in primul rand, fata de anul trecut, franta s-a schimbat. francezii s-au indragostit de biciclete. au fost ajutati, desigur, de municipalitatea care a impartit trotuarele in doua, oferind jumatate biciclistilor, si de programul velib‘ – o cartela/abonament care iti ofera acces la zeci de biciclete care asteapta in niste locatii speciale amplasate peste tot prin oras.

calauza mea cand merg la paris este un prieten drag: artistul roman eugen mihaescu. intotdeauna, imi arata colturi ale orasului fara de care as fi ramas doar cu superficiala satisfactie a turistului si cu cateva strazi descoperite intamplator si imposibil de regasit.

nu stiu cum arata bucurestiul cand cineva l-a poreclit “micul paris“, insa comparatia nu rezista nici 5 minute. strazi largi si verzi, stilul arhitectonic al cartierelor, mentinut indiferent de vechimea cladirilor, traficul aglomerat, insa nu sufocat, trotuarele curate, dar pe care trebuie sa te feresti sa calci in vreun cacat de caine, biciclistii care iti multumesc cand te feresti, lasandu-i sa treaca, desi tu umblai pe banda rezervata lor, nimic nu seamana.

si la paris, exista oameni cu bani, care pot sa-si satisfaca aroganta de a avea propria strada… insa pe cele doua porti grele din fier forjat de la capetele strazii, poti citi numarul hotararii prin care primaria a acceptat restrictionarea accesului. iar decizia, evident, nu ingreuneaza traficul in cartier.

fata de balcanicul dorobanti, fitzele de paris au alte dimensiuni. aici, nu impresionezi cu o masina de serie, oricat ar fi de costisitoare. eventual cu o alfa romeo giulietta, cu caroserie desenata de nuccio bertone.

monumentele parisului sunt discrete si integrate perfect in peisajul citadin. intr-un colt de strada, aproape ingropat in iedera abia observi monumentul dedicat de rodin lui victor hugo. care a provocat un mare scandal in epoca, pentru ca autoritatilor nu le-a placut ca eroul national al frantei era infatisat ca un batran cu carnea flescaita ce oprea cu un gest hotarat comentariile din jur, pentru a-si auzi muzele, care pareau mai degraba niste nimfete ce-i sopteau cuvinte perverse la ureche.

pe vremea cand traia, era suficient sa notezi la destinatar “a monsieur hugo, en son avenue, paris” si scrisoarea ajungea la destinatie. de ziua lui, pe sub balcon ii treceau zeci de mii de oameni, sa-i spuna la multi ani. cand a murit, doua milioane de francezi l-au insotit pe ultimul drum, intre arcul de triumf si panteon. se spune ca, in noaptea care a urmat, prostituatele din paris au prestat servicii gratuite, in memoria celui pe care l-au considerat un adevarat protector.

arondismentul XVI este printre cele mai exclusiviste din paris. e aproape imposibil sa-ti cumperi un apartament aici, oricati bani ai avea. am fost uimit sa aflu ca un roman a reusit, totusi, sa-si cumpere unul chiar in cladirea in care a locuit andre citroen intre 1919 si 1935. se numeste adrian costea si a devenit celebru odata cu scandalul albumului “eterna si fascinanta romanie“.

cateva strazi mai incolo, poti descoperi locuinta mariei callas, sub balconul careia suspina miliardarul onassis, cand diva era suparata ca o tradeaza cu midinetele din paris.

dupa ce bei o cafea pe bulevardul saint germain, la “cafe de flore“, desigur, poti face o plimbare prin cartierul latin. nu rezisti si mai iei o bere, ca sa stai alaturi de boema pariziana pe terasa bistroului “la palette“, unde veneau odinioara picasso, cezanne sau braque.

aici, daca nimeresti un chelner mai morocanos nu trebuie sa te superi. este jean-francois, patronul localului, care nu se codeste sa-si serveasca clientii, desi este pictat intr-unul din tablourile dinauntru. pe terasa este o explozie de tinerete si energie, care a inspirat-o pe miss.tic, una din artistii-graferi ai parisului sa-si lase amprenta pe zidul de vis-a-vis.

la cativa pasi, treci pe langa galeria zlotowski, specializata in arta de avangarda de la inceputul secolului xx, cu precadere in cubism.

in vitrina altei galerii, descoperi lucrari de andre francois, un mare grafician nascut in 1915 la timisoara, cavaler al legiunii de onoare a frantei.

pe o straduta ingusta, descoperi “l’hotel“. capatana de tap infipta deasupra intrarii si o placa de marmura iti aminteste ca aici a murit, in 30 noiembrie 1900, oscar wilde.

interiorul e somptuos si fascinant, cu o scara interioara ametitoare.

spre sfarsitul anilor ’70, puteai vedea iesind din saloanele hotelului un batran aproape orb, cu ten masliniu, condus de mana de o adolescenta cu trasaturi asiatice. era jorge luis borges, oaspete frecvent la “l’hotel” pana cu 2 ani inainte de a muri.

desigur, o plimbare prin paris ar fi o ipocrizie fara sa ajungi pe esplanada de la trocadero. aici, in dimineata unei zile de iunie din 1940, l-au adus pe hitler, sa vada panorama. cand i-a revenit respiratia, dictatorul german a facut un gest larg catre arhitectii care il insoteau si le-a spus: “vreau, la berlin, ceva si mai maret !”