora 10:00, m-am simtit mandru ca sunt coleg de breasla cu jurnalistii de la RTS. Au reusit sa-si reia emisia pe unul din canalele proprii. Nu cred ca exista o replica mai potrivita la tot ceea ce s-a intamplat azi-noapte.

Ne-am dus sa vedem cum arata sediul televiziunii la lumina zilei. Echipele de descarcerare continuau sa sape sub daramaturi, ajutate de buldozere si excavatoare, cautand eventuali supravietuitori. In afara departamentului de emisie, au fost serios avariate si celelalte doua corpuri de cladire. Pompierii se chinuiau sa ridice o imensa placa de beton, sub care se credea ca s-ar mai afla oameni. Sute de belgradeni veneau, ca intr-un pelerinaj la sediul RTS si lasau cate o floare langa zid.

La Centrul militar de presa, cativa ziaristi italieni au scris un protest fata de bombardarea televiziunii iugoslave, pe care l-au afisat pe un panou. Am fost primul roman care si-a pus semnatura alaturi de ei (Mile e pe jumatate sarb). Pana seara, nu mai era loc pe foaia de hartie si cineva a agatat inca una langa ea. La Media Center, un jurnalist olandez a alcatuit un alt protest, in care scria ca, asa cum NATO a bombardat sediul RTS, si sarbii ar avea dreptul sa bombardeze hotelurile “Hyatt” si “Intercontinental“, unde locuiau si scriau majoritatea corespondentilor de presa straini. Dupa ce l-a terminat, l-a semnat si – fara sa spuna o vorba – s-a uitat la mine si mi-a intins foaia de hartie. Mi-am pus numele langa al lui si i-am dat-o inapoi.

Casa Alba a respins criticile formulate de ministrul de Externe italian Lamberto Dini la adresa atacului de joi noaptea al aviatiei NATO asupra sediului RTS, relateaza AFP. “Noi consideram ca sediul televiziunii sarbe reprezinta un obiectiv militar, pentru ca regimul tiranic al lui Slobodan Milosevic foloseste din plin televiziunea in scopuri propagandistice, de dezinformare si de instigare a celor mai agresive spirite nationaliste,” a declarat purtatorul de cuvant al Casei Albe Joe Lockhart. Adresandu-se unor jurnalisti italieni prezenti la summit-ul NATO de la Washington, Lamberto Dini calificase atacul aviatiei americane drept “un act dezastruos” pe care el, personal, il dezaproba cu tarie. Ulterior, Dini a revenit asupra declaratiei initiale, pe care a pus-o pe seama “reactiei emotionale”.

Dupa-amiaza, corespondentul ARD Klaus Below i-a invitat pe toti jurnalistii straini in salonul hotelului “Hyatt”. Peste 100 de persoane s-au adunat sa-si exprime condoleante familiilor colegilor sarbi ucisi azi-noapte. Unul dupa altul, in tacere, corespondentii ZDF, NBC, BBC, Reuters, AFP, Stern, Corriere de la Serra, Le Figaro, toti am semnat o scrisoare de protest si condoleante, in care se spunea, printre altele, ca aceasta este “o demonstratie ca ziaristii nu sunt doar niste vanatori de senzatii, ci oameni, cu sentimente si lacrimi”.

Astazi, intr-un interviu acordat televiziunii ruse ORT, Slobodan Milosevic si-a prezentat “oferta de pace” pe care o propunea Occidentului. “Dupa incetarea bombardamentelor, Iugoslavia este gata sa accepte o misiune civila de observatori in Kosovo, sub egida ONU, pentru ca nu avem nimic de ascuns. Desigur, fara nici un reprezentant al tarilor care participa la agresiunea impotriva tarii noastre.” Ieri, impreuna cu Viktor Cernomirdin, Milosevic redactase oferta de pace, care avea sase puncte. In afara observatorilor internationali, sarbii erau de acord cu o reducere a fortelor militare si politienesti din Kosovo, odata cu retragerea fortelor NATO de la frontierele Iugoslaviei, reluarea negocierilor privind cadrul politic al viitoarei autonomii a provinciei Kosovo, intoarcerea refugiatilor, furnizarea unui ajutor umanitar si cooperarea internationala pentru reconstructia economiei Iugoslaviei.

“Aceasta oferta este insuficienta si nu corespunde cererilor NATO,” a declarat Tony Blair, citat de BBC. “Dar, daca este un indiciu privind faptul ca Milosevic isi da seama ca vom continua eforturile pana cand cererile vor fi indeplinite, atunci trebuie sa tinem cont de acest indiciu.” La randul lor, Bill Clinton a primit cu prudenta oferta lui Milosevic, afirmand ca ea reprezinta un “prim pas”, iar Jacques Chirac a spus ca propunerile prezentate lui Viktor Cernomirdin sunt “absolut insuficiente“.

I-am sunat pe cel de la Ambasada Romaniei, sa vad ce mai fac, si Traian Borsan mi-a spus ca autoritatile de la Belgrad le-au transmis un protest fata de decizia Parlamentului de a autoriza accesul aviatiei NATO in spatiul nostru aerian. In protest era strecurata si o amenintare voalata. Se preciza ca, pentru aceasta decizie, consecintele revin in totalitate Romaniei. Tot Traian Borsan mi-a spus ca, potrivit unei evaluari transmise de guvern Fondului Monetar International, in urma conflictului din Iugoslavia, Romania a pierdut 730 de milioane de dolari.

Astazi, m-au sunat niste prieteni din tara si mi-au povestit o aberatie care numai la noi, din prea multa slugarnicie, se putea intampla. Cotidianul “National” a dezvaluit ca Viorel Popescu, directorul de canale al postului Radio Romania Actualitati a interzis difuzarea melodiei “Iugoslavia“, compusa de Cornel Fugaru si interpretata de Monica Anghel. Motivul invocat de Popescu este ca “prin textul ei “tendentios“, melodia lezeaza interesele NATO in Iugoslavia”. Potrivit articolului, piesa a fost difuzata in premiera de Radio Romantic si zeci de mesaje telefonice au solicitat repetarea ei. Prietenii mi-au trimis prin fax textul piesei si cele mai “tendentioase” versuri mi s-au parut acestea: “Iugoslavia ! Iugoslavia ! / Esti Golgota ce-o urcam incet spre cer. / Iugoslavia ! Iugoslavia ! Pentru tine pacea lumii astazi cer…”

130 de cetateni germani, membri ai unor organizatii pacifiste gen “Mamele impotriva razboiului“, au ajuns la Subotica, urmand ca maine sa soseasca la Belgrad. “Convoiul pacii”, cum a fost intitulata actiunea, a fost intens mediatizat de televiziunile iugoslave. Germanii au plecat de la Dresda si doresc sa participe la concertele de pranz din Trg Republike si la cele organizate seara, pe podul Brankov. Presa iugoslava scrie ca ei cer incetarea imediata a bombardamentelor si reluarea negocierilor sub egida ONU.

Summit-ul NATO s-a deschis astazi, la Washington, cu un consiliu de razboi consacrat situatiei din Kosovo, relateaza AFP. Bill Clinton, care a luat cuvantul in deschiderea lucrarilor, a declarat ca liderii NATO “vor trimite un mesaj de unitate si fermitate” presedintelui iugoslav Slobodan Milosevic. “Alianta isi va continua campania aeriana atat timp cat va fi necesar,” a afirmat presedintele american. Ministrii Apararii din statele membre ale Aliantei au cazut de acord asupra intensificarii blocadei economice impotriva Iugoslaviei, cu accent pe embargoul asupra livrarilor de petrol, precum si sporirea intensitatii loviturilor aeriene.

“Raidurile aeriene contra Iugoslaviei reprezinta o violare flagranta si persistenta a cel putin 7 din cele 10 principii fundamentale ale relatiilor internationale stabilite de Actul final de la Helsinki,” se arata in nota scrisa adresata de Rusia tarilor NATO.

Culmea ! Speriati de ce le povestisem si – cred eu – de indignarea mea, colegii de la ProTV nu au avut curajul sa ma lase sa transmit in direct si mi-au cerut sa inregistram corespondenta. Au incercat sa inventeze tot felul de motive si imi tot repetau ca au prea multe transmisii in direct si nu au posibilitatea tehnica sa le realizeze, asa ca trebuia sa renunte la mine. L-am sunat pe Sergiu Toader, seful de la Stiri, si i-am spus ca, oricum, nu voi spune pentru inregistrare altceva decat as fi spus in direct. Dupa care l-am amenintat ca, daca aflu ca a taiat vreo propozitie din ce am transmis, de maine sa-si caute alt corespondent la Belgrad. Mi-a raspuns ca e o prostie si, intr-adevar, nu a eliminat nici un cuvant. Insa incidentul m-a intors pe dos si mai tare. Chiar daca nu era chiar asa, l-am perceput ca o incercare de a ma cenzura.

In seara asta, in timp ce stateam la masa cu Mile, Nelu si “scriitorul” Dragan, a venit vorba de elicopterele doborate de sarbi. Presupunand ca ar fi adevarat, nu-mi dadeam seama cum justificau generalii americani moartea unor soldati, in fata familiilor acestora, atata timp cat ei negau ca vreun aparat ar fi fost distrus de antiaeriana iugoslava. “Foarte simplu,” ne-a raspuns Dragan si ne-a intins o stire AFP. “Un elicopter al Armatei americane care transporta 11 soldati s-a prabusit joi, la Fort Campbell (in statul Kentucky), in cursul unui exercitiu de antrenament. Sapte persoane si-au pierdut viata, iar alte patru au fost grav ranite, potrivit unui bilant al armatei.” Si urmau detalii, destul de vagi, ale accidentului. “Avand in vedere ca operatiunile militare sunt secrete si accesul in bazele militare americane este interzis, aceste accidente pot fi inventate,” ne-a explicat Dragan. “Oricum, familiile soldatilor morti nu stiu unde se aflau acestia. Ei au murit in Iugoslavia, cadavrele au fost duse in SUA, dupa care serviciile secrete au inscenat accidentul.”

Intarirea controlului la granite de catre sarbi a limitat, in ultimele saptamani, comertul clandestin dintre Romania si Iugoslavia, insa traficantii romani au inceput sa-si pregateasca barcile si canistrele cu benzina in asteptarea zilelor faste, se arata intr-un comentariu al AFP. “Embargoul care a lovit Iugoslavia la inceputul anilor ’90 a creat adevarati profesionisti ai traficului cu benzina, care nu asteapta decat momentul propice pentru a-si relua aceasta indeletnicire,” a declarat maiorul Stefan Mihalache, comandantul granicerilor de la Moldova Noua. Cea mai mare parte a locuitorilor acestei mici localitati de pescari, situata pe Dunare, a facut avere intre 1992 si 1996, prin contrabanda catre Iugoslavia cu enorme cantitati de carburanti, cu acordul tacit al autoritatilor romane din acea perioada, afirma AFP.

Potrivit comandantului granicerilor, “sarbii au intarit supravegherea pe Dunare, iar cei care majoritatea acosteaza pe malul vecin sunt imediat interogati“. La randul lor, autoritatile romane au luat masuri vizand impiedicarea reluarii contrabandei si au confiscat in special ambarcatiuni, dar satenii dispun inca de motoare puternice si de mijloace de comunicare performante.

De la inceputul interventiei NATO, principalul punct de granita dintre Romania si Iugoslavia, cel de la Stamora-Moravita, este, in cea mai mare parte a timpului, pustiu. “In medie, 50 de automobile trec granita intr-o zi,” a precizat seful vamii, Teodor Ioja. “Cea mai mare parte a masinilor are portbagajul gol, ceea ce inseamna ca este vorba de mici traficanti, care fac plinul inainte de a trece granita, pentru a vinde benzina in Serbia.” Previziunile sunt, insa, optimiste. “Pe masura ce razboiul se prelungeste, sarbii vor avea nevoie de de toate. Si romanii s-au descurcat intotdeauna, cand a fost vorba sa castige bani facand afaceri,” spune maiorul Mihalache.

In seara asta, alarma a sunat la 22:14 si, cu toate ca dupa-amiaza, avioanele NATO au lansat cel putin 15 proiectile asupra Pristinei, Belgradul a avut o noapte linistita. Am cazut intr-un somn de plumb, fara vise si n-am auzit nici macar sirenele de incetare a alarmei, la 6:15.

Pentagonul a ordonat dislocarea in Albania a unui numar suplimentar de tancuri, vehicule blindate si piese de artilerie, care sa contribuie la protectia si, totodata, la sporirea eficientei de atac a celor 24 de elicoptere Apache, relateaza AFP. Noile dislocari vor proveni din Germania si SUA si vor include o companie de infanterie blindata (14 vehicule blindate de tip Bradley), o companie de tancuri grele (15 tancuri M-1 Abrams), o baterie de 8 tunuri de 155 mm, o baterie de lansatoare de rachete, o companie pentru lupta anti-tanc si mai multe grupuri de specialisti in culegere de informatii.

24 ianuarie 2007

ne trezim pe plaja din langue de barbarie inainte de rasarit. sacii de dormit sunt umezi, dar ne incalzim la jarul ramas de la focul de azi-noapte. pescarul ne aduce inapoi in tassinere si, dupa ce ne punem toalele la uscat, plecam in saint louis cu mercedes-ul lui rod. prietenul nostru e cunoscut de toata lumea pe aici. pana si de politisti. unul dintre ei ne opreste si ne cere niste marunt, sa-si ia o cafea. orasul arata ca in filmele cu zorro. cladiri in stil colonial francez, cu magazine sau restaurante la parter si balcoane largi la etaj. semnele de circulatie sunt o raritate, dar toata lumea se descurca fara nervi sau claxoane.

caut fara succes casete pentru camera video. in schimb francezii se bucura cand gasesc “pastis“. pana ei mai fac niste cumparaturi, eu intru intr-un internet cafe si ii cer unui prieten sa-mi trimita 500 de euro prin western union. cam terminasem banii si cardul meu era in bagajele pierdute de alitalia. cand ne intoarcem in sat, ii gasim pe ceilalti dormind sau pescuind. pe la 14:00, imi amintesc sa sun la ambasada noastra din dakar. erau ingrijorati ca nu dadusem nici un semn. il sunasera si pe abdul, insa acesta nu mai stia nimic de mine dupa plecarea din rosso. imi spun ca trebuie sa vin la dakar, sa-mi puna viza la ministerul de interne. 260 de kilometri. ii asigur ca voi veni, dar, dupa ce inchid, imi dau seama ca azi e miercuri, iar eu am avion spre paris vineri seara. cum intrasem deja in ritmul de viata senegalez, ma gandesc ca nici daca ajung vineri nu e tarziu.

plecam din nou la pescuit pe langue de barbarie. era o zi noroasa si adia un vant caldut dinspre ocean. alex arunca navodul cu plumbi, insa nu reuseste sa prinda nimic. onoarea ne-o salveaza pescarul cel batran, care a prins destul. eu sunt zen si ii admir de pe plaja, in timp ce necajesc un crab minuscul cu un bat. imi propun sa invat wolof, unul dintre dialectele folosite in tarile din centrul africii, indiferent de limba oficiala. incep cu “can” = “da”, “dedeet” = “nu”, “jijeen” = “femeie” si “dieredieuf” = “multumesc”. ne intoarcem in sat si ne facem gratare din vita taiata ieri. este sarbatoarea leului (le simb) in saint louis si mergem intr-un cartier din oras, unde localnici vopsiti cu mult rosu si negru si deghizati in lei danseaza in draci in acompaniamentul unor percutionisti formidabili.

ne hotaram sa gasim un club in care sa ne distram mai tarziu si ne facem incalzirea intr-un bar. ne servesc doua fete simpatice, toate numai zambet. una e patroana si flirtam cu ele. ne recomanda “biblos” o discoteca noua, unde merge toata lumea. noi descoperim clubul “laser” si ne imprietenim instantaneu cu bodyguardul, o matahala cu ceafa de taur, care ne sfatuieste sa venim mai tarziu, cand se incinge atmosfera. ii spunem sa ne rezerve o masa si, dupa ce ii lasam un bacsis, isi demonstreaza forta ridicandu-ne in brate pe mine si pe jean louis. mai dam o tura prin cateva locuri si, cand revenim dupa miezul noptii, noul nostru prieten ne incaseaza 40.000 de franci cfa si ne conduce la o masa pe care avem o sticla de rom, una de cola, gheata si lamaie.

in “laser“, muzica e neasteptat de buna, iar clubul e plin de fete frumoase. pe la 1:00, locul dj-ului este luat de o trupa de percutionisti veniti de la sarbatoarea de afara si incepe nebunia. toata lumea danseaza intr-un ritm care ne molipseste imediat. in cateva clipe, spre entuziasmul tuturor, ne dezlantuim si devenim vedetele serii. lumea ne aplauda si striga “bravo, les lions !“, iar un percutionist imi cere niste bani. ii dau tot maruntisul pe care il aveam prin buzunare, apoi mai iau o sticla de rom. chelnerul profita de euforia noastra si imi aduce doar 20.000 de franci cfa, rest de la 50 de euro. nu-mi pasa, pentru ca ochesc un grup de frumuseti locale, cu care dansam pana dupa 4:00. plecam in uralele celor ramasi si facem schimb de adrese cu matahala de la intrare. ne intoarcem in satul nostru, dar n-avem somn si navalim peste ngagne, unul din prietenii din noaptea de pe plaja, spre disperarea sotiei sale. totusi, ne face cafea si ne chill-uim cu iarba de buna calitate. adorm intr-un hamac si visez ca m-am mutat definitiv aici.

23 ianuarie 2007

ma trezesc la 8:00, hotarat sa nu mai pierd vremea si sa ma intorc in mauritania, sa-mi iau viza de la nouakchott. plec cu abdul spre postul de politie si, dupa ceremonialul ridicarii drapelului pe catarg, mai sun o data la ambasada noastra din dakar. domnul vlad imi spune intai sa mai astept putin. peste o ora, aflu ca totul se va rezolva si, in sfarsit, primesc prin fax documentul care atesta ca ministerul de interne senegalez e de acord sa-mi dea viza chiar la dakar. comisarul de la postul de politie ramane perplex. intoarce hartia pe toate partile si se recunoaste invins. totusi, nu imi pune stampila de intrare in tara pe pasaport, ci pe hartia primita prin fax. nu-mi mai pasa ! il sun pe marko si imi dau intalnire cu el la autogara din saint louis. ma anunta ca, presimtindu-mi reusita, au cumparat o vaca de 200 de kilograme si, ajutati de localnici, tocmai o sacrificau “in cinstea mea”.

imi iau ramas bun de la politistii din rosso si caut din ochi taxi-ul cu care visasem de doua zile sa dau macar o tura. printre rablele care ma uimeau ca inca mai circula, preferata mea era una care nu mai avea decat portiera soferului, pe care, cand cobora, acesta o lua in brate si o sprijinea de masina. in rest, nici o alta portiera, nici un geam, in afara parbrizului, iar motorul avea aerisire directa (capota o pierduse demult). imi ia 500 de franci cfa pana la autogara, unde ma intalnesc cu abdul, care se tine de cuvant si imi schimba niste bani. imi da doar 600 de franci cfa pe 1 euro, in loc de 650, cat era rata de schimb, dar – la cat de mult m-a ajutat – ma fac ca nu observ si ii mai dau 20 de euro, insistand sa retina ca nu e plata pentru gazduire, ci sunt un cadou din partea mea. am ramas prieten cu abdul si mai vorbim la telefon de cateva ori pe an. la o luna dupa ce m-am intors din africa, m-a sunat cu o voce ingrijorata si m-a rugat sa-l ajut cu niste bani, pentru ca trebuie s-o interneze in spital pe mama sa. probabil ca inventase povestea, dar i-am trimis 200 de euro. la inceputul anului trecut, i-am mai trimis 100 de euro, de care spunea ca are nevoie ca sa-si plateasca viza de intrare in spania, unde isi gasise de lucru. anul acesta, cand m-a sunat din nou sa-mi ceara bani, i-am explicat ca nici pe mine nu m-a ocolit criza si l-am refuzat.

de la rosso la saint louis sunt cam 100 de kilometri. abdul negociaza pentru mine un loc intr-un taxi pentru care platesc 2.000 de franci cfa. suntem 9 pasageri. plus soferul, care conduce linistit cu 80 la ora. soseaua e acceptabila si traverseaza savana pe langa sate cu colibe acoperite cu paie. din loc in loc, grupuri de muncitori indura canicula si carpesc gropile din asfalt. pe masura ce ne apropiem de saint louis, vegetatia  devine mai bogata, iar satele – ceva mai aratoase. e plin de fundatii de tot felul si de scoli de meserii. cand mai avem 35 de kilometri, pe sosea apare marcajul si vedem primele borne. ajungem la autogara din saint louis pe la 15:00, dupa ce trecem pe langa campusul universitatii “gaston berger“.

pana sa ajunga marko, ma lupt cu valurile de cersetori, majoritatea copii. pana si vanzatorii de fructe incearca sa te pacaleasca daca te vad alb si derutat ! caut casete pentru camera cu care filmasem si gasesc intr-un butic, insa mi se pare prea mult sa platesc 4.000 de franci cfa pe bucata. avea sa-mi para rau. ma bucur ca arsita e domolita de o briza placuta. marko a venit cu rod, prietenul francez care statea de vreo doua luni in senegal si ne-a deslusit tainele locului. suntem foarte fericiti ca ne revedem si imi gasesc greu cuvintele ca sa le explic povestea de la rosso. rod are un mercedes cobra alb cu sound system bun si muzica reggae. e un tip cam salbatic si impulsiv si statea in senegal cu prietena lui, care ii va face un copil.

ajungem in tassinere, un sat de pescari din regiunea la gandiol, la cativa kilometri de saint louis, unde locuim in niste colibe racoroase, din patru stalpi de beton inconjurati cu rogojini si acoperiti cu stuf. sunt ridicate direct pe nisip, la cativa metri de fluviul senegal. dincolo de apele sale, exista o mica minune: la langue de barbarie, o fasie de nisip lunga de vreo 15 kilometri si lata de 2-300 de metri, cu o rezervatie de pasari la un capat, si apoi – oceanul. colibele sunt pe terenul lui arona, un tanar localnic care spera ca din banii pe care ii vom plati sa-si bage si curent electric. toaletele sunt curate si exista chiar si o cabina de dus. fireste, te spalai tot luand cu o cana apa din galeata, dar intentia era buna. in mijlocul curtii, arona improvizase un foisor unde mancam si palavrageam.

bucurie mare ca am ajuns si eu in tabara ! lumea se pregatea de o mica expeditie: platisera un pescar sa ne duca cu piroga pana pe langue de barbarie, sa facem un chef pe plaja. noi 6, arona plus 3 prieteni si pescarul, sacii de dormit si hamacele, halcile de carne de vita, bere, vin, undite, plase de pescuit, un radiocasetofon monstruos de mare si un acumulator de masina de la care se alimenta. trecem senegalul si lasam piroga infipta in nisip, descarcam bagajele, le caram doua minute printre arbusti si stuf si deodata, raiul: o plaja cu nisip auriu si fin ca sarea, ale carei capete doar le ghiceai in zare, toata numai a noastra ! pescarul ne-a vazut simpatici si ne-a chemat la o plimbare cu piroga prin rezervatia de pasari. ne-a dus, fara autorizatii sau aprobari, pe canale doar de el stiute si ne-a aratat de la un metru cuiburile pasarilor, am contemplat impreuna apusul din locul lui preferat si ne-a promis ca ne invata sa pescuim in ocean la lumina lunii.

pana cand noi am hoinarit prin rezervatie, arona si prietenii sai au facut un foc imens in nisip si s-au pus pe fript carnea. gasim rapid niste statii de radio locale cu muzica reggae si traditionala si mergem sa pescuim in ocean. alex si fred se pricep cel mai bine, dar jean louis si pat se straduiesc mult sa prinda miscarea. eu si marko preferam sa-i contemplam. pescarul cel batran le arata cum sa arunce momeala contra valului. el pescuieste fara undita, cu nailonul infasurat pe o sticla. nimeni nu prinde nimic. batranul dispare si se intoarce cu o plasa ciudata, ca o meduza cu plumbi in varful tantaculelor, agatata de un fir gros, cu ajutorul caruia o lansa in ocean. pana sa mancam, au reusit sa prinda doi pesti cat bratul. dupa masa, am lenevit in jurul focului, cu reggae, bere, vin si marijuana din gambia. spre dimineata, ne-am ingropat sacii de dormit in nisipul cald de langa jar si am atipit. ne-a trezit un urlet disperat. am aprins lanternele si nisipul a inviat brusc, fugind de noi ! eram inconjurati de mii de crabi de toate marimile speriati de lumina. unul dintre ei il muscase de nas pe jean louis

17 ianuarie 2007

dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.

nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.

am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ –  faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.

deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.

in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.

am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.

laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.

noaptea in oaza a fost magica. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.