23 iunie 1999

Desi ne culcasem tarziu, n-am putut dormi prea mult. Eram nerabdator sa-i trimit pe Fane Anghel si pe nea Nelu sa-si ia acreditarile de razboi, ca sa putem filma cate ceva. Dupa ce, initial, ma inspaimantase ideea de a face un film despre mine, incet-incet, imi venise inima la loc. De fapt, nu despre mine era vorba, ci despre acest razboi blestemat, iar eu nu trebuia sa fiu decat cel care, prin amintirile mele, cu ajutorul prietenilor si al oamenilor alaturi de care traisem 3 luni, il ajutam pe telespectator sa inteleaga tot ce s-a intamplat. Ma gandisem mult in ultimele zile la asta si filmul incepea sa mi se contureze in minte. Trebuia doar sa incepem cumva, asa ca l-am rugat pe Mile sa se duca cu ceilalti la Centrul militar de presa.

Era, de altfel, o simpla formalitate. Chiar daca nu le-ar fi dat acreditarile, maine se intrunea Parlamentul federal, pentru a decreta ridicarea starii de razboi si restrictiile urmau sa fie mai putin severe. Cel putin teoretic. Eram curios cum vor depasi sarbii criza care parea sa dea tarcoale. Cea mai mare problema era lipsa carburantilor, a caror rationalizare nu urma sa fie ridicata prea curand. Directorul companiei “Beopetrol” anunta ca prima transa din cele 18.000 de tone de motorina va ajunge in tara peste cateva zile. Mai putin optimisti, cei de la Departamentul Industriei petroliere a Serbiei spuneau ca va fi greu sa asigure pana si cota de carburanti care era distribuita prin bonuri pana acum. Ba mai mult, in maximum 10 zile, intentionau sa ceara guvernului sarb sa scumpeasca benzina si motorina cu 20 %.

Cotidianul “Blic” continua astazi un serial care facea bilantul situatiei de dupa razboi si accentua greseala pe care ar putea sa o faca Occidentul izoland Serbia. Analiza era facuta de economistul Mladjan Dinkic, unul din liderii grupului G 17, care imi semana foarte mult cu Grupul “Un viitor pentru Romania“, care isi pusese in plan, inainte ca membrii sai sa se desparta, intrand in diferite partide, sa puna Romania pe roate. Erau amintite dezvoltarea Germaniei dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial si chiar startul bun pe care il luase Iugoslavia in 1989, cand ultimul premier al marii federatii obtinuse o finantare de 4 miliarde de dolari. Care a inghetat odata cu lungul sir de razboaie ce avea sa faramiteze tara faurita de Iosip Broz Tito. Ca multi altii, Dinkic atragea atentia Occidentului ca orice mentinere a sanctiunilor impotriva sarbilor era un alibi in spatele caruia se putea ascunde regimul de la Belgrad, cand poporul ar fi cerut o viata mai buna.

Din pacate, Occidentul avea acum alta “jucarie” care il preocupa: Kosovo. Doar in nord-vest mai ramasesera sarbi, iar podul din mijlocul orasului Kosovska Mitrovica a devenit un fel de “linie rosie”, care despartea simbolic intr-o jumatate sarba si una albaneza nu doar orasul, ci intreaga provincie. Desi cotidianul “Vecernje Novosti“, care mi se parea, pe zi ce trece, ca intra sub controlul socialistilor lui Milosevic, titra langa poza de pe prima pagina, care arata un copil ridicand, victorios, trei degete: “S-au intors 4.000 de refugiati”, in realitate, la Podujevo nu mai era nici urma de sarbi, in timp ce la Urosevac mai ramasese unul singur !

Momcilo Trajkovic, liderul filialei SPO din Kosovo, recomanda comunitatii internationale sa instituie un fel de “protectorat” in Kosovo, deoarece provincia nu mai apartine – de facto – Serbiei. Sarbii s-au concentrat in cateva enclave la Pristina, Gnjilane, Kosovska Mitrovica, Zubin Potok si Leposavic. “Este gata,” spunea Trajkovic. “Aici, alegeri libere nu se mai pot organiza fara supravegherea OSCE si Slobodan Milosevic a pierdut increderea electoratului. Iar daca regimul de la Belgrad ar organiza alegeri in Serbia fara Kosovo, ar insemna sa recunoasca pierderea provinciei.”

“Vecernje Novosti” era plin, insa, de “succese”. Anunta ca RTS si-a reluat emisiile pe satelit, insa coordonatele publicate ma faceau sa cred ca erau destul de complicat de receptionat. O alta fotografie infatisa site-ul Campionatului European de Baschet, care fusese atacat de hackerii sarbi autointitulati “Suporterii Inflacarati”. Ei au inlocuit prima pagina a site-ului cu o alta, pe care scria “Sunt mandru sa fiu sarb” si, langa fotografia nationalei iugoslave, se mentiona ca aceasta a castigat campionatul inainte de a incepe. Hackerii si-au dedicat isprava “memoriei tuturor celor care au murit in timpul agresiunii impotriva tarii noastre si care nu-si mai pot sustine acum echipa favorita, dar pe care nu ii vom uita…”

Rusia spera sa obtina un post de sef adjunct al administratiei civile din Kosovo, a declarat ministrul Afacerilor Externe Igor Ivanov, la sfarsitul unei intalniri cu deputatii din Duma de Stat, informeaza AFP. “Trebuie sa desfasuram de urgenta un contingent civil care sa gestioneze regiunea in cooperare cu militarii,” a afirmat seful diplomatiei ruse.

Mile s-a intors de la Centrul militar de presa cu un “NU” cat toate zilele ! Sandi, cameramanul lui, primise acreditare, dar Fane si nea Nelu – ba. Desi toti trei erau in aceeasi situatie. Nu lucrau, insa, la aceeasi televiziune. L-am sunat pe Sergiu Toader si i-am spus ca vom sta cuminti pana maine, cand Parlamentul va ridica starea de razboi si situatia se va calma. Eram sigur ca decizia nu putea fi decat una singura, atat timp cat astazi, socialistii lui Milosevic anuntasera ca Parlamentul va trebui sa voteze ridicarea starii de razboi, deoarece agresiunea impotriva Iugoslaviei a incetat si in Kosovo a inceput aplicarea rezolutiei Consiliului de Securitate al ONU.

“Starea de razboi va fi ridicata formal,” atragea atentia Partidul Democrat (DS), “deoarece toate ingradirile libertatii si drepturilor cetatenilor vor ramane in vigoare. Pentru ridicarea starii de razboi nu era nevoie de intrunirea Parlamentului, ci era suficienta o hotarare a Guvernului federal. In realitate, nimic nu se va schimba. Bancile vor ramane sub controlul guvernului, Politia va continua persecutiile, va continua sa asculte telefoanele oamenilor si sa comita abuzuri, la fel ca in timpul razboiului. Din ce s-a anuntat ca se va intampla maine, rezulta ca, in locul democratizarii tarii, Milosevic este gata sa se rafuiasca cu liderii Opozitiei si cu regimul democratic din Muntenegru.”

La fel de pesimist era si Dragoljub Micunovic, presedintele Centrului Democratic, care spunea ca Guvernul federal ar trebui sa prezinte maine o declaratie privind starea natiunii, dupa cele 3 luni de bombardamente. “Desi ar trebui, nu ma astept ca Slobodan Milosevic sa participe la sedinta Parlamentului federal,” a declarat Micunovic. “Trebuie deschisa o dezbatere despre politica nationala. Iugoslavia nu este, in realitate, un stat parlamentar. In ultimii doi ani si jumatate, Parlamentul federal nu a rezolvat nici macar o problema.”

Consiliul Suprem de Aparare a Tarii a aprobat solicitarea ONU privind participarea Romaniei cu 25 de ofiteri de Politie si 10 ofiteri de legatura la Misiunea Natiunilor Unite pentru Administratia Interimara in Kosovo (UNMIK), a anuntat purtatorul de cuvant adjunct al Ministerului roman al Afacerilor Externe Bogdan Bucur, citat de Mediafax. De asemenea, autoritatile de la Bucuresti au aprobat solicitarea secretarului general al ONU Kofi Annan, referitoare la transferul in Kosovo a unui grup de politisti romani aflati in prezent in compunerea Grupului International de Politie din cadrul Misiunii ONU in Bosnia-Hertegovina.

In Kosovo, situatia nu se normalizase. La Urosevac, separatistii albanezi i-au impuscat pe Nenad Vujinovic si pe fiul sau, Srdjan. Cand “Blic” scria ca in oras mai ramasese doar un sarb, gresea putin. Mai erau sapte sarbi. Si cu preotul, opt. Iar cei 530 de militari germani din KFOR au anuntat ca le este imposibil sa-i protejeze de atacurile UCK ! La ora 13:00, a fost anuntata disparitia inca unui sarb, Davor Ristic de 28 de ani, rapit de UCK din Kosovopolje. La Patriarhia din Pec au mai sosit 20 de automobile cu un grup de sarbi care cautau refugiu. In urma lor, se ridica fumul caselor pe care le-au incendiat albanezii.

Militarilor din KFOR le lipseau, parca, hotararea si siguranta care ar fi descurajat astfel de actiuni. Degeaba au arestat italienii 4 albanezi care au violat o sarboaica, pentru ca, in lipsa legilor si a politistilor care sa le aplice, au fost nevoiti sa le dea drumul. La fel au facut si cu 3 sarbi, arestati azi-noapte la Kosovska Mitrovica, dupa ce au deschis focul asupra unei patrule a francezilor din KFOR. Sarbii voiau sa atace casele unor albanezi, ca razbunare pentru uciderea a 4 compatrioti, gasiti ieri la marginea orasului, cu cate un glonte in cap. Mai pe seara, la Zegra, langa Gnjilane, dintr-o casa s-a tras asupra unei patrule a puscasilor marini din KFOR. Acestia au inconjurat casa si, in schimbul de focuri ce a urmat, au impuscat 2 sarbi. Ceilalti 5 care se mai aflau inauntru au reusit sa scape din incercuire.

La Spitalul municipal din Pristina, pentru a treia zi consecutiv, membri inarmati din UCK i-au terorizat si i-au alungat pe medicii care nu erau albanezi. Separatistii stau la intrarea in spital si nimeni nu poate intra. “KFOR nu face nimic,” povestea un medic sarb. “Au intrat peste noi, ne-au lovit si ne-au gonit pana si din salile de operatie, chiar daca puneau in primejdie viata unor pacienti albanezi. Iar cand noi eram la servici, tot ei ne-au spart casele si le-au jefuit.” In timp ce vorbeam la telefon cu un ziarist din Pristina, care imi povestea toate astea, pe ecranul computerului mi-a aparut inca o stire. Cateva zeci de albanezi au ocupat cladirea in care se aflau postul de radio si de televiziune din Pristina. Fara violenta, dar si fara sa-i opreasca cineva, cu toate ca se afla la nici 100 de metri de hotel “Grand“.

Multe din problemele pe care fortele KFOR le aveau in Kosovo se datorau – culmea ! – vechii si traditionalei rivalitati dintre francezi si englezi. Totul a inceput saptamana trecuta, in momentul intrarii in Kosovo, cand militarii francezi si britanici au inceput o cursa contra-cronometru, pentru a ajunge primii in sectoarele care le fusesera repartizate. Invocand experienta lor din Irlanda de Nord, englezii ar fi vrut ca ei sa fie deschizatorii drumului, insa francezii nu s-au lasat si au intrat in provincie prin alta zona. Intamplarea a facut ca zona aleasa sa fie impanzita de campuri de mine, ceea ce a paralizat inaintarea Brigazii Leclerc. Desigur ca britanicii nu au scapat ocazia sa faca bascalie de militarii francezi. Situatia s-a mentinut si in zilele urmatoare, mai ales ca britanicii controlau un sector invecinat cu al francezilor, pe care i-au acuzat ca – in regiunea Grace – permit albanezilor sa jefuiasca si sa incendieze casele sarbilor. Presa engleza a preluat imediat diferendul, publicand declaratia unui ofiter britanic din KFOR, care spunea ca francezii se comporta in Kosovo ca in Corsica, lasandu-i pe teroristi sa-si faca de cap. Cand, in sfarsit, luni, militarii francezi au intervenit, operand si doua arestari, englezii i-au criticat din nou, spunand ca zeci de albanezi din satul vecin au fost lasati sa plece linistiti, cu carutele incarcate cu bunuri furate.

Nici francezii nu s-au lasat mai prejos si i-au luat in raspar pe vechii lor rivali, spunand ca – asa cum obisnuiesc de pe timpul Razboiului de 100 de ani – englezii, prea mandri de forta lor, fac mult zgomot pentru nimic. “Daca presa britanica vrea sa se dezlantuie asupra noastra pentru a se refula, este dreptul sau cel mai strict,” afirma locotenent colonelul Philippe Tanguy, purtatorul de cuvant al contingentului francez. “Actiunea noastra nu va putea fi judecata decat pe termen lung. Brigada franceza nu va polemiza niciodata cu aliatii sai. Totusi, in sectorul britanic exista, de asemenea, case care ard.”

Se pare ca tensiunile ajunsesera atat de accentuate, incat ministrul Apararii francez Alain Richard si cel de Externe britanic Robin Cook au sosit astazi in Kosovo, pentru a le aplana. Richard s-a dus intai la Kosovska Mitrovica, vizitand contingentul francez. “Trebuie sa-i invatam pe sarbi si albanezi sa traiasca din nou in pace, asa cum se intampla pe vremuri, cand traiau impreuna in acest oras,” a spus el. “Sarcina noastra cea mai importanta este sa-i convingem pe sarbii care nu au mainile patate de sange sa nu paraseasca orasul.” Dupa pranz, Alain Richard a plecat la Pristina, unde ajunsesera deja Robin Cook si – odata cu el – ministrii germani ai Apararii si Afacerilor Externe, Rudolf Scharping si Joschka Fischer, precum si ministrul italian de Externe Lamberto Dini.

Robin Cook le-a cerut sarbilor sa aiba incredere ca fortele KFOR ii vor proteja si s-a intalnit la Pristina cu doi episcopi sarbi, cu Hashim Thaqi si Ibrahim Rugova, precum si cu ziaristul albanez Veton Surroi. Inainte de a ajunge in capitala provinciei, Cook a trecut prin satul Velika Krusa, unde o echipa de experti britanici ancheta un presupus masacru comis de sarbi. Anchetatorii au descoperit intr-o casa 45 de cadavre ale unor albanezi, dar satenii spuneau ca numarul victimelor ar putea depasi 150. Eram curios daca anchetatorii TPI vor descoperi ceva la Paracin, localitate unde se afla o fabrica de sticla, in cuptoarele careia am auzit ca sarbii obisnuiau sa arda cadavrele de care doreau sa scape.

O echipa a FBI, insotita de un anchetator al TPI, si-a inceput ieri cercetarile in zona producerii masacrelor de la Djakovica, a anuntat directorul FBI Louis Freeh, citat de AFP. In total, echipa este compusa de 57 de persoane – chimisti, specialisti in explozibili si experti din diferite domenii – care au fost insarcinati cu localizarea, colectarea de probe, fotografierea zonelor in care s-au produs masacrele, stabilirea cauzelor care au dus la moartea victimelor si a identitatii acestora, a precizat Freeh, care a adaugat ca FBI va incerca sa-i identifice pe autorii masacrelor, dar nu are misiunea de a-i aresta. Directorul FBI a subliniat ca sarcina expertilor este dificila, amintind ca exista probe clare ce demonstreaza ca “aceste cadavre au fost deplasate, dezgropate si, probabil, ingropate din nou, in momentul incetarii ostilitatilor”.

Tensiuni, dar de alta natura, aparusera si se accentuau in sanul Armatei iugoslave. Azi-dimineata, rezervistii sarbi s-au adunat pe podul de la intrarea in localitatea Vrnjacka Banja, blocand circulatia pe autostrada Kraljevo-Krusevac cu ajutorul unor camioane. Erau cei din Brigada Motorizata 125, intorsi din Kosovo, unde rezistasera in raioanele Kosare si Prokletija, aprig bombardate in timpul razboiului. Desi fusesera decorati cu ordinul Erou al Poporului, rezervistii nu-si primisera soldele de la sfarsitul lunii aprilie. Era vorba de cate 89 de dinari pe zi, la care trebuia sa se adauge cate o prima echivalenta cu jumatate din totalul restantelor, promisa de generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave.

Soseaua a ramas blocata peste noapte, insa, cu toate acestea, stirea nu a fost difuzata decat de un post de televiziune. Si acolo, fara sa fie insotita de imagini sau de declaratii. In schimb, am aflat ca doi soldati muntenegreni, recent intorsi din Kosovo, si-au pus capat zilelor. Familia sa spunea ca unul dintre ei, Zeljko Stijovic, originar din Berane, a lasat o scrisoare in care a cerut ca nici un reprezentant al armatei sa nu asiste la funeraliile sale.

Ministrul sarb al Justitiei a promis sa remita Comitetului International al Crucii Rosii (CICR) lista detinutilor albanezi transferati din Kosovo in Serbia, a afirmat la Geneva purtatorul de cuvant al CICR Jette Soerensen, citata de AFP. Ea a precizat ca organizatia sa nu cunoaste numarul acestor persoane, care au fost transferate – afirma Belgradul – “pentru propria lor siguranta“. Organizatia umanitara a vizitat, de la inceputul saptamanii, inchisorile de la Pristina si Prizren. Ele sunt goale si se pare ca aproximativ 3.000 de persoane au fost transferate in Serbia, potrivit estimarilor ONU.

Era aproape ora 17:00 si ma pregateam sa plec de la Media Center, cand mi-a sunat telefonul. Era Mile. “Haide repede la hotel, ca te cauta Politia !” Am izbucnit in ras. “Nu e gluma. Hai, te rog, repede !” Am plecat imediat. Pe drum, l-am sunat pe Sergiu Toader si l-am anuntat. I-am spus ca, daca intr-o jumatate de ora nu il sun din nou, inseamna ca m-au arestat si va trebui sa anunte Ambasada Romaniei, sa ma scoata din belea. L-am sunat si pe Traian Borsan, secretarul I al ambasadei, care mi-a zis sa-l rog pe Mile sa-l anunte daca ma ridica.

Ce se intamplase ? Fane si nea Nelu erau in camera lor, cand au auzit cateva batai ferme in usa. Au deschis si doi indivizi le-au varat sub nas legitimatiile de Politie. Desi nici unul dintre ei nu stia o boaba sarbeste, au inteles ca ma cautau pe mine. Fane i-a trimis la Mile. Acesta statea impreuna cu Sandi si se uitau la televizor, asteptand sa apar si eu. Cand au auzit batai in usa, au strigat: “Intra !” Credeau ca sunt eu. Cand colo, s-au pomenit cu cei doi politisti, care le-au pus aceeasi intrebare: “Care dintre voi este Sorin Bogdan ?” Dupa ce, in prima faza, le inghetase sangele in vine, au rasuflat usurati. Nu era vorba de ei. Si m-au sunat sa vin la hotel.

Cand am ajuns, am dat cu ochii de doi politisti tineri, politicosi, care mi-au cerut pasaportul si vechea acreditare de razboi. Stiau ca o mai aveam. Au disparut in biroul lui Nelu si s-au intors dupa vreun sfert de ora. Eu, Fane si nea Nelu trebuia sa parasim Iugoslavia pana maine la miezul noptii. Vazand ca ne-au pus niste stampile in pasaport, i-am intrebat daca este vorba de vreo interdictie. “In nici un caz,” mi-a raspuns unul dintre ei. “Daca doriti, poimaine dimineata puteti sa va intoarceti.” Am incercat sa aflam de la ei motivul operatiunii, dar s-au scuzat ca nu-l cunosc. “Nici macar nu sunteti din cartierul pe care il supraveghem noi. Nu indeplinim decat niste ordine. Va dati seama ca nu cerem sefilor explicatii.” Ne-au mai spus ca operatiuni similare au loc in toate cartierele si, pentru a elimina riscul ca politistii s-au imprietenit ori se cunosc suficient de bine cu jurnalistii care trebuiau expulzati, incat sa-i lase in pace pentru o spaga de cateva sute de dolari, i-au trimis pe fiecare la alt hotel sau in alt cartier decat cele aflate in consemnul lor.

Inainte de a pleca, i-am rugat sa-mi dea acreditarea de razboi inapoi, sa o am amintire, insa m-au refuzat. Nici cu ajutorul lui Mile nu am reusit sa-i induplec. Imi venea sa mor de ciuda si injuram de mama focului ca nu le-am spus ca am aruncat-o. Dupa ce au plecat, i-am anuntat pe Sergiu si pe Traian Borsan sa stea linistiti, ca totul e in regula. Sergiu mi-a cerut sa ma intorc si – daca vom putea – sa filmam cateva imagini cu mine la Belgrad. Am picat pe ganduri, insa simteam o mare usurare si chiar ma miram ca, in sinea mea, ma bucuram de intreaga poveste. Adevarul este ca, de mai multe ori in ultimele zile, ma intrebasem cum va fi sfarsitul acestei aventuri de 3 luni. Dupa notorietatea pe care spuneau colegii ca as fi dobandit-o, intoarcerea acasa trebuia sa fie suficient de spectaculoasa. Imi bateam capul, insa nu-mi venea nici o idee. Si iata ca sarbii m-au salvat din nou ! Ce final mai frumos putea sa aiba aventura mea din timpul razboiului NATO impotriva Iugoslaviei decat o expulzare ?

Cu toate acestea, eram trist. Imi venea greu sa plec de la Belgrad, desi, de la bun inceput, stiam ca va veni si aceasta zi. Ma atasasem mult de locuri si de oameni si incepeam aproape sa ma simt ca unul de-al lor. E drept ca si ei m-au tratat la fel, ceea ce m-a ajutat foarte mult. Inainte de transmisia pentru Stirile de la 19:30, am avut o mica discutie cu cei de la Bucuresti, ca sa-i conving sa nu povestim nimic despre expulzare, pana cand nu ajung cu bine in tara. Desi poate exageram, nu aveam chef de belele la frontiera si sarbii erau experti in asa ceva. Ne-am inteles sa vorbim despre expulzare maine, la transmisia de la 19:30, cand speram sa fiu deja in Romania.

Nelu a dat o masa in onoarea plecarii, desi ii parea rau si lui ca nu mai putem ramane. La cina, ne-a aratat o familie de albanezi, care mancau langa noi. “Ii vedeti ? Sunt refugiati din Kosovo si stau de o saptamana in hotel. Cazarea si mancarea le sunt platite de Guvern,” ne-a explicat Nelu. “In primele zile cand au venit, mancau tot ce li se punea in fata, fara sa comenteze. Abia dupa 4 zile, cand au vazut ca nimeni nu are nimic cu ei, au indraznit sa-i spuna chelnerului ca religia nu le permite sa manance carne de porc. Si au ramas uimiti cand chelnerul le-a raspuns ca nu-i nici o problema sa aiba in vedere aceasta dorinta a lor si ca ar fi trebuit sa-i atraga atentia de la inceput.”

Era inca un exemplu al cliseelor in care oamenii se obisnuisera sa-i judece pe sarbi. In realitate, cat au stat in hotel “Toplice“, nimeni nu a avut vreo treaba cu ei. Cu exceptia mea. Una din familiile de albanezi a fost cazata in camera de langa a mea. Acum doua seri, cu un sfert de ora inainte de a intra in direct pentru Stirile de la 19:30, albanezii au inceput sa se certe. La inceput am rabdat, insa cearta continua si faceau mare taraboi, riscand sa-mi compromita transmisia. Enervat, am iesit si le-am deschis usa cu o lovitura de bocanc. Inghetasera de spaima. Le-am strigat, pe un ton rastit, care nu admitea replica, sa inceteze imediat, daca vor sa nu-i tai bucati si sa-i dau la caini. Si am adaugat o injuratura ingrozitoare. Singura pe care o stiam corect in sarbeste. Au amutit, iar eu am iesit rapid din camera, inainte de a bufni in ras. De atunci, de cate ori ma intalneau, se fereau din calea mea, lipindu-se de perete si plecandu-si privirile. E drept ca si eu, ca sa-mi pastrez prestigiul dobandit din aceasta intamplare, de fiecare data le aruncam niste priviri crunte.

Biroul federal al Politiei elvetiene a ordonat inghetarea fondurilor pe care presedintele iugoslav Slobodan Milosevic le-ar putea avea in Elvetia, raspunzand astfel unei cereri de ajutor judiciar a TPI, informeaza AFP. Alti patru lideri iugoslavi, printre care si presedintele Serbiei Milan Milutinovic, sunt vizati de aceasta masura. “Nu stim daca Milosevic dispune de astfel de fonduri in Elvetia,” a precizat purtatorul de cuvant al Politiei elvetiene. “Daca exista, vor fi supuse, cu efect imediat, unei interdictii generale a posesiei, neputand fi nici retrase, nici transferate.”

in primavara lui 1999, am avut ocazia unica de a fi singurul jurnalist roman care s-a aflat la belgrad pe intreaga perioada a bombardamentelor nato impotriva iugoslaviei lui slobodan milosevic. multi colegi au trecut pe la belgrad in acea perioada, insa doar prietenul meu mile carpenisan a stat, cu o pauza de cateva zile, la fel de mult. din povestea acelor zile si nopti de foc a iesit o carte-jurnal care ar fi trebuit publicata atunci, dar s-a impotmolit prin sertarele labirintice ale editurii pro.

am luat decizia s-a postez acel jurnal de razboi pe internet si sa incerc sa-l transform intr-un proiect multimedia, la care sunt invitati sa participe toti cei care cred ca pot sa-l imbogateasca in vreun fel, pentru a contura un tablou cat mai interesant al unuia din cele mai tensionate momente ale istoriei balcanilor de la sfarsitul secolului XX. imi pare atat de rau ca unul din personajele povestii mele, tovarasul, prietenul si fratele meu, mile carpenisan nu mai poate completa acest jurnal. pentru a intelege mai bine cum a izbucnit conflictul dintre nato si iugoslavia, iata contextul in care se petreceau acele evenimente:

Confruntarile militare din Kosovo au inceput, practic, la sfarsitul lunii februarie 1998, cand un comando albanez a asasinat doi politisti sarbi la Drenica. Replica militarilor sarbi a fost dura, fiind ucisi 70 de luptatori UCK, iar 6.500 de localnici ramanand fara acoperisuri deasupra capului. Incidentele, desi intens mediatizate, nu ar fi starnit reactia Occidentului, daca nu ar fi existat secretarul de stat american Madeleine Albright. In 9 martie, la Londra, la reuniunea ministrilor de Externe din SUA, Franta, Marea Britanie, Germania, Rusia si Italia, aceasta a venit cu propuneri a caror fermitate a surprins pe toata lumea.  Pretextand ca este momentul sa repare greselile comise in ultimii ani, cand Occidentul a reactionat cu intarziere la conflictele sangeroase din sanul Federatiei Iugoslave, Madeleine Albright a cerut impunerea imediata de sanctiuni impotriva Belgradului si a evocat, pentru prima data, o eventuala interventie militara. Si a continuat sa o sustina, in discutiile cu Grupul de Contact pentru Bosnia, doua saptamani mai tarziu, la Bonn.

In 31 martie 1998, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezolutia nr.1160, care impunea sanctiuni economice impotriva Iugoslaviei, iar Bill Clinton hotara inghetarea averilor iugoslave din SUA. In timp ce, la Belgrad, soseau, pe rand, reprezentantii tarilor europene, pentru a discuta cu Slobodan Milosevic rezolvarea situatiei din Kosovo, Madeleine Albright insista, de cate ori avea ocazia, asupra ideii unei interventii mult mai ferme, eventual chiar armata, impotriva Iugoslaviei. Aceasta atitudine pare cel putin ciudata din partea unei persoane a carei viata fusese salvata, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, chiar de sarbi. O familie din Belgrad a ascuns-o din fata urgiei naziste si a ajutat-o sa plece in siguranta in strainatate.
Practic, in timp ce Bill Clinton era preocupat de alte probleme, cei din jurul sau se impartisera in doua tabere. De o parte erau Christopher Hill, ambasadorul american in Macedonia, si Richard Holbrooke, artizanul acordului de la Dayton, care a incheiat razboiul din Bosnia, ambii partizani a unei solutii pasnice. Cei doi se bazau pe liderul albanezilor, Ibrahim Rugova, adeptul unei rezolvari politice a crizei din Kosovo. De cealalta parte, se aflau Madeleine Albright si Robert Gelbard, care se certase dur cu Slobodan Milosevic, acesta acuzandu-l ca se comporta de parca ar fi seful UCK. Ei sustineau o interventie militara si, deja in luna mai, discutasera cu generalul Wesley Clark, comandantul NATO, despre alegerea tintelor viitoarelor bombardamente.

In 1998, albanezii din Kosovo s-au divizat, la randul lor, in doua tabere. O parte il sustineau pe Ibrahim Rugova, considerat un fel de presedinte al provinciei Kosovo, in timp ce un numar tot mai mare treceau de partea UCK. Vina majora pentru aceasta divizare, care avea sa-l coste, mai tarziu, pierderea statutului de lider al albanezilor, a avut-o Rugova. Intelectual rasat, discipol al lui Gandhi, el nu a fost in stare sa gaseasca o solutie politica in discutiile pe care le-a avut cu Milosevic. In acest timp, in ciuda lipsei de claritate a ideilor politice pe care le promovau, liderii UCK au reusit sa-si atraga tot mai multi sustinatori printre albanezi, profitand de violentele sarbilor.

In 29 mai, Ibrahim Rugova a fost primit la Casa Alba de Bill Clinton si Al Gore. El a solicitat o interventie a Statelor Unite pentru a stopa escaladarea violentelor in Kosovo, avertizand ca, in caz contrar, s-ar putea ajunge la un adevarat razboi. Clinton, insa, era mult prea preocupat in acel moment de aplanarea tensiunilor dintre India si Pakistan, dupa ce indienii efectuasera trei teste nucleare subterane, fara ca americanii sa fie preveniti. Fara sa fie prea concret, Clinton l-a asigurat pe Rugova ca nu va tolera ca provincia Kosovo sa devina o a doua Bosnie. Liderul albanez a avut, insa, proasta inspiratie de a-i oferi presedintelui american o superba “floare de mina” (o bucata de cuart de o frumusete deosebita, extrasa dintr-o mina din Kosovo). Incantat, Clinton i-a spus ca astfel de minerale se gasesc in minele din Arkansas si, in fata unui Rugova stupefiat, restul intalnirii – destul de scurte, de altfel – a povestit despre frumusetile subsolului din statul in care fusese atata vreme guvernator.

In iunie 1998, confruntarile dintre gherilele UCK si Armata Iugoslava au devenit tot mai numeroase si aproximativ 15.000 de kosovari incercau sa se refugieze in Albania. La Washington insa, altele erau subiectele de interes: afacerea Lewinski si raidurile aeriene impotriva Irakului. Desi nimeni nu credea in mod serios in necesitatea unei interventii militare, la cererea lui William Cohen, secretarul de stat american pentru Aparare, membrii NATO au inceput sa analizeze si aceasta varianta.

Rapoartele CIA despre UCK o descriau ca o organizatie radicala de tip marxist, infiltrata de Mafie, implicata in traficul de droguri si utilizand o parte din profiturile astfel obtinute la achizitionarea de armament de pe piata neagra. Cu toate acestea, in Europa au avut loc mai multe contacte secrete intre reprezentanti ai CIA si Pentagonului si liderii UCK. Bill Clinton s-a opus ideii de a livra armament anti-tanc gherilelor albaneze, cerand si Guvernului de la Tirana sa nu furnizeze arme UCK.

Pe de alta parte, insa, exista suficiente dovezi ale implicarii serviciilor secrete americane in sprijinul UCK, cu intentia clara de a provoca un razboi cu sarbii. Interesati de datele din teren, NATO a distribuit telefoane celulare sefilor unitatilor separatiste, carora le-a cerut sa anunte la Bruxelles orice informatie importanta. Din acest motiv, se va vedea mai tarziu, NATO a fost adesea dezinformata asupra situatiei reale din Kosovo.

Tot in luna iunie, intr-o reuniune a cabinetului de la Washington, incercand sa se opuna insistentelor secretarului de stat Madeleine Albright, care cerea bombardarea Iugoslaviei, William Cohen recunostea ceea ce, in timpul razboiului, liderii politici occidentali aveau sa nege cu inversunare: “Bombardamentele NATO ii pot slabi pe sarbi, pentru a permite UCK sa preia controlul in Kosovo. Practic, avioanele NATO ar fi, intr-un fel, forta aeriana a UCK.”

In iulie 1998, in fata intentiilor belicoase ale lui Madeleine Albright s-a ridicat un nou obstacol: Jacques Chirac si Lionel Jospin conditionau o interventie militara a NATO de obtinerea unui mandat din partea Consiliului de Securitate al ONU. Un responsabil al Departamentului de Stat al Statelor Unite a descris, insa, foarte explicit, ce credeau americanii despre ONU: “Daca la Washington putina lume isi imagina un razboi in Kosovo, nimeni, dar nimeni, nu dorea implicarea ONU, o organizatie prea greoaie, prea complexa si mult prea dificil de manipulat. Inca nu stiam in ce tip de conflict va urma sa fim implicati, insa toata lumea, de la presedinte la secretarul de stat, era absolut convinsa ca va trebui intervenit militar fara autorizatia explicita a Consiliului de Securitate al ONU.” In realitate, toti stiau ca o astfel de autorizatie ar fi fost imposibil de obtinut, din cauza dreptului de veto de care, fara indoiala, ar fi facut uz Rusia.

In septembrie 1998, cand Bob Dole - care avea relatii bune cu autoritatile de la Tirana – s-a intors din Albania, avertizandu-l pe Clinton despre situatia din zona, acesta era mult prea preocupat de procedura de destituire a sa, ce urma sa fie discutata in Senatul american.

La reuniunea ministrilor Apararii din tarile NATO de la sfarsitul lunii, ce a avut loc in Portugalia, toata lumea era stresata de o interventie militara in Kosovo, pe de o parte, neavand prea mare incredere in capacitatea operationala a organizatiei, pe de alta parte, fiind confruntata cu informatiile din teren, care spuneau ca sarbii isi continuau ofensiva impotriva albanezilor, insa fara sa o intensifice intr-atat incat sa provoace o reactie a NATO. Intr-un final, a fost adoptat un plan de actiune care cuprindea trei faze. Prima prevedea distrugerea, in 2-3 zile, a unei cincimi din forta militara a sarbilor. A doua viza bombardarea a aproximativ 300 de obiective, iar a treia cuprindea intre 800 si 1.000 de noi tinte.

Liderii NATO se confruntau cu doua mistere: intentiile exacte ale presedintelui Milosevic si capacitatea operationala reala a organizatiei. “Alianta seamana cu un prototip de automobil, cu o caroserie superba, insa construit acum 50 de ani,” explica un analist militar. “Nu a circulat niciodata si fiecare se intreaba daca, in momentul introducerii cheii in contact, motorul va porni.”

Creata in 1949, pentru a se impotrivi unui eventual asalt al Europei din partea trupelor Tratatului de la Varsovia, NATO nu avusese niciodata ocazia sa actioneze. In timpul razboiului rece, in fiecare iarna, Alianta isi testa capacitatile prin complicate operatiuni simulate pe computer. Toate vizau anihilarea actiunilor si doctrinei militare sovietice. Si, desigur, fiecare actiune simulata se sfarsea, invariabil, cu victoria NATO. Cea mai mare problema a acestor exercitii era convingerea ca inamicul va reactiona conform previziunilor. Infrangerea lui Saddam Hussein, ale carui forte militare aplicau intocmai doctrina militara sovietica, a intarit aceasta convingere. De aceea, NATO nu era pregatita sa actioneze in fata imprevizibilului. Iar acesta se cam producea: Milosevic nu respecta scenariile. In centrul de greutate al razboiului, presedintele iugoslav nu punea campania de lovituri aeriene, ci importanta provinciei Kosovo pentru sarbi.

In 9 octombrie 1998, Richard Holbrooke a sosit la Belgrad, pentru a-i prezenta lui Slobodan Milosevic un ultimatum in care NATO cerea incetarea focului in Kosovo si retragerea militarilor si a fortelor speciale sarbe din provincie. Cand presedintele iugoslav l-a intrebat ce se va intampla daca va refuza, raspunsul l-a dat generalul Michael Short, din Fortele Aeriene Americane: “Intr-o mana am avioanele de observatie U2, iar in cealalta, bombardierele B52. Dumneavoastra, domnule presedinte, sunteti cel care alegeti pe care le voi utiliza !” Ca un avertisment in plus, Javier Solana a dat, in 13 octombrie, ordinul de activare a planurilor militare ale NATO. Dupa 9 zile de discutii, Holbrooke a obtinut de la Milosevic acordul ca va inceta represiunea in Kosovo, isi va retrage trupele si va permite refugiatilor sa se intoarca acasa. El a mai acceptat un fel de statut de autonomie al provinciei Kosovo si dreptul de survol pentru avioanele spion americane. In schimb, a cerut ca toate aceste operatiuni sa fie supravegheate de 1.800 de observatori din partea OSCE si confirmarea suveranitatii Serbiei asupra provinciei Kosovo. Holbrooke s-a dus la Bruxelles, unde a comunicat rezultatele negocierilor, iar responsabilii Aliantei Nord-Atlantice au acceptat suspendarea, nu si anularea loviturilor aeriene. A doua zi, cand s-a intors la Belgrad, Holbrooke l-a gasit pe Milosevic plin de furie. “Desi am facut numeroase concesii, NATO nu a cedat nimic,” i-a reprosat el. “Asta e o veritabila declaratie de razboi.”

In 25 octombrie, Wesley Clark, comandantul suprem al NATO, impreuna cu adjunctul sau, generalul german Klaus Naumann, s-a dus la Belgrad pentru a se intalni, la randul lor, cu presedintele iugoslav. Potrivit rapoartelor primite de la serviciile secrete ale tarilor din Alianta, sarbii nu miscasera nici macar un soldat. Cu un aer fatalist, Slobodan Milosevic a negat ca ar avea forte suplimentare stationate in Kosovo si le-a spus celor doi generali ca, in doua saptamani, in provincie va disparea problema teroristilor UCK. Clark si Naumann s-au intalnit atunci si cu generalul Momcilo Perisic, seful Statului Major al Armatei Iugoslave, care i-a lasat sa inteleaga ca, in ciuda avertismentelor sale, Milosevic nu are de gand sa stopeze operatiunile militare in Kosovo.

La mijlocul lunii noiembrie, serviciile secrete austriece au aflat ca sarbii ar fi declansat Operatiunea “Potcoava”, ce prevedea eliminarea tuturor membrilor UCK din Kosovo. Desi informatia a ajuns atat la Cartierul general al NATO de la Bruxelles, cat si la CIA, nimeni nu a dorit sa accepte ca presedintele iugoslav va merge, totusi, atat de departe. Toata lumea inca mai credea ca presiunile diplomatice vor avea efect. Lucrurile au inceput sa devina tot mai evidente insa, cand Slobodan Milosevic i-a inlocuit din functie pe generalul Perisic cu Dragoljub Ojdanic, membru al Partidului Stanga Iugoslava (JUL), condus de Mira Markovic, nevasta presedintelui iugoslav, iar pe Javica Stanisic, seful Serviciilor Secrete, cu Rade Markovic, un prieten personal al acesteia.

In zorii zilei de 16 ianuarie 1999, James Steinberg, adjunctul Consiliului National de Securitate al SUA, a fost trezit de apelul telefonic al lui William Walker, diplomatul american insarcinat cu coordonarea observatorilor OSCE din Kosovo. Tulburat si furios, Walker i-a spus ca, in localitatea Racak, au fost descoperite trupurile mutilate ale 45 de etnici albanezi, executati cu cate un glonte in cap. Madeleine Albright a aflat stirea de la radio. Sarbii au dezmintit ca ar fi fost implicati si l-au declarat, imediat, pe Walker “persona non grata“.

Membrii cabinetului american s-au intrunit in 19 ianuarie. Bill Clinton era, din nou, absent, pregatindu-se discursul anual despre starea natiunii. Madeleine Albright le-a expus celorlalti noul sau plan: prezentarea unui ultimatum lui Milosevic, impreuna cu cererea de a permite trupelor NATO sa se desfasoare in Kosovo, pentru a observa aplicarea acordului de pace in provincie. Planul parea, evident, greu de acceptat de catre sarbi, ceea ce ministrul rus al Afacerilor Externe, Igor Ivanov, i-a si spus, imediat ce l-a aflat.

Clinton era foarte influentat de Madeleine Albright, care ii fusese un fel de mentor. Aceasta ii spunea adesea: “Eu provin dintr-o regiune unde marile erori ale istoriei au fost comise pentru ca oamenii puternici au asteptat prea mult pana sa ia decizia potrivita. Cred in puterea Americii. Filosofia mea politica si viziunea pe care o am asupra politicii externe ma fac sa fiu un om de actiune. Sunt foarte convinsa ca am dreptate in problema Kosovo.”

Insa Bill Clinton inca mai sovaia: “Urasc utilizarea fortei militare si fac tot posibilul sa o evit,” se confesase el reverendului Philip Wogaman. “As vrea sa fiu considerat un pacificator, nu unul care a provocat pierderi de vieti omenesti.” De altfel, Clinton nu a avut niciodata relatii deosebite cu reprezentantii Armatei americane. Inca de la investire, acestia au remarcat ca noul presedinte habar nu avea nici macar sa salute regulamentar. Esecul debarcarii in Somalia si afacerea Lewinski i-au complicat si mai mult relatiile cu militarii americani. Din aceste motive, a preferat sa gaseasca, intotdeauna, cate un om care sa intermedieze aceasta relatie. Astfel, ministrul Apararii era William Cohen – un republican ! – capabil sa discute atat cu generalii de la Pentagon, cat si cu membrii Comisiei de aparare din Congres. Iar sef al Statului Major era Henry Shelton, un general de 1,95 m, considerat sot si tata model, avand doi din cei trei fii inrolati in Armata.

In acest context, in loc sa se concentreze pe rezolvarea celei mai grave crize politice internationale din cariera sa, Bill Clinton era obsedat ca va ramane in istorie ca singurul presedinte american destituit din functie, din cauza scandalului Lewinski. In aceste momente delicate, primul care l-a sunat a fost premierul britanic Tony Blair, in 21 ianuarie 1999. I-a spus ca trebuie sa reactioneze imediat si, daca sarbii nu cedeaza, permitand unei forte internationale sa se desfasoare in provincia Kosovo, sa fie declansate bombardamentele. Chiar si in aceasta situatie, ideea bombardamentelor era doar o ipoteza pe care nimeni nu dorea sa o discute detaliat, pentru ca nu se credea ca se va ajunge pana acolo.

Oamenii politici care conduceau principalele tari occidentale ce au participat la razboiul impotriva Iugoslaviei faceau parte dintr-o generatie noua, nascuta dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Mai mult, ironia sortii a facut ca unii dintre ei, in tinerete, sa fie luptatori acerbi impotriva razboiului. In 1969, pe cand era student la Oxford, Tony Blair participa la demonstratiile impotriva razboiului din Vietnam. In aceeasi vreme, in Germania, actualul cancelar Gerhard Schroder si Joschka Fischer (ministru german de Externe in 1999) faceau acelasi lucru. In SUA, Bill Clinton refuza sa plece sa lupte in Vietnam. Iar Javier Solana, membru marcant al Partidului Socialist, a militat multa vreme impotriva imperialismului american. Dar vremurile se schimba, iar ambitiile politice ii fac pe oameni sa isi gaseasca alte idealuri.

Dupa discutia dintre Blair si Clinton, generalii Wesley Clark si Klaus Naumann au fost din nou trimisi la Belgrad. Slobodan Milosevic le-a explicat ca albanezii morti la Racak au fost ucisi in luptele cu fortele sarbe de securitate, dar, dupa aceea, teroristii UCK le-au adunat cadavrele, le-au taiat nasurile si le-au tras cate un glonte in cap, aruncandu-i la un loc, pentru a simula ca au fost masacrati de sarbi. Indignati, cei doi generali l-au avertizat ca vor ordona inceperea raidurilor aeriene. Lovind cu pumnul in masa, Milosevic a strigat: “Cum indrazniti sa amenintati Serbia ? Sunteti niste criminali de razboi !”

Desi CIA reusise sa intocmeasca despre Slobodan Milosevic un dosar mai gros decat al lui Saddam Hussein, in care existau pana si inregistrari ale unor discutii intime intre acesta si sotia sau copiii lui, incepand cu ianuarie 1999, nici un sarb care colaborase pana atunci cu spionii straini nu a mai acceptat sa continue. Ultimele rapoarte despre presedintele iugoslav erau destul de contradictorii. La inceputul lui ianuarie, se estima ca, decat sa abandoneze controlul asupra provinciei Kosovo, Milosevic ar prefera sa intre intr-un conflict cu NATO. Totusi, razboiul nu ar fi fost unul de lunga durata. La sfarsitul lunii, un al doilea raport concluziona, insa, ca Milosevic nu s-ar baga intr-un razboi pe care nu ar putea sa il castige, asa ca va intinde coarda numai pana in pragul declansarii atacurilor aeriene. In fine, doua saptamani mai tarziu, un al treilea raport preciza ca presedintele iugoslav nu crede ca NATO se pregateste sa bombardeze Iugoslavia.

In 30 ianuarie 1999, dupa o sedinta de 8 ore a reprezentantilor tarilor NATO, s-a hotarat sa se organizeze o reuniune in 6 februarie, la Rambouillet, pentru ca sarbii sa semneze un acord de pace in Kosovo cu etnicii albanezi. Ministrul britanic de Externe, Robin Cook, a fost desemnat sa transmita acest mesaj la Belgrad si la Pristina.

Conferinta de la Rambouillet a inceput in dupa-amiaza de 6 februarie, cu o intarziere datorata delegatiei albaneze. Trei dintre membrii acesteia nu aveau pasapoartele in regula. Negocierile s-au prelungit pana in 23 februarie. Considerandu-le o capcana, Slobodan Milosevic a refuzat sa vina, iar membrii delegatiei sarbe – care nu s-au intalnit direct cu albanezii condusi de Ibrahim Rugova, deoarece din delegatie faceau parte si “teroristii UCK” – au refuzat, de la inceput, orice varianta in care nu se mentioneaza explicit integritatea teritoriala a Iugoslaviei si suveranitatea asupra provinciei Kosovo.

Oficial, textul prezentat la Rambouillet, garanta mentinerea provinciei Kosovo in sanul federatiei iugoslave. In realitate, insa, acordul contura perspectivele independentei, la capatul unei perioade de tranzitie de 3 ani. Madeleine Albright s-a luptat enorm sa convinga cele doua delegatii sa semneze acordul. Fara succes, insa. Mai ales ca, in acest timp, in 13 februarie, doua coloane blindate ale Armatei iugoslave au intrat in Kosovo, venind dinspre Nis si Leskovac. In timp ce atentia Occidentului era indreptata asupra negocierilor, sarbii declansasera asa numita Operatiune “Potcoava“. Mai tarziu, operatiunea avea sa se dovedeasca o inventie a serviciilor secrete, care nici macar nu au avut grija sa gaseasca cuvantul sarbesc pentru potcoava, folosind varianta croata (ceea ce sarbii nu ar fi facut, in ruptul capului). In acel moment, insa, nimeni nu a sesizat aceasta inadvertenta.

In 5 martie, cand s-au intalnit la Washington, premierul italian Massimo D’Alema l-a auzit, stupefiat, pe Bill Clinton spunand ca Slobodan Milosevic a acceptat toate conditiile puse de Occident, insa, pentru a iesi basma curata in ochii propriului popor, va fi nevoie de cateva zile de bombardamente. Ca sa pretinda ca a fost obligat, prin forta armelor, sa cedeze.

In 15 martie, delegatiile sarba si albaneza s-au intalnit din nou la Paris, pentru incheierea unui acord politic in privinta provinciei Kosovo. Din nou, sarbii au refuzat sa semneze un document ce prevedea autonomia locuitorilor din Kosovo. In speranta ca NATO va declansa bombardamentele, albanezii au semnat acordul.

In 17 martie, George Tenet, directorul CIA, l-a informat pe presedintele american ca sarbii au declansat o vasta ofensiva in Kosovo, care a fost, in mod evident, indelung planificata si pusa in aplicare cu mijloace militare considerabile. In plus, el l-a avertizat pe Clinton ca sarbii au invatat din greselile lui Saddam Hussein si vor fi greu de infrant doar prin lovituri aeriene. Aceasta opinie a fost confirmata de expertii militari ai Pentagonului, care nu s-au aventurat sa evalueze efectele unor raiduri aeriene asupra Iugoslaviei.

In 20 martie, ultimii dintre cei 1.375 de observatori OSCE paraseau provincia Kosovo, salutati cordial de militarii sarbi. Intr-o ultima incercare de a-l convinge pe Milosevic, a fost trimis la Belgrad Richard Holbrooke. Initial, Clinton ar fi dorit s-o trimita pe Madeleine Albright, insa aceasta a refuzat. Stia ca sunt putine sanse de succes si, fiind o persoana care a avut, intotdeauna, mare grija de imaginea ei publica, nu dorea sa o asocieze unui esec. Asa ca l-a propus pe Holbrooke, intamplator, rivalul ei.

Amintindu-si acele zile, Richard Holbrooke povestea ca totul i se parea ireal. Slobodan Milosevic era calm, aproape detasat, si vorbea doar despre trecutul poporului sarb si lupta sa neincetata pentru independenta. El le-a spus membrilor delegatiei ca asa-zisa ofensiva sarba in Kosovo este o inventie a mediilor occidentale, dezinformate de UCK, si ca, in realitate, este vorba doar de o actiune de starpire a unor elemente criminale.

In dimineata de 23 martie, la ultima discutie cu Milosevic, Holbrooke l-a intrebat: “Va imaginati cu exactitate ce se va intampla dupa ce vom parasi acest palat ?” Presedintele iugoslav i-a raspuns pe un ton absolut neutru: “Da. Veti incepe sa ne bombardati.” “Exact.” “Puteti sa o faceti. Sunteti o natiune foarte puternica.” Holbrooke crede si acum ca, in mod constient si deliberat, Milosevic a ales varianta bombardarii Iugoslaviei si spune ca, daca ar fi sesizat cel mai mic semnal al unei dorinte de compromis, n-ar mai fi plecat la aeroport. La cateva ore dupa plecarea emisarului american, Slobodan Milosevic l-a demis pe seful Serviciilor militare de spionaj, generalul Aleksandar Dimitrijevic, inlocuindu-l cu generalul Geza Farkas.

Ofensiva militara a NATO impotriva Iugoslaviei avea sa fie coordonata de generalul Wesley Clark, ale carui numeroase esecuri in intalnirile cu Solobodan Milosevic il transformasera intr-un adversar nemilos al acestuia. Originar, la fel ca Bill Clinton, din Arkansas, beneficiar al bursei Rhodes la Oxford, la fel ca presedintele american, Clark nu prea era iubit de militari, desi fusese ranit de patru ori in razboiul din Vietnam. Antipatia i se tragea de la talentul lui de a sti cum sa bata totdeauna la usi deschise, de la relatiile pe care le avea cu personaje influente si, mai ales, de la felul in care se adapta exigentelor politice de moment. Numit in 1997 comandant suprem al NATO, Wesley Clark nu avea nici un pic de experienta de coordonator al unor operatiuni militare in Europa. Era convins, insa, ca singurul limbaj pe care il intelege Slobodan Milosevic este cel al fortei si era deja exasperat de ezitarile responsabililor politici americani si europeni. Mai ales ca, de mai multe saptamani, pregatise intreaga strategie de bombardare a Iugoslaviei si era nerabdator s-o aplice.

epilogul filmului pe care l-am facut despre campania electorala la alegerile prezidentiale din 2000 il stie toata lumea. inca 4 ani cu ion iliescu si pdsr. reactiile candidatilor la vederea rezultatelor primului tur sunt savuroase. mai ales cea a lui traian basescu, langa care statea petre roman, a carui figura prevestea parca debarcarea din prim-planul politicii. amuzanta este si celebra freza a lui crin antonescu agitandu-se in randul doi, in spatele lui valeriu stoica. sau felul in care se umflau in pene liderii prm, care se visau deja la cotroceni. explicatiile tinerilor care l-au votat pe vadim sunt elocvente pentru lipsa de idealuri la care ajunsese romania in 2000.

turul doi a fost castigat de ion iliescu. insa doar dupa ce dusmanii sai de moarte, intelectualii si liderii cdr s-au mobilizat si, tinand degetele incrucisate ascunse la spate, au aparut la televiziuni cerand alegatorilor sa-l voteze pe liderul pdsr.

un prieten m-a intrebat de ce postez aceste “vechituri” aici si nu scriu despre actualitate. pentru ca, in ultimii 20 de ani, am fost martorul unor evenimente pe care putina lume le-a vazut si care as vrea sa ramana undeva.

episodul 6 al filmului despre campania electorala la prezidentialele din 2000 este dedicat clipurilor electorale si confruntarii finale de la protv. candidatii au folosit clipuri morbide (de exceptie fiind cel cu sicriele zburatoare !) stupide, infantile sau absolut neinspirate. ma uimeste in continuare prostia celor care le-au produs, dar mai ales a celor care le-au folosit. cum poti, de exemplu, cand stii ca porecla lui stolojan este robocop, sa-i faci un clip electoral in care sa accentuezi si prin muzica senzatia ca e un cyborg !?
confruntarea finala de la protv a fost castigata, paradoxal, de cel care nu a participat: ion iliescu. intreaga emisiune a fost un circ dominat de corneliu vadim tudor, ceilalti candidati lasand impresia ca sunt niste papa-lapte. cabotin perfect, desi parea ca va exploda de furie pe micile ecrane, indata ce emisiunea s-a terminat, vadim a lepadat imaginea pentru televiziune si s-a apucat de glume cu funar si calinescu, inconjurat de lingai gen nati meir. ceilalti si-au bagat coada intre picioare si s-au furisat pe langa zidurile teatrului giulesti spre limuzinele care ii asteptau sa-i duca inapoi spre anonimat.

episodul 5 al filmului despre culisele campaniei electorale la prezidentialele din 2000 este dedicat confruntarii finale de la protv. relaxat, ion iliescu nu a participat nici la aceasta dezbatere, lasand candidatii sa se dea in spectacol fara el. tensiunile din campania electorala, care au culminat la craiova, cu injunghierea unui membru pd care lipea afise, s-au transferat si in emisiune. a fost nevoie de interventia dura a lui florin calinescu, acesta sanctionand dur rasetele publicului la poantele lui vadim, desi contextul nu era comic deloc. totusi, pentru a mai relaxa atmosfera, am inclus in film cateva din videoclipurile candidatilor, adevarate perle de anti-marketing politic.

si episodul 4 al filmului despre campania electorala la prezidentialele din 2000 este dedicat tot actiunilor electorale. privindu-le, te intrebi pe ce planeta traiesc candidatii si consilierii acestora, ca sunt in stare sa se faca de ras in asemenea hal, din dorinta de a parea populari ? iliescu accepta imnuri electorale de nivel prescolar, mugur isarescu lasa morga de premier si guvernator al bnr pentru a dansa manele in dobrogea, toti se balacesc in bai de multime si pupaturi. ca un contrapunct, puteti vedea starea de spirit a electoratului si saracia dominanta peste tot, care ii face pe oameni sa se incaiere pana si pentru o galeata galbena din plastic, imprimata cu sageata pnl.

l-ati vazut vreodata pe theodor stolojan-robocop dansand ? stiati ca mugur isarescu si-a cumparat o dacia supernova ? daca nu, inseamna ca ati pierdut cateva din momentele de exceptie suprinse de noi in filmul pe care l-am facut in 2000, despre campania electorala la presedintia romaniei. sunt doar cateva din ideile incercate de candidati pentru a ajunge la inima alegatorilor. i-am urmarit pe iliescu, petre roman, melescanu si ceilalti in peregrinarile lor prin tara, pentru a vedea cum interactionau cu oamenii simpli, cum reactionau la impactul cu saracia lucie din satele romanesti.

campania electorala pentru alegerile prezidentiale din 2000 a fost mai violenta decat altele. in 1996, conventia democratica venise la putere pe un val imens de simpatie populara, dar a esuat lamentabil, in frunte cu emil constantinescu, care nu a gasit o scuza mai penibila decat ca a fost infrant de serviciile secrete. adica de acele servicii aflate in subordinea sa, pe ai caror sefi i-a decorat pentru succes in activitate. in toamna lui 2000, saracia, dezamagirea si frustrarile au rabufnit violent, poetul mircea dinescu fiind incoltit la piatra neamt de un grup de prm-isti, hotarati sa-i ia masura la palton.

constient ca nu are adversar in cursa prezidentiala, ion iliescu a preferat sa stea in umbra si sa nu participe la confruntarile televizate dintre candidati. s-a marginit la cateva scurte deplasari prin tara, in fieful electoral al pdsr. simtindu-se favoritul nr.2 al alegatorilor, nici corneliu vadim tudor nu prea s-a omorat cu firea, ba chiar si-a permis sa plece o saptamana in pelerinaj la vatican, in plina campanie. noi am reusit sa-i filmam pe toti candidatii in peregrinarile lor prin tara si sa luam pulsul electoratului.

de astazi, am inceput sa postez pe internet, tot in serial, “antipa” – filmul pe care l-am facut despre culisele campaniei electorale pentru alegerile prezidentiale din 2000. si acesta a fost difuzat de protv, imediat dupa alegeri si are subtitluri in engleza pentru ca urma sa fie vandut si in strainatate. ii gasisem acest nume deoarece, pe atunci, viata politica ni se parea incremenita, ca un muzeu al dinozaurilor. aceleasi fetze de 11 ani ! nu ne-am fi imaginat ca, nici dupa cei 20 de ani proorociti de silviu brucan, nu vor aparea fetze noi.
in acest episod, veti vedea cum negociaza partidele aparitiile televizate ale candidatilor si prima confruntare dintre acestia, moderata de florin calinescu la protv. nu am ocolit nici personajele ciudate carora le trecea prin cap ca ar putea ajunge in fruntea tarii, de la anonima graziela barla, la printul paul, care solicita 20.000 de dolari pentru o sedinta de filmare, de parca noi am fi fost candidatii.

ultimul episod din filmul despre culisele campaniei electorale pentru primaria bucuresti din 2000 este dedicat confruntarii finale dintre traian basescu si sorin oprescu. inca de acum 10 ani, fostul sef al spitalului municipal visa proiecte spectaculoase pentru bucuresteni si puteti vedea in film un exemplu pe care a tinut sa ni-l arate. emisiunea de la protv dedicata confruntarii finale este mult mai interesanta fata de plicticoseniile de astazi, mai plina de imaginatie si provocatoare. cu florin calinescu in mare forma. epilogul alegerilor locale il stiti deja, insa imaginile pe care le-am surprins atunci sunt inedite. filmul a fost distins cu premiul special al juriului la festivalul dakino 2000.