17 decembrie 1989

era duminica dimineata si trebuia sa plec pana la arad cu trenul, sa-mi rezolv niste probleme. inca surescitat de tot ce se intamplase noaptea, am luat tramvaiul spre gara de nord. vatmanul nu a oprit in statia din piata maria. lumea din tramvai privea uimita vitrinele sparte de pe bulevardul 6 martie. oamenii susoteau, cu o unda de speranta in priviri. nimeni nu circula pe trotuarul dinspre biserica reformata, in fata careia am vazut cativa militieni. putini se incumetau sa treaca pana si pe trotuarul de vis-a-vis. la arad, am povestit unor prieteni ce se intamplase peste noapte la timisoara. desi aflasera zvonuri, tot ma priveau cu neincredere, ca pe un nebun. timpul a trecut chinuitor de greu pana dupa pranz, cand m-am intors in oras.

nu m-am inselat: evenimentele au continuat in cursul diminetii, cat am fost plecat. liviu butoi mi-a povestit ce s-a intamplat. pe la ora 10:00, niste tampiti din conducerea garnizoanei timisoara au avut neinspiratia sa scoata un pluton de soldati in strada, care au defilat cu steagul de lupta in frunte. liviu i-a intalnit cand treceau podul, dinspre piata maria catre catedrala. timisorenii au coborat de pe trotuare, fara sa scoata un cuvant, cu privirile indarjite, si au inceput sa paseasca in tacere in spatele soldatilor. tot mai multi. speriati, militarii au grabit pasul si s-au retras in garnizoana din piata libertatii. prea tarziu. se adunasera in zona operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotarat sa plece in mars catre comitetul judetean pcr. era o manifestatie pasnica, multi tineri, femei, barbati cu copii pe umeri, cum vazusera la jurnalele de stiri de la televiziunile sarbesti ca se intamplase in alte tari.

ajunsi in fata sediului judetenei de partid, desi strigau “fara violenta !“, demonstrantii au fost intampinati de trupele de militie si alungati cu jeturi de apa proiectate din masini de pompieri. a fost scanteia care a declansat ostilitatile. oamenii au atacat cordonul de militieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o masina si i-au dat foc. a inceput o batalie fara mila. o alta prietena, olivia, mi-a descris ciocnirea violenta din jurul pranzului. ea scapase, uda-leoarca, dupa ce s-a ascuns pe treptele hotelului “continental”. dupa ora 14:00, totul o luase razna. tot mai multe grupuri de manifestanti veneau in centrul orasului. pe la 16:00, s-au auzit primele impuscaturi in piata libertatii. zvonurile vorbeau de focuri de arma trase in plin, de morti si raniti. fascinant era ca efectul obtinut a fost exact pe dos ! teama parca se evaporase, facand loc furiei si unei hotarari de neclintit. “libertate !“, “acum ori niciodata !“, “jos comunismul !“, “jos ceausescu !“, “azi in timisoara, maine-n toata tara !” rasunau din toate colturile orasului. vestile circulau cu viteza fulgerului si nu mai stiai care sunt adevarate sau care sunt zvonuri si dezinformari.

dupa ora 17:00, cand a cazut intunericul, situatia a scapat de sub control total. la un moment dat am ajuns in piata operei, care era sub controlul demonstrantilor. vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementa de niste indivizi dubiosi, inalti, solizi, cu alura de sportivi de performanta. in urma lor, navaleau cete de tigani care furau tot ce le cadea in mana. cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de cofetaria “violeta” si flacarile amenintau sa cuprinda primul etaj al blocului. oamenii si-au inundat apartamentele, sperand sa scape de foc. era o confuzie generala, demonstrantii adevarati ferindu-se sa se amestece cu provocatorii. m-am intors la studioul lui liviu butoi, din demisolul vilei de langa liceul “c.d. loga” exact cu cateva minute inainte sa intervina trupele de militie, care au deschis focul din nou. mai tarziu, am aflat ca oliver, un prieten care ramasese in piata operei, a fost ranit in picior de un glonte ricosat din trotuar. a avut noroc. a avut si inspiratia sa nu mearga la spital, ci a chemat-o pe sora lui, corina, studenta la medicina, sa-i ingrijeasca rana.

Timisoara 1989 dupa revolutie

Vezi mai multe video din Politica

eram innebunit sa merg si eu in locurile unde se duceau bataliile cu fortele de represiune. pe masura ce trecea timpul, orasul rasuna de scandarile demonstrantilor si tot mai des se auzeau focuri de arma, uneori chiar rafale. pierdusem notiunea timpului. la un moment dat, am auzit o multime scandand “jos ceausescu !“. am fugit spre complexul studentesc si am intalnit in fata liceului de muzica “ion vidu” o coloana de cateva sute de oameni. veneau din calea girocului. n-am stat o clipa pe ganduri si m-am alaturat multimii. precaut, am avut grija sa nu fiu in primele randuri si imi cautam permanent cai de retragere, in caz ca am fi fost atacati de militie. intre scandari, lumea vorbea de arestati, de morti si raniti, insa nimeni nu se temea. era o atmosfera electrizanta care te molipsea.

am trecut prin fata universitatii si am ajuns la podul mihai viteazul. in timp ce primele randuri ale demonstrantilor trecusera de pod si se intreptau spre catedrala, eu ajunsesem in dreptul unui chiosc de ziare din tabla, chiar inainte de pod. marturisesc ca, pana in acel moment, nu mi-a venit sa cred ca se trage in oameni cu gloante adevarate. ma gandeam ca trag cu gloante oarbe, sa ne sperie, sau cu gloante de cauciuc, cum auzisem ca se face in occident, cand vor sa imprastie manifestatiile violente. cei din fata scandau “armata e cu noi !” si inaintau catre cinema “capitol”, in momentul in care militarii au deschis focul. din reflex, m-am aruncat la pamant, ascunzandu-ma dupa chioscul de ziare. am auzit gloantele lovind crengile copacilor si am vazut scantei pe asfalt, de la ricoseuri. atunci am realizat ca sunt gloante adevarate.

cei aflati pe pod se trantisera pe jos si cativa gemeau si se zvarcoleau, loviti de gloante. ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. dimpotriva ! ghemuiti, i-au scos pe raniti din bataia gloantelor si au oprit cateva masini, rugand soferii sa-i duca la spital. nimeni nu i-a refuzat, desi isi murdareau banchetele automobilelor cu sange. mai tarziu am aflat ca militarii care au tras au fost comandati de generalul chitac. multi au tras in aer sau in pamant, evitand sa tinteasca spre demonstranti, insa cateva gloante au nimerit in plin. fantastic era ca, pe masura ce realizam ca se trage in noi ne disparea orice urma de teama. la fel s-a intamplat cu o coloana de manifestanti care au incercat sa vina treaca podul decebal catre comitetul judetean pcr. au fost intampinati cu gloante.

tatal prietenului meu gabi, medicul veterinar viorel timoceanu ne-a povestit ca a fost chemat in noaptea aceea la directia sanitar veterinara, care isi avea sediul in spatele casei tineretului. a trecut pe langa baile “neptun” si a vazut morti si raniti. s-a oprit si a vrut sa-i ajute, insa a fost alungat cu brutalitate de niste securisti in civil. cand a ajuns langa casa tineretului, a vazut ce se intampla pe calea girocului, unde demonstrantii aflati in dreptul liniei tramvaiului 9 sfidau gloantele cordonului de militari de la intersectia cu strada cluj. la un moment dat, impotriva lor au fost trimise cinci tancuri de la unitatea din giroc. coloana a fost blocata in plina strada de un troleibuz pus de-a curmezisul drumului. girocanii, care au fost adevarati eroi in noaptea aia, i-au obligat pe militari sa se predea, amenintandu-i ca le dau foc. nu au incendiat tancurile, de frica sa nu explodeze munitia din ele. maiorul  vasile paul a fost trimis mai tarziu sa le recupereze, iar acesta a condus o interventie de o brutalitate extrema. au fost in stare sa-i urmareasca pe demonstranti pana in scarile blocurilor si sa traga rafale la intamplare. oamenii aveau un curaj nebun: stateau in mijlocul strazii, isi desfaceau hainele la piept si ii sfidau: “trage, baaaa !” imediat urma o rafala de automat. “trage-n ma-ta, baaaaa !” era raspunsul demonstrantilor.

nimeni nu poate descrie cu adevarat ce s-a intamplat in noaptea de 17/18 decembrie in timisoara. atitudinea oamenilor, curajul pe care ti-l extrageai parca din curajul celui de langa tine, exaltarea, sentimentul ca traim un moment magic, credinta ca implinim un destin al carui final urma sa fie unul singur… eram invincibili, gloantele nu existau, eram liberi si nimeni nu ne mai putea fura libertatea. nu voi uita niciodata flacara din privirile celor din jur, zambetul de pe fata lor, aura de ingeri care iradia de pe chipurile tuturor. nu-l cunosteam pe cel de langa mine, dar il simteam fratele meu si stiam ca nu mai au ce sa ne faca. in orice directie te uitai, cerul era brazdat de trasoare, dar rafalele de mitraliera erau acoperite de glasul razvratitilor. toata timisoara vibra.

pe la 3:00, Dumnezeu a varsat o lacrima pentru cei ce au murit atunci. o ploaie torentiala a spalat pacatul celor care au ridicat arma asupra fratilor lor si s-a asternut linistea. peste oras si peste sufletele noastre. atunci am stiut ca i-am invins.

unul din momentele care mi-au marcat viata a fost Revolutia din decembrie 1989, pe care am trait-o din plin la timisoara. aveam 25 de ani si eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cantam jazz, la contrabas. mai bine zis, incercam sa devin muzician de jazz, pe nervii saxofonistului liviu butoi, care era un adevarat mentor pentru mine si alti cativa tineri ce cochetam cu muzica. toata ziua studiam individual sau cantam impreuna, intr-un demisol inchiriat intr-o vila de langa liceul “c.d.loga”. de doua ori pe an, cantam in formula liviu butoi quartet la festivalurile de jazz de la sibiu si costinesti si mai faceam cativa banuti in urma putinelor concerte pe care le mai prindeam prin tara.

ignoram cu totii regimul comunist, care ne ignora, la randul sau, considerand artistii ca noi niste paria. in decembrie 1989, incepusera sa apara zvonurile despre problemele unui preot maghiar. am aflat amanunte de la radio europa libera. era 16 decembrie 1989, sambata, pe la pranz. stiam casa din piata maria in care locuia laszlo tokes si am vrut sa vad cu ochii mei ce se intampla acolo. am luat tramvaiul de langa catedrala si n-am coborat la prima statie, pentru ca voiam sa ma asigur intai privind pe geam ca nu sunt pericole. am zarit cativa oameni adunati pe straduta din fata bisericii reformate maghiare, cu fata catre ferestrele pastorului. din piata sinaia, m-am intors pe jos si m-am oprit la colt. nu erau mai mult de 30 de persoane. mi s-a parut ciudat ca sunt lasati sa stea acolo. erau, insa, bine supravegheati. in zona, frecau menta niste personaje dubioase, evident securisti. ii recunosteai dupa hainele lungi din piele gri, pantofii “otter” si tunsoare. intr-o masina parcata in apropiere erau alti doi dubiosi care erau atenti la tot ce se intampla. oamenii adunati in casei parohiale, care este lipita de biserica, erau enoriasi maghiari si cativa romani. nu erau agitati si vorbeau intre ei aproape in soapta, aruncand cate-o privire ingrijorata spre dubiosii care ii supravegheau. m-am mirat ca n-am vazut nici o patrula de militie pe aproape. n-am stat prea mult in zona, pentru ca n-aveam chef de probleme.

seara, impreuna cu doi prieteni, zoran si gabi, m-am dus la “filiera franceza“, la cinema “timis”. am iesit de la film si gabi ne-a dus cu masina pana la el acasa. locuia in cartierul “intre vii”, pe langa gara de est. in drumul nostru, am trecut prin fata comitetului judetean de partid timis si am fost socati sa vedem cladirea inconjurata de militieni si soldati din trupele de securitate. nu mai exista un geam intreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de carti de-ale lui ceausescu, sticle de whisky sparte si bucati de mobilier. mariana, mama lui gabi, ne-a povestit ca timisorenii au iesit in strada, in sprijinul enoriasilor lui laszlo tokes.

am aflat apoi ce s-a intamplat. la caderea serii, tot mai multi oameni s-au adunat in fata parohiei reformate din piata maria, cu lumanari in maini. tensiunile au izbucnit cand poetul ion monoran a blocat un tramvai aflat in statia din apropiere, tragand de funia pantografului. de aici, pana la “jos ceausescu !” nu a fost decat un pas. oamenii s-au mobilizat si au plecat in mars spre comitetul judetean de partid. in fata cladirii, ii astepta un cordon de soldati din trupele de militie. multimea a spart cordonul si cei mai curajosi au patruns in sediu. furia devastatoare a multimii a intors pe dos totul. au spart birourile si au aruncat pe geam, in uralele celor de afara, portretele si cartile lui ceausescu, sticle de bautura gasite prin dulapuri, tot ce le-a cazut in mana. au fost goniti de interventia brutala a trupelor de securitate, inarmate cu niste bate lungi, sprijinite de masini ale pompierilor care improscau multimea cu jeturi puternice de apa.

“revolutie !” a fost primul nostru gand si nici o rugaminte a parintilor lui gabi nu ne-a putut tine pe loc. ne-am urcat in masina si ne-am dus in complexul studentesc. acolo, am gasit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care incercau sa-i scoata pe studenti in strada. era un fel de disperare a unor oameni care simteau ca acesta putea fi sfarsitul epocii comuniste, dar teama celorlalti parea greu de infrant. se scanda “jos ceausescu !“, “jos comunismul !“, “studenti, veniti cu noi !“, “nu stati in balcoane, ca muriti de foame !“. cineva s-a urcat pe un transformator electric si a incercat sa mobilizeze lumea, insa putini studenti au coborat sa ni se alature. multi erau plecati deja acasa, iar cei ramasi n-au prea indraznit sa iasa din camine.

am plecat cu masina spre casa lui tokes, insa un cordon de militieni bloca circulatia in dreptul restaurantului “flora“, de pe splaiul tudor vladimirescu. ne-am intors, am ocolit prin piata balcescu si am ajuns langa liceul de filologie-istorie, unde am parcat. in permanenta ne luam masuri de precautie, sa avem strazi pe care sa ne putem retrage, in cazul unei interventii in forta a militienilor. ne-am apropiat de biserica ortodoxa din piata sinaia, unde erau adunati vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din calea sagului, intaratati de ideea unei batalii cu militia. trupele erau masate in dreptul librariei de pe bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocand accesul spre biserica reformata. erau tineri care isi faceau stagiul militar in fortele de militie, dar aveau casti albe, scuturi mari de plexiglas si bastoane de cauciuc. la ordinul unui gradat, au inceput sa inainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele in scuturi. noi ne-am retras un pic, dar am vazut, uluiti, ca tinerii adunati acolo nu dadeau inapoi.

dimpotriva ! au alcatuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard si au inceput sa inainteze catre cordonul de militie. aveau si ei bate si cateva rangi, pe care le tarau cu zgomot pe asfalt. un tip solid, caruia ii spuneau semaca, zanganea un lant in mana dreapta si parea sa fie un fel de lider. momentul culminant s-a petrecut cand cele doua tabere au ajuns fata in fata, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, cativa tineri au scos niste sticle incendiare pregatite dinainte, le-au dat foc si le-au aruncat intre militieni. “pe ei !” a strigat semaca si toti au navalit catre militienii care fugeau ca potarnichile. in cateva minute, batalia a fost castigata. tinerii au spart vitrinele magazinelor si au incins un foc in mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii si cartile lui ceausescu scoase din vitrina unei librarii. in uralele lor, semaca defila pe bulevard, cu o casca de militian pe cap si un guler imens de blana, luat dintr-un magazin.

a doua zi, am aflat ce s-a intamplat in celalalt capat al bulevardului, de la liviu butoi, care se afla in vizita la profesorul muresan, ce locuieste langa podul peste bega, pe coltul cu splaiul tudor vladimirescu, deasupra unei frizerii in care lucra domnul virgil, cel mai bun frizer din timisoara (si care s-a transformat acum cativa ani, intr-o farmacie, desigur). accesul spre casa lui laszlo tokes era blocat de doua cordoane de militie, unul dispus pe pod, iar celalalt pe splai. in spatele lor, era o masina de pompieri, pregatita sa lanseze jeturi de apa catre manifestanti. o parte a acestora era masata dincolo de pod, langa parcul catedralei. ceilalti s-au imprastiat in parculetul de pe malul raului bega, unde au descoperit o gramada de pietris si au inceput sa arunce cu pietre in militieni. dispozitivele erau comandate de cativa ofiteri de militie, care se aflau chiar in dreptul frizeriei, sub balconul profesorului muresan.

enervat de pietrele care-i loveau din intunericul parculetului, un sergent major a venit la sefii lui, cerandu-le sa-i lase sa-i atace pe manifestantii din parc. au navalit spre ei, insa oamenii – normal ! – au fugit. militienii au reusit, totusi, sa prinda doua fete, pe care le-au adus langa frizerie, tarandu-le de par si lovindu-le cu picioarele. scena i-a facut sa explodeze pe manifestantii de dincolo de pod, care au atacat cordonul si l-au strapuns. ingroziti, militienii au fugit. oamenii au incercuit masina de pompieri, i-au aruncat din ea pe militari si au impins-o in raul bega. cele doua grupe de manifestanti au facut jonctiunea, stapanind intreaga zona. bucuria era imensa. unii s-au dezlantuit si au spart toate vitrinele magazinelor, fiind cu greu potoliti de cei mai pasnici.

cineva a spus sa mergem in centru. era deja trecut de miezul noptii si am ajuns la catedrala. eram vreo 4-500 de oameni. un cordon de militieni inconjurase primaria si o parte dintre manifestanti voiau sa-i atace. din multime au aparut niste lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele catedralei si incercau sa-i opreasca pe cei ce voiau sa se bata cu militienii de la primarie. povestea a durat vreo ora, in care multimea pendula intre catedrala si primarie, unde ii injurau pe militieni si le reprosau ca nu sunt romani, daca apara regimul comunist.

la un moment dat, cineva a venit cu ideea sa mergem in cartierele muncitoresti, sa chemam lumea la revolutie. norocul nostru a fost ca nu ne-a placut ideea si am plecat spre casa. gabi m-a dus cu masina. cand am trecut pe strada cluj, spre centru treceau camioane cu soldati. o parte a manifestantilor a plecat spre calea sagului, restul spre circumvalatiunii. prea putini oameni au iesit in strada sa li se alature. in dreptul antenelor de radio de langa cimitirul din calea lipovei, a avut loc prima interventie in forta a unor masive trupe de militie, care a reusit sa imprastie manifestantii si sa aresteze o parte dintre ei. cand am ajuns acasa si am intrat, surescitat, pe usa, strigand “gata cu ceausescu ! a inceput revolutia !“, maica-mea a inceput sa planga.