dimineata de 18 decembrie 1989 m-a gasit la prietenul meu, gabi, care avea un apartament la parterul unui bloc de langa bastion. nu reusisem sa dorm deloc. am iesit pe strazi sa vad urmele luptelor. in fata librariei “mihai eminescu” din piata operei inca se mai vedea o gramada de cenusa, din care adierile vantului smulgea cate-o pagina arsa pe jumatate din volumele cu opera de inestimabila valoare a lui ceausescu. autoritatile adusesera mesteri care erau zoriti sa inlocuiasca vitrinele sparte. parfumeria de vis-a-vis de cofetaria “violeta” era o ruina, iar peretii negri si arsi ai blocului aminteau de incendiul de aseara. toata piata era plina de trupe de militie si garzi patriotice, comandate de civili in scurte de piele gri-petrol, cu automate de gat, care se rasteau la oamenii ce nu grabeau pasul si priveau cu nedisimulata satisfactie urmele luptelor. se decretase stare de necesitate si timisorenii nu mai aveau sa circule pe strada in grupuri.

in dimineata aceea am facut una din cele mai mari nebunii din viata mea. ma intalnisem cu zoran si cristi, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, studenti la medicina. ne povesteam prin ce trecusem peste noapte si eram ingrijorati ca la radio europa libera nu se pomenise inca nimic despre ce se intamplase. circulau tot felul de zvonuri prin oras despre mii de morti si raniti. cristi a venit cu ideea sa mergem la spitalul judetean sa vedem cu ochii nostri adevarul. prietena lui de atunci era fiica doctorului aurel mogosanu, seful sectiei anestezie-terapie intensiva (ati), care il simpatiza. si-au luat halatele, iar zoran mi-a dat si mie unul, de la el.

spitalul judetean era inconjurat de soldati, iar la intrare era un civil inalt si solid, in aceeasi scurta de piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gat. ne-a privit cu o figura de gheata si n-a zis nimic vazandu-ne cu halatele albe sub brat. “studenti,” a explicat cristi si ne-a lasat sa trecem. in inconstienta noastra, nu ne-a fost teama nici o clipa ca ar fi putut sa ne legitimeze si, cum eu nu aveam carnet de student, am fi dat de dracu’. in holul spitalului, ne-am imbracat din mers cu halatele, moment in care am izbucnit toti trei intr-un ras isteric: halatul meu nu avea o maneca ! eram nebuni de legat ! zoran a gasit intr-o clipa solutia: mi-a smuls si cealalta maneca. nici azi, dupa 20 de ani, nu inteleg cum de nu s-a prins nimeni de impostura.

doctorul mogosanu a inteles dintr-o privire de ce am venit. si-a pastrat calmul si ne-a trimis pe sectie. saloanele erau pline de oameni raniti in noaptea care trecuse. am citit cu ochii nostri fisele de observatie, care aveau sa dispara pentru totdeauna in zilele urmatoare. diagnosticele erau aproape identice: “plaga impuscata” sau “plaga impuscata transfixianta“. unii erau in stare grava, altii aveau rani mai usoare. ne priveau cu suspiciune si doar cativa au indraznit sa vorbeasca cu noi. erau speriati si ne intrebau daca lumea a mai iesit in strada. imi amintesc ca unul dintre ei ne-a povestit ca fusese impuscat din intamplare, cand iesise de la film, din cinema “studio”, si habar n-avea ce se intampla afara. il tin minte pentru ca l-am revazut dupa 22 decembrie pe un post de televiziune cu o alta poveste, plina de eroism, in care el fusese in primele randuri ale manifestantilor anti-ceausisti cand armata a deschis focul. nu am aflat niciodata cand a spus adevarul, insa doar cativa dintre ranitii care au vrut sa vorbeasca cu noi ne-au marturisit atunci ca au fost impuscati in timp ce demonstrau. ceilalti au preferat sa ne minta ca au fost loviti de gloante ricosate si isi exersau cu noi povestea pe care o inventasera pentru viitoarele anchete. unul dintre ei ne-a dat un numar de telefon si ne-a rugat sa-i anuntam familia.

povesteau ca securistii au vrut sa-i impiedice pe medici sa-i trateze, insa acestia nici n-au vrut sa auda de asa ceva. dr.mogosanu ne-a spus ca nu le-a permis, deocamdata, celor de la securitate sa-i ancheteze pe raniti, insa se temea ca nu va putea sa-i opreasca prea mult timp. intreaga sectie ati era plina de raniti. cred ca am vazut cel putin 40. am vrut sa coboram la subsol, sa mergem sa vedem cate cadavre de oameni impuscati sunt la morga, insa am fost opriti pe culoarul care dadea spre intrarea la morga de un alt securist si n-am insistat. dr.mogosanu ne-a sfatuit sa plecam acasa, pana nu se prinde cineva ca nu aveam ce sa cautam acolo. le-a spus lui cristi si lui zoran ca pot veni alta data, daca vor sa-i asiste pe medici, dar fara mine. am iesit din spitalul judetean si am plecat pe jos spre strada cluj. n-am fost in stare sa scoatem un cuvant pana am ajuns prin dreptul caminelor studentesti. eram coplesiti de ceea ce vazusem.

pe strazi, simteai o tensiune aproape insuportabila. oamenii erau incordati, insa puteai observa o hotarare ciudata in privirile lor, care iti dadea incredere. stiau ca am pornit cu totii pe un drum fara intoarcere. dupa noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel. informatiile circulau cu o viteza incredibila, sub forma de zvonuri. am aflat rapid ca securitatea incepea sa adune cadavrele celor impuscati. la puscaria de pe strada popa sapca erau anchetati cei arestati in ultimele doua zile.  laszlo tokes disparuse, ridicat de acasa de securisti, insa nimanui nu parea sa-i mai pese de soarta lui. acum, aveam de dus o alta batalie. cel mai mult ne ingrijora plecarea lui ceausescu in iran. ne lasase pe mainile nevestei si a acolitilor sai, ale caror cruzime si lipsa de scrupule devenisera legendare.

prietenul meu, liviu butoi, l-a sunat pe mircea tiberian la bucuresti si i-a povestit la telefon ce se intamplase. la fel ca el, au facut multi. in sfarsit, europa libera a inceput sa transmita stiri despre zilele de 16 si 17, cu marturii ale unor cetateni straini de origine romana, care apucasera sa iasa din tara, inainte de a se inchide granitele. noi ne-am strans acasa la familia timoceanu si fiecare a povestit ce aflase peste zi. cea mai optimista veste a fost ca muncitorii din marile intreprinderi pregateau o greva generala, in timp ce secretarii de partid compuneau mesaje de condamnare a huliganilor care au devastat orasul.

imagini filmate de victor popa, in seara de 18 decembrie 1989, cand tab-urile deschid focul asupra unui grup de colindatori aflat pe treptele catedralei din timisoara

dupa apusul soarelui, s-au mai auzit scandari si rafale de arma automata, mai ales in calea girocului. un grup de colindatori s-au adunat pe treptele catedralei, in frunte cu un tanar care desfasurase un drapel cu stema decupata. imediat, pe trotuarul de peste drum s-au strans cateva sute de timisoreni. victor popa, pe care l-am cunoscut mai tarziu, cand lucra la tvt’89 si locuieste langa catedrala, a filmat o scena incredibila, care a facut mai tarziu inconjurul lumii. doua tab-uri au trecut prin fata catedralei si au deschis focul asupra manifestantilor. trei oameni au fost ucisi, iar patru au fost raniti. ceilalti au incercat sa se ascunda in catedrala, insa usile lacasului fusesera incuiate dupa slujba.