o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.

seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.

iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere in cursa cu care dorea sa calatoreasca.

piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o teapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !

imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.

pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.

printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.

plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.

la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !

dupa noaptea de distractie prin saint louis, ma trezesc pe la pranz si imi fac bagajele. mancam repede orez cu carne si, pe la 14:00, ne luam ramas bun de la arona, negociem cu un taximetrist sa ne duca pana la mbour cu 25.000 franci cfa (40 de euro) si plecam: jumatate cu el, jumatate cu mercedes-ul lui rod. sunt cel mai tare toubab pe care l-au cunoscut localnicii, dar si prietenii mei francezi, pentru ca aman drumul la ambasada din dakar pe maine, riscand o gramada de probleme. alimentam la o benzinarie de pe drum, pompand benzina cu mana, ca la vechile fantani de la tara.

soseaua e foarte buna, iar savana ne ofera imagini de vis. daca pana aici am vazut doar turme de oi sau capre, acum apar primele vaci cu coarne imense. cocotieri cu nuci inca verzi inlocuiesc palmierii din maroc si mauritania si vedem primul baobab, copacul simbol al senegalezilor. in jurul trunchiului sau, localnicii isi construiesc case. deja satele sunt mai mari si gospodariile par instarite. vegetatia e tot mai abundenta si adesea vedem adevarate cranguri de baobabi, care sunt fascinante.

din cand in cand, trebuie sa oprim in cate un sat, pentru ca motorul masinii taximetristului (o toyota carina) se supraincalzeste. jean louis, care a fost taximetrist 4 ani, il invata pe sofer mici trucuri: ii arata cum coboara temperatura apei, daca da din cand in cand drumul la sistemul de incalzire; apoi ii fixeaza oglinda de pe portiera din stanga, care se tot pleostea din cauza vitezei, cu ajutorul unui carton rupt dintr-un pachet de tigari.

traficul nu e atat de intens, insa masinile care circula pe sosele sunt fascinante. la un moment dat, suntem depasiti de o rabla fara usi, fara geamuri si fara capota, care gonea cu 90 de km/ora ! pe marginea drumului zac zeci de schelete de masini si in fiecare asezare gasesti o gramada de ateliere auto. e plin de microbuze supraincarcate, care circula cu usa din spate deschisa. la majoritatea dintre ele, de bara de protectie este sudata o platforma de 20 de cm, pe care isi tin picioarele cativa tineri ce calatoresc atarnati de microbuz. ca sa nu-i umple de praf, de tabla respectiva e agatat un sirag de panglici multicolore din cauciuc. indicatoarele sunt rare, semnele de circulatie – la fel, iar trecerea peste calea ferata e marcata cu o tabla pe care sunt lipite doua fasii de banda adeziva alb-rosu, in forma de “X”.

controalele pe soselele din senegal nu sunt atat de stricte ca in restul tarilor strabatute pana acum. de obicei, la intrarea in sate, asfaltul are niste cocoase, pentru ca automobilele sa incetineasca. acolo vezi politisti plictisiti, pe care soferul nostru ii claxoneaza si le face cu mana, fara a opri. ajungem in thies, un oras in plina expansiune, cu strazi aglomerate si copaci imensi. pe margine, e plin de tarabe unde se vand cosuri si mobilier din lemn sau impletituri din nuiele multicolore. copiii se infierbanta in plina strada, in jurul unor jocuri de fotbal cu manete intr-o stare deplorabila. se construieste mult, mai ales la periferie, unde vedem vilele bogatanilor si stadionul “lay diop”, nou si surprinzator de modern.

dupa thies, peisajul se schimba. pamantul devine rosiatic si vegetatia mai rara, insa vedem primele dealuri din ultimele doua saptamani. soferul nostru ne asigura ca, in timpul sezonului ploios, totul inverzeste si vegetatia devine luxurianta. ne opreste langa rezervatia “bandia“, ingradita si cu program de vizitare pentru turisti. dam o spaga si primim o calauza care ne plimba intr-un safari de o ora. nu o face de mantuiala: verifica din ce directie bate vantul si ne conduce pana la un iaz unde se adapa, la gramada, antilope, rinoceri si girafe. la plecare, ne sfatuieste sa cumparam miere din satul urmator, stransa de localnici de la albinele salbatice dintr-o padurice.

ajungem la mbour si soferul ne lasa la marginea orasului, langa o benzinarie. suntem imediat inconjurati de femei si copii care cersesc sau incearca sa ne vanda fructe si apa. unul dintre ei insista sa-i dau numarul de telefon si adresa de mail, sa corespondam. suntem recuperati de marko, care vine cu un nou prieten, suleiman, un tip cool, cu rasta si un renault 21 cu portbagajul ocupat de un sound system care aproape te darama. desigur, muzica reggae. resedinta noastra (le paradis kinkeliba) e superba: la doi pasi de plaja, cu camere largi, baie cu wc normal, dus si o curte umbrita de niste arbusti bine ingrijiti. socializam rapid, cu ajutorul catorva beri, care ne ajuta sa stingem fierbiteala unor jointuri cu iarba din gambia. desi ilegal, consumul de cannabis e ceva obisnuit in casele senegalezilor. peste tot, gazda are pregatita o tavita cu foite, filtre si un pumn de ganja de calitate, pe care o plimba in jurul mesei.

spre seara, ne-am dus in vizita la jakline, o frantuzoaica din briancon, care isi cumparase o casa fascinanta in mbour. patrata, cu acoperis plat folosit ca terasa in noptile cu arsita mai domoala, o curte cu nisip si un gard care o proteja de privirile indiscrete, casa avea in fiecare perete cate o deschizatura la diferite inaltimi, care permitea aerului sa circule asa incat pana si in zilele toride se pastra o racoare confortabila. fiind sarbatoare, urcam pe acoperis si ascultam un adevarat concert al femeilor din cartier, ale caror voci se impleteau intr-o nemaipomenita melopee arhaica. incepea o voce, apoi se adauga o alta si inca una si tot asa, ca intr-un cor nevazut si perfect sincronizat.

ni se facuse foame si rod ne-a dus sa mancam intr-un cartier obscur, cu colibe din te miri ce, ca in favelele pe care le-ati vazut in filmele despre brazilia sau india. o incapere luminata cu un felinar chior, un ceaun inconjurat de cativa bolovani pe care se sprijineau niste scanduri in chip de bancheta si un primus cu doua ochiuri alimentat de la o butelie, un teanc de farfurii de tabla si un manunchi de linguri si furculite inghesuite intr-o jumatate de sticla de cola din plastic. meniul: supa sau omleta. neincrezator in calitatea oualor, am cerut supa, care era un fel de tocana din cartofi, carne, legume si mirodenii, usor picanta si cu un gust minunat. am sfarsit luand cu totii portii duble de supa si omleta, totul pentru 5.000 de franci cfa de persoana (cam 3,25 euro). la iesire, rod ne-a explicat ca asa arata un fast food senegalez, unde mancarea e totdeauna proaspata.

a urmat terasa “le soleil”, exotica, dar fara prea multe gagici si cu muzica de la tropice, mai lights decat cea autohtona. nu ne-a placut prea mult, asa ca am sfarsit intr-un club, cu bacardi si suc de portocale. dupa obiceiul locului, surpriza a fost un concert ad-hoc cu ami cole, care a ridicat toata lumea in picioare, intr-un dans nebun si salbatic. aici, trebuie sa mai fac (inca) o paranteza despre femeile din senegal. de o frumusete rara ! cu picioare lungi, trupuri de antilopa si fete de fotomodele de top. usor abordabile, fara a fi prostituate, iar in pat – niste fiare salbatice, cu carnea vibrand in ritmuri necunoscute albilor.

ne-am trezit devreme si am plecat la drum la 7:30. trebuia sa ajungem cat mai devreme in la gouira, punctul de frontiera, sa iesim din maroc, sa strabatem no man’s land (o fasie de 3 kilometri) si sa intram in mauritania inainte de pranz, cand granita se inchidea. dupa ce am iesit din dakhla, marko si jean-louis s-au luat la intrecere pe soseaua dreapta, gonind in paralel cu 180 de km la ora. din nou, in prima parte a zilei, cerul era acoperit de o pacla care ne proteja de razele soarelui. conducem zeci de kilometri cu desertul cameleonic in stanga si coasta atlanticului in dreapta. pe masura ce ne apropiem de granita, nisipul devine tot mai murdar si peisajul tot mai selenar. la 142 de kilometri de nouadhibou oprim intr-o benzinarie. dupa ce ne depasesc 4 jeep-uri decapotate, vopsite in culori de camuflaj, pline de tuaregi cu capetele acoperite cu turbane, culmea ! in fata noastra, alimenta un jeep tot cu “07″ pe numarul francez al placutei de inmatriculare. bucurie mare pe francezii mei: gasisera pe unii tot din ardeche !

dupa ce ajungem la punctul de frontiera, cat stam la coada de 4-5 masini, jean louis scoate un tub si doua carpe din bumbac si, impreuna cu marko, se apuca si dau un lustru temeinic pe capotele masinilor. clientii mercedes-ului si ai peugeot-ului ne asteptau in no man’s land si trebuiau impresionati. pacla se ridicase si soarele parjolea totul. trecem fara probleme de punctul de frontiera, unde se termina si soseaua. dupa ce bajbaim cateva sute de metri, luandu-ne dupa urmele de cauciucuri ale celor care trecusera deja pe acolo, vedem doua masini si 3 barbati, care pareau ca ne asteapta. era benny, clientul si calauza noastra, impreuna cu doi prieteni. dupa multe incercari, marko reusise sa vorbeasca cu ei pe mobil si stabilise intalnirea.

purtau camasi si pulovere, sirwal (niste pantaloni pana sub genunchi, largi, bufanti si albi), slapi din piele in picioarele goale si dara (un fel de vestmant larg, ca un cearsaf prin care sa-ti bagi capul, alb sau de culoarea cerului senin, cu un buzunar la piept, brodat cu ata galbena). erau tuciurii si aveau parul cret si sarmos. cand era prea cald, din cateva miscari isi infasurau in jurul capului un hawli (turban dintr-o o panza lunga, albastru deschis sau neagra). imediat, au tras masinile una langa alta si au sprijinit de ele doua rogojini, ca sa ne protejeze de vantul care vajaia serios, au luat dintr-un rucsac un primus mic cu butelie si au pregatit un ceai de bun venit. noi am scos o punga de produse de patiserie cumparate in dakhla si am pocnit dopul ultimei sticle de sampanie pastrata special din franta.

benny ne-a explicat ca masinile cele mai cautate in mauritania sunt mercedes. orice model. in ultima vreme, si peugeot a devenit o marca destul de populara. suv-uri sau 4×4, insa, nu se aduc decat pe comanda ferma. marko obtine rapid 1.000 de euro pe masinuta noastra, insa jean louis tine de pret si se tocmeste pana scoate 1.300 pe mercedes-ul lui. desigur, plus transport pana la nouakchott. batem palma, ne inghesuim bagajele in masinile lor si ne facem ultimele poze langa ale noastre. benny le duce la “garaj”: o zona mai neteda de langa drum, ferita de vant cu gramezi de bolovani si pazita de niste berberi, unde negustorii de masini le lasa pana gasesc viitorul cumparator. pentru o taxa de cativa euro pe zi. ne ingramadim 7 persoane in renault-ul lui benny, trecem fara probleme frontiera in mauritania si pornim spre nouadhibou. din loc in loc, vedem gospodarii saracacioase, cu corturi sau colibe inconjurate de garduri din boltari si tot mai multe turme de camile. pe calea ferata paralela cu soseaua ne intersectam cu cel mai lung tren pe care l-am vazut vreodata: cateva sute de vagoane cu minereu intinse pe cel putin 2 kilometri, trase si impinse de cate doua locomotive.

intram in nouadhibou, un oras cu 150.000 de locuitori. cei mai multi vorbesc si franceza, limba in care – alaturi de araba – sunt inscriptionate toate firmele. aici intalnesti extremele. corturi berbere, langa case patratoase din omniprezentii boltari netencuiti, langa vile opulente de un kitch absolut si trist. rable si schelete de rable peste tot. capre razlete si turme de camile, langa ultimul tip de suv nissan, langa cotige trase de magari rapciugosi. locuri virane napadite de dune, langa un aeroport mai degraba militar, langa un teren de fotbal pe nisip.

oprim la campingul “chez abba” si coboram amortiti din masina langa o vitrina prafuita plina de bijuterii traditionale de o frumusete salbatica. nisip peste tot. femeile lor sunt straniu de frumoase si ne privesc dispretuitoare si usor atatate. avem de ales intre camerele simple si curate sau corturile berbere. desigur ca aleg sa dorm in cort, in sacul de dormit pe care reusisem sa-l gasesc cu greu intr-un orasel anonim din maroc. schimbam bani si trebuie sa tinem minte o noua paritate: 1 euro = 330 de ouguiya. bancnotele mari sunt nou-noute, dar cele de mici sunt atat de mototolite si de zdrentuite, incat uneori numai localnicii le recunosc valoarea in functie de culoarea initiala, pe care doar ei o mai ghicesc. ma inteleg cu o frumusete locala sa-mi spele toalele pentru 100 de ouguiya si ma simt usor misogin, dar razbunat pentru privirile indurate la sosire.

seara, suntem invitati de benny sa cinam la el acasa. ne duce cu masina si nu avem nici cea mai mica idee in care parte a orasului suntem. orbecaim un pic pana dam de usa de tabla a casei din boltari si patrundem in interiorul auster. ne descaltam si intram in camera de oaspeti. are peretii goi, dar mocheta de pe jos e acoperita pe mijloc de un covor cu motive orientale. de-a lungul peretilor, are perne pe care ne tolanim confortabil. bem apa si coca-cola la cutie. cele doua neveste ale lui benny, imbracate in malaffa (o panza elegant colorata in care se infasoara iscusit din cap pana-n picioare) au grija sa nu ne lipseasca nimic, pana ele pregatesc intr-un colt, pe un primus mai mare, couscous cu carne de camila, mirodenii si condimente. tot ele ne prepara si ceaiul, in timp ce noi ne facem siesta si palavragim satisfacuti.

am avut un somn minunat in cortul berber, pe o rogojina intinsa pe nisip. la 4:30, ne-a trezit muezinul care chema credinciosii la rugaciune, dar am adormit la loc.

dimineata, dupa ce ne-am luat masinile din garajul hotelului “texas” din tan tan, am plecat spre laayoune. cu un pasager in plus: marcos, un brazilian care hoinarea prin maroc de o luna si jumatate si cauta pe cineva sa-l duca pana in mauritania. de acolo, voia sa treaca in mali, sa mai vagabondeze 4-5 luni prin africa, dupa care sa caute un vapor care sa-l duca inapoi acasa. mai aveam carburant pentru 100 de km din cei 300 pe care ii aveam de parcurs pana in laayoune, insa ne-am incapatanat sa gasim o benzinarie fara taxe. cu un pic de noroc, am descoperit una, in mijlocul desertului, unde ne-am luat micul dejun: curmale si, desigur, ceai.

nici acum nu inteleg ce fel de asfalt toarna marocanii pe soselele lor, ca rezista diferentelor de temperatura zilnice dintre noapte si zi. n-am intalnit o groapa in toata sahara. din loc in loc, pe marginea soselei, descopeream trasee ciudate, marcate cu bolovani, destinate caravanelor de camile sau temerarilor care se incumetau sa faca raliuri pe nisip. am alimentat la una din benzinariile lantului “atlas“, unde benzina costa 4,38 dirhami/litru, adica mai putin de 50 de eurocenti.

am profitat de popas ca sa ne dezmortim un pic si ne-am plimbat pe faleza abrupta a atlanticului. agatati de stanci, la 20 de metri de valuri, pescari temerari isi incercau norocul. drumul spre sud era superb: in stanga – desertul, in dreapta, alternativ –  faleza stancoasa sau plaje pustii, pe care descopeream, din loc in loc, colibele din pietre ale pescarilor sau colonii de rulote al caror rost nu-l pricepeam deloc.

deja ne obisnuisem cu oraselele rosiatice, vazute din goana masinilor, cu furnicarul de oameni care isi avea treaba lor, transportand ceva sau calatorind spre destinatii necunoscute. dar spectacolul cel mai fascinant era cel al desertului, care isi schimba culorile precum un cameleon, la fiecare cativa kilometri. intai era portocaliu, ca o prelungire a localitatilor. apoi incepea sa se pateze cu tufisuri verde inchis. repede, devenea bej, presarat de tufe prafuite si uscate. cateva minute mai tarziu, se colora intr-un gri maroniu, ca sa revina la bej si sa se umple de tufisuri roscate. primele dune bej deschis le-am descoperit intr-un desert cenusiu, cu tufisuri gri si pietre alburii, decolorate de soare. cativa kilometri mai tarziu, era din nou bej, cu smocuri de iarba verzi. apoi tufele dispareau si culoarea dominanta devenea maronie, intrerupta de periculoasele dune cu nisip fin ca apa sau de vai largi, ca fundul unor lacuri nemarginite, secate de soarele necrutator.

in contrast cu desertul, cerul avea nori fabulosi, parca pregatiti de o furtuna care mereu ne ocolea, desi ne-am fi dorit-o cu ardoare. nu reuseam sa inteleg lumea pe care o strabateam. ici-colo, cateva colibe din bolovani acoperiti cu o prelata, in care locuiau pescari care nu aveau cui sa-si vanda pestele. magari rapciugosi rasareau din nisip, cautand cateva fire de iarba pe sub pietre. soseaua neagra si dreapta, al carui capat se pierdea in zare, parea singura certitudine. desigur, cu conditia sa nu intalnesti – cum am patit noi – 4 mercedes-uri conduse de marocani dementi, care aveau chef de concurs si au incercat sa ne provoace, depasindu-ne vijelios si incetinind apoi in fata noastra, ca o invitatie la un raliu spre nicaieri. i-am ignorat si ne-am oprit pe marginea drumului. un indicator spre tarfaya, oraselul langa care legenda spune ca antoine de saint exupery s-ar fi prabusit cu avionul in valurile atlanticului, ne-a umplut de nostalgie si regret. nu aveam timp sa-l vizitam.

am oprit sa mancam de pranz intr-o asezare din desert. ne-am asezat la mesele de plastic din fata unui asa-zis restaurant si am fost norocosi sa gasim un pusti care o rupea putin pe franceza. am mancat un tajin de pui oribil. marcos, obsedat ca nu cumva sa se imbolnaveasca din cauza conditiilor indoielnice in care erau preparate mancarurile pe continentul african, a preferat sa joace fotbal cu niste copii. cat a calatorit cu noi, nu a mancat decat chipsuri, chifle si branza topita. “la vache qui rit,” ranjea catre noi ciudatul brazilian, insa nimeni nu dorea nici macar sa guste din ratia lui. am ajuns in laayoune, trecand pe langa o impresionanta fortareata care ne-a amintit ca, pana nu demult, sahara occidentala era independenta, iar autoritatile marocane faceau eforturi considerabile sa o integreze.

laayoune era un oras frumos, pe care aveam sa-l vizitez linistit doi ani mai tarziu, cu trotuare largi, palmieri pitici si o gramada de jeep-uri ale fortelor ONU, care asigurau tranzitia pasnica a saharei occidentale sub jurisdictia marocului. am avut norocul sa descoperim un hotel de lux, in a carui gradina interioara am savurat o bere rece. flag pils. n-am ramas peste noapte, pentru ca pat a aflat ca putem dormi intr-o oaza din apropiere. o oferta de nerefuzat: 15 dirhami de persoana. cel mai greu a fost sa-l scoatem pe marocanul care pazea locul din coliba lui. negocierea a durat 5 minute si popasul in oaza ne-a costat doar 100 de dirhami. adica 10 euro. pacat ca mi se descarcase bateria de la camera video exact cand am ajuns.

noaptea in oaza a fost fabuloasa. ne cumparasem fructe, legume si niste carne din laayoune. ne-am scaldat in lacul inconjurat de palmieri si am stat la povesti in jurul unui foc aprins din crengile adunate din nisip. am intins corturile, dar eu am preferat sa dorm intr-unul din hamacele pe care alex le adusese din ultima sa calatorie in brazilia.

dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.

cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate

pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasis marocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.

marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.

am plecat din mohammedia intr-o dimineata fabuloasa, cu ceata acoperind totul, dupa – desigur ! – un ceai intr-un local cu nume optimist (“oasis cafe”) si ne-am pus la drum pe sosele lungi, strajuite de palmieri, apoi de arbusti stufosi, apoi de palmieri pitici si dupa o vreme, de cactusi si bolovani. oraselele alb-albastre de la inceputul drumului se transformau intr-un peisaj ireal, cu asezari tot mai sarace, care imi aminteau de copilaria petrecuta la bunici, undeva la tara, in banat, acum 40 de ani. portretul regelui e peste tot, in cele mai neasteptate reprezentari. doar accentul maghrebian al cladirilor este diferit.

in afara de multele logan-uri care mi-au atras atentia prin maroc, mertanele cobra diesel albe domina soselele. sunt peste tot, uneori in cirduri parcate la margine de vreun sat. mi-am amintit ca si eu vandusem unui arab mercedes-ul meu si m-am uitat dupa el prin africa totul clocoteste de viata, lumea e vie, colorata. din mersul masinii e fascinanta: cotige trase de magarusi printre camioane imense si autobuze deprimant de identice. magari, tarabe, cisterne, inca un cird de mertane. de data asta, albastre. unele alimenteaza direct din cisterne oprite pe sosea. multe accidente usoare, cel putin unul la 30-40 de kilometri. e drept, soferii marocani conduc nebuneste si sa te fereasca Dumnezeu sa-ti dea prin cap sa te iei la intrecere cu ei. am vazut depasiri care le-au smuls excamatii de uimire si groaza lui marko si fred, iar pe una am si reusit s-o filmez.

fred, cel de-al treilea personaj din masina noastra, era ca un urs cu suflet de aur. casatorit cu anwa, o senegaleza superba, voia sa-si viziteze socrii si sa le duca daruri. de aceasta data, venea fara ea si cele doua fete. fred locuieste intr-un sat din ardeche, nu departe de annonay, intr-o casa veche, cu o curte foarte linistitoare. lucra in constructii. intre timp a devenit un fel de sef de echipa la firma unui neamt si asta vara se gandea sa plece cateva luni la niste comenzi in dubai, sa faca niste bani.

remarcabila curatenia peste tot in maroc ! chiar si in cele mai sarace catune, totul era maturat, vopsit, varuit, iar bolovanii aliniati pe langa drum. treceam pe langa palcuri de cladiri care imi aminteau de satele din filmele cu cow-boy. doar ca aici cladirile erau vopsite in alb, rosu sau verde, iar arhitectura – araba. nu reuseam sa inteleg din ce traiau, dar nimeni nu parea sa stea de pomana. pietele aparute pe langa statiile de autobuz erau pline de oameni de toate natiile in drum spre speranta. privesc acum imaginile filmate pe drum si vad detalii pe care nu-mi mai amintesc sa le fi observat.

toata lumea ne-a recomandat sa mergem la essaouira pe “la route cotiere“, pentru peisajul de exceptie. soseaua s-a ingustat, de nu incapeau doua masini, iar din fata veneau permanent camioane pline cu piatra, care aproape ca ne fortau sa le cedam asfaltul. norii de praf ne obligau adesea sa oprim pe margine. gropi, bolovani si – desigur ! – pana. insa exact cand incepusem sa ne plictisim, a aparut in dreapta noastra oceanul. intr-adevar, restul drumului a meritat eforturile ! faleze abrupte sau lente si acoperite de tufe verzi, plaje nesfarsite, pustii sau cotropite brusc de o cireada de rulote pline cu hippioti. peisaje spectaculoase, pe zeci de kilometri.

am ajuns primii in essaouira, o veche cetate feniciana, devenita acum atractie turistica, mai ales toamna, in timpul festivalului de gnawa. ne-am plimbat un pic prin centru, destul cat sa ne agate un elvetian. isi cumparase doua apartamente aproape identice, pe acelasi palier al unei cladiri de langa plaja si ne-a combinat sa inchiriem unul dintre ele. nu pretul de 8 euro/noapte de persoana ne-a convins, ci felul in care era decorat, cu mobilier berber si pereti acoperiti de mozaicuri fabuloase.

au ajuns si ceilalti, asa ca, dupa ce am reusit sa deblocam yala de la intrare, am dat o tura prin bazar. ne-am cumparat tricouri misto si camasi marocane fara guler. eu cu alex si jean louis ne-am lasat convinsi sa intram in buticul unui smecher care vindea ceramica si ceaiuri. ne-a facut o stangace demonstratie a ritualului prepararii ceaiului traditional si a incercat sa ne vanda niste cani de lut. incarcati cu mancare si fericiti ca am gasit niste sticle cu vin, ne-am intors in apartamentul nostru “regal”. cheful putea sa inceapa !

ne-am trezit pe la 8:00. am reusit sa facem dus si sa coboram la masini cu putin timp inainte ca ferryboat-ul sa acosteze la tanger. imaginea portilor imense de metal care coborau pentru a deschide cala vasului a fost la fel de spectaculoasa ca la plecare. ne-am asezat la coada din vama si am inaintat mai rapid decat ne-am fi asteptat. stiind regulile, marko a luat actele masinii si s-a dus sa obtina nu stiu ce documente, pentru care a platit 25 de euro. cand ne-a venit randul, surpriza ! vamesul marocan nu voia sa ia in considerare documentele si ne tot arata un individ care se invartea printre masini. ne-a explicat ca trebuie sa-i dam personajului respectiv 5 euro ca sa mearga sa ne obtina aceleasi hartii, pe care sa le mai platim o data. marko si fred erau uluiti. am inceput sa rad: “cunosc stilul ! asteapta o spaga.” francezilor nu le venea sa creada, insa au inceput sa-mi dea dreptate cand au vazut ca vamesul se ocupa de urmatoarele masini, ignorandu-ne complet. pana la urma, am scapat ieftin: marko l-a intrebat cati copii are si i-a daruit 5 masinute de jucarie din sacul cu daruri stranse pentru cei din senegal. pentru ca intermediarul care trebuia sa obtina actele (si care era mana in mana cu vamesul) bombanea nemultumit, am gasit un cadou si pentru el, reusind sa intram in maroc.

ceilalti ne asteptau de vreo jumatate de ora. am schimbat 50 de euro in moneda locala si am primit o gramada de bancnote mototolite. paritatea: 10 dirham pentru 1 euro. ni s-a atras atentia ca scoaterea din tara a monedei nationale este interzisa. am traversat tangerul, pe care l-am vazut din mers. un amestec fascinant de traditie si mizerie. ne-am amuzat copios in fata unui semafor care arata concomitent si verde si rosu. ne-am intersectat cu vehicule ciudate, amestecuri hibride intre motoreta si caruta. ne-a aparut in cale si prima camila, iar primul popas l-am facut la un restaurant de la marginea orasului, unde am baut ceai si am mancat produse de patiserie autohtone, dulci si aromate.

ne grabeam sa ajungem la moulay bousselham, unde trebuia sa gasim campingul “chez halal”. am tot intrebat localnicii intalniti in cale, insa nimeni nu stia ce cautam. pana la urma, ne-am intalnit chiar cu halal (pe care nu-l chema halal ), care venise in cautarea noastra. ne-am parcat masinile in camping si ne-am dus sa mancam. primul pranz in maroc, la restaurantul “izaguirre”, cu peste proaspat gatit  dupa traditia locala, celebrul ceai de menta si vin frantuzesc. de pe terasa unde am mancat se vedea laguna si intrarea in parcul natural din apropiere, unde mai multi pescari s-au oferit sa ne duca cu barca pentru 5 euro.

m-am plimbat, impreuna cu flo, prin moulay bousselham, fascinat de lumea pe care incepeam s-o descoperim. case saracacioase construite din boltari, majoritatea strazilor erau neasfaltate, desi pe alocuri incepusera sa puna borduri, semn al unei viitoare sistematizari. catre ocean, cladirile deveneau mai impunatoare. unele erau adevarate vile, cu destinatie de pensiuni pentru turisti sau – pur si simplu – locuintele unor oameni instariti. am fost uluit de nevoia de comunicare a localnicilor: peste tot gaseai un fel de buticuri cu cabine telefonice de unde, contra unor tarife rezonabile, puteai suna in orice colt al lumii. in permanenta, vedeai in ele pe cineva vorbind la telefon. multe internet cafe-uri, intens folosite mai ales de tineri. de-a lungul intregii noastre calatorii in africa aveam sa le regasim peste tot. daca un sat avea 10 case, una dintre ele era butic cu telefoane. daca avea 20, una era internet cafe.

mi-a parut rau ca nu aveam timp sa platim un pescar sa ne duca pana in rezervatia de pasari din apropiere si ne-am intors in camping, pentru adevaratul motiv al popasului: cumparatorul masinilor noastre avea un mecanic auto de incredere in moulay bousselham, ieftin si bun, care trebuia sa le verifice si sa schimbe eventualele piese defecte. era un tip slabanog, cu mainile negre de la ulei si vaselina, care nu vorbea nici o limba straina. i-am spus sa se ocupe mai intai de peugeot-ul nostru, fiindca voiam sa ajungem cat mai repede la rabat, sa pot trimite faxul cu reclamatia mea pentru bagajele pierdute de alitalia. m-am amuzat copios ca specialistul nostru se comporta ca un mecanic auto tipic: el cu indicatiile, noi cu munca. noroc ca francezii mei erau priceputi la masini !

marko n-a avut de lucru sa-i spuna mecanicului ca i se pare ca auzea un zgomot suspect la unul din telescoapele de pe fata. s-au invartit o gramada in jurul peugeot-ului, i-au dat jos rotile, s-au holbat la telescoape. omul si-a facut o lista cu piesele pe care trebuia sa le schimbe si de la celelalte automobile, dupa care a plecat cu alex si jean louis sa caute pe la depozitele de masini uzate din zona. eu am profitat si am dat o tura prin campingul lui halal. semana cu cel de pe malul muresului de la periam, unde se tine in fiecare an festivalul “rock la mures“. niste rulote nenorocite in care nu aveai chef sa dormi, o cladire pentru dusuri si wc-uri care arata ca dupa razboi, insa multi copaci si verdeata. locul era foarte curat, iar pentru gunoi erau agatate niste cosuri din rachita din loc in loc, golite in permanenta de un angajat.

mecanicul nostru s-a intors dupa apus si a mesterit la lumina lanternelor pe la motoarele automobilelor, pana ne-am plictisit cu totii si ni s-a facut foame. halal ne-a demonstrat ce inseamna ospitalitatea marocana si ne-a organizat o petrecere. niste banci si scaune de plastic asezate in jurul unui foc temeinic. un radio agatat de creanga unui copac. un lighean de plastic plin cu ciosvarte de pui unse cu un sos de mirodenii ciudate de ne-am lins degetele. niste sticle de vin, completate de sampania noastra si un crab imens care misca disperat din picioare, rasturnat cu burta in sus in iarba. dupa ce ne-a lasat sa ne speriem de el si sa-l cercetam pe toate fetele, halal l-a aruncat viu pe jaratecul gratarului. biata vietate s-a chinuit cel putin o ora pana cand a incetat sa mai dea vreun semn de viata, insa savoarea carnii pe care am desprins-o cu greu, spargand crusta picioarelor si apoi carapacea, ne-a sters din minte mila pe care ne-o provocase vazandu-i chinurile.

am stat la povesti cu halal si prietenii sai pana tarziu in noapte. erau foarte simpatici si vorbareti, plini de pilde si intamplari hazlii. au fumat dand aprobator din cap din iarba noastra, dupa care ne-a mai umilit o data, rasucind un ditamai jointul, in care presarase niste hasis pe care l-a scos dintr-o tabachera de la brau.

si s-a facut liniste…

am traversat marea mediterana intr-o zi minunata, cu soare si cer perfect senin. de altfel, pana la finalul expeditiei, nu aveam sa mai vedem vreun nor pe cer. dimineata, ne-am regasit la micul dejun, dupa care am inceput sa exploram vasul. “biladi” era compartimentat ca un fagure, iar interiorul semana cu un vagon de dormit. am gasit si cabinele de dus, largi si extrem de curate.

nu prea aveai multe de facut pe ferryboat. pasagerii formau un microunivers fascinant, cu oameni de toate rasele si ocupatiile. familii de arabi care se rugau de cateva ori pe zi, cu fata spre mecca. aventurieri ca noi, majoritatea francezi, cu povesti fantastice in care auzeai tot felul de nume exotice: marrakech, casablanca, agadir, tan-tan… negustori care coborau de cateva ori pe zi in cala, sa se asigure ca marfa din masinile lor e intacta. afaceristi care visau sa se imbogateasca peste noapte sau sa descopere magice comori ascunse de triburile din jungla. bisnitari care aduceau tot felul de rable luate pe nimic din europa, burdusite cu cele mai neasteptate obiecte, de la jucarii desperecheate pana la baxuri cu ulei. ca sa mai treaca vremea, jean louis si fred s-au lasat usor provocati la o partida de carti de un elvetian si un belgian, in timp ce restul am preferat sa lenevim la soare, pe puntea superioara.

si pe jean louis l-am cunoscut cu ocazia expeditiei noastre. un francez scund, dar vanjos, cu parul lung si ondulat, pe care si-l strangea intr-o coada stufoasa la spate. de o buna dispozitie molipsitoare, era sursa permanenta de poante si glume. stia o gramada de meserii, dar acum lucra ca sofer pe camioane si tiruri. era prima sa calatorie in africa si isi suna des sotia si copiii, povestindu-le aventurile noastre. locuiau impreuna in ardeche, intr-o casa veche, cu hambar si teren imens, pe care se incingeau aprige meciuri de petanque. sora lui lucra la o companie aviatica si ne cedase noua biletele cu pret special la care avea dreptul anul acela, asa ca urma sa platim doar 60 de euro pentru avionul care avea sa ne aduca din dakar inapoi la paris, in loc de vreo 400, cat ar fi costat in mod normal.

ca sa ajungem la tanger, am traversat mediterana in doua nopti si o zi. ne-am imprietenit cu echipajul ferryboat-ului, care ne-a lasat sa vedem punctul de comanda. ne-am prajit la soare pe puntea superioara, aparati de panourile de sticla care opreau briza. am cautat sa deslusim in zare coastele italiei si spaniei, care au generat imediat povesti si amintiri despre alte aventuri intamplate pe acele meleaguri. am ales cu greu felurile de mancare la pranz, cautand sa trag cu ochiul in farfuriile celor dinaintea mea, ca sa pricep despre ce era vorba. n-am profitat aproape deloc de televizoarele instalate intr-un salon cu fotolii confortabile, mai ales ca majoritatea erau fixate pe posturi arabesti, din care nu intelegeam nimic.

seara, alex si flo au incercat sa gaseasca un membru al echipajului care sa ne lase sa dormim intr-una din cusetele libere. n-au avut succes, asa ca am hotarat sa nu mai intrebam pe nimeni si sa ne instalam in ele, cu o bancnota de 10 euro pregatita pentru a da spaga, in eventualitatea in care vom fi descoperiti. am avut bafta ! nu ne-a descoperit nimeni, asa ca am dormit ca niste boieri, in cusete spatioase de doua persoane. desigur, ne-am culcat tarziu, dupa cateva sticle de vin, hasis, iarba si ore de povesti pe punte. dimineata urma sa ajungem la tanger.

am si filmat un pic, dar am preferat sa fac economie la casete, pentru ca nu stiam daca voi mai gasi altele de tipul ala prin bazarele africii: