24 iunie 1999

Ultima zi. M-am trezit cu o senzatie stranie: un amestec de tristete si bucurie. Imi parea rau ca plec, pentru ca ma simteam deja ca acasa. Dar ma bucuram ca ma intorc in tara, ca imi reintalnesc familia, prietenii si colegii si abia asteptam sa le povestesc toate peripetiile prin care trecusem. Mi-am facut bagajele, inghesuindu-mi lucrurile intr-o sacosa imprumutata de la Mile si am zambit amintindu-mi cum sosisem la Belgrad, cu o geanta pe umar si cateva schimburi. M-am pregatit de plecare si, cand am coborat, le-am spus celorlalti ca ma duc pana la Media Center, sa-mi iau ramas bun de la cei de acolo. Ne-am dat intalnire dupa pranz la hotel.

La Media Center, nu m-am putut abtine si m-am scufundat pentru ultima data intre computere si telefoane. Era, totusi, o zi importanta si nu rabdam sa nu aflu ce se intampla. Desi toti asteptau sa inceapa sedinta Parlamentului, primele stiri au venit din Kosovo. Dis-de-dimineata, un grup de 30-40 de albanezi au incercat sa intre cu forta in cladirea in care se aflau posturile locale de radio si televiziune. Nu au reusit decat sa sparga geamul imens de la intrare, pentru ca trupele KFOR au intervenit si i-au indepartat, formand ulterior un cordon de protectie in jurul cladirii. Nu departe, insa, la sediul Facultatii de Economie, au fost gasite cadavrele a trei sarbi: decanul Milenko Lovic, administratorul Jovica Stamenkovic si portarul Miodrag Mladenovic. Trupurile chircite ale celor trei zaceau intr-o balta de sange, strapunse de zeci de lovituri de cutit, iar de jur-imprejur erau imprastiate acte, dosare si chei. Asasinii ii infipsesera  decanului un stilou in gura. Ca si cand nu ar fi fost clar cine sunt autorii, pe un perete era pictata cu sange sigla UCK.

A ajuns la noi si o declaratie a mitropolitului Amfilohije, care spunea totul despre situatia din Kosovo. “Bandele inarmate ale albanezilor controleaza intreaga zona, distrug case, ucid, violeaza si au intrerupt alimentarea cu apa si curent si legaturile telefonice ale Patriarhiei din Pec, unde situatia e cea mai grea,” povestea mitropolitul, criticand guvernul iugoslav, pe care il acuza ca i-a lasat pe sarbi la mila Domnului. “Politicienii sarbi se amagesc, mint poporul si intreaga lume. Au mintit intotdeauna si mint si acum. Cativa ministri au venit cu refugiatii care se intorceau, sa mai adune cateva voturi, dar nu au ramas la inmormantarea celor 4 sarbi ucisi de UCK. La televizor au aratat 10 autobuze pe care scria Belgrad-Pec, dar aici nu a ajuns nici unul. Cand au vazut ce prapad e aici, refugiatii care venisera de la Berane au fugit inapoi.” Amfilohije avertiza ca situatia de la Pec se agraveaza tot mai mult, iar cei 150 de sarbi refugiati in sediul Patriarhiei vor sa plece si ei. In acest timp, la manastirea Djakovica au mai ramas 10 sarbi, iar de la Klin a plecat si ultimul batran. “Ne rugam la Dumnezeu sa-i ocroteasca pe sarbi, pentru ca guvernul lor i-a uitat,” spunea mitropolitul. “Celor de la Putere le pasa doar de ei.”

Anchetatorii TPI sunt socati de numeroasele dovezi de violente din Kosovo si prevad ca vor fi facute alte inculpari in randul armatei si politiei iugoslave, a afirmat la Pristina un purtator de cuvat al tribunalului, citat de AFP. “Este socant, chiar si pentru cei mai experimentati dintre anchetatorii nostri,” a declarat Paul Risley, unul dintre procurorii TPI. “Atrocitati similare au avut loc in Croatia si Bosnia-Hertegovina, insa in Kosovo campania impotriva albanezilor a fost organizata cu o rapiditate si o eficienta brutale. Descatusarea violentei se pare ca a inceput in zilele care au urmat declansarii campaniei aeriene a NATO. Amploarea distrugerilor intr-o perioada atat de scurta demonstreaza ca acestea au fost coordonate si dirijate de o structura centrala de comanda.”

Ministrul sarb Goran Matic a organizat astazi o conferinta de presa, incercand sa dezminta informatiile despre atrocitatile comise de sarbi in Kosovo. Ziaristii care s-au intors la Media Center mi-au povestit ca Matic a afirmat ca majoritatea crimelor comise in provincie au avut loc in zonele controlate de teroristii albanezi. “UCK este cunoscuta pentru uciderea albanezilor care nu doreau sa i se alature sau sa paraseasca Kosovo,” a declarat el. “Cea mai mare parte a lucrurilor care se petrec in Kosovo tin de propaganda. Trupele straine au intrat, aducand cu ele o mie de jurnalisti insarcinati cu filmarea retragerii fortelor noastre, a desfasurarii KFOR si a descoperirii gropilor comune. O ancheta este, desigur, necesara, dar sa nu fie politica, iar TPI este un instrument exclusiv politic, destinat sa ii urmareasca pe cei care nu sunt pe gustul Statelor Unite si al NATO.” Chiar daca ar fi avut dreptate, cine mai statea acum sa-l asculte ?

Problema cea mai mare a tuturor devenise, din nou, Slobodan Milosevic. Milos Minic, fost procuror si ministru de Externe al Iugoslaviei comuniste, i-a cerut presedintelui iugoslav sa demisioneze, facandu-l responsabil pentru crimele comise in Kosovo. “Au existat in Kosovo crime si criminali de razboi si nici o putere nu are dreptul sa ascunda aceste crime, autorii lor si pe cei care le-au ordonat,” afirma Minic, intr-o scrisoare deschisa transmisa agentiei de presa Beta. “Cine a ordonat epurarea etnica, cine a ordonat expulzarile si masacrele masive ale albanezilor din Kosovo ? Cine sunt superiorii armatei si politiei care au executat sau care au dat aceste ordine sau nu au impiedicat aceste crime, cand aveau puterea sa o faca ?” Fostul lider comunist l-a avertizat pe Slobodan Milosevic ca poporul iugoslav va fi culpabilizat de intreaga lume pentru cele petrecute in Kosovo, atata vreme cat autorii crimelor de razboi si cei care le-au ordonat nu vor fi descoperiti si judecati.

La randul sau, Milan Panic, fost prim ministru al Iugoslaviei acum cativa ani, era de parere ca Milosevic va fi arestat si ucis de propriile forte de politie, in maximum 3 luni. “Chiar prietenii lui il vor insela. In locul sau, nu m-as increde in propria politiei si armata,” a prevestit Panic. “Sunt 15 % sanse ca el sa se sinucida si estimez ca sunt tot 15 % sanse ca el sa fie ucis. Exista 25 % sanse sa fuga undeva, restul nu mai stiu. Milosevic este cea mai mare tragedie care se putea intampla poporului sarb.”

Unul dintre ziaristii sarbi mi-a sugerat sa citesc un raport al CIA despre Slobodan Milosevic, publicat de revista “Foreign Report”. L-am gasit pe Internet. Spunea ca Milosevic va deveni din ce in ce mai imprevizibil, mai ales din cauza problemelor psihice si de sanatate in crestere. Raportul CIA punea presupusa stare de spirit a presedintelui iugoslav pe seama unor probleme acute la coloana vertebrala si a diabetului de care sufera din tinerete. Si, desigur, nu uita sa aminteasca de sinuciderea ambilor sai parinti. Raportul mi s-a parut lipsit de credibilitate, mai ales ca – asa cum il vazusem in ultima vreme – Milosevic nu parea deloc agitat, ci mai degraba calm si sigur pe el. Mai mult, informatiile sa bateau cap in cap. Dupa ce spuneau ca e diabetic, agentii CIA afirmau ca Milosevic ar fi dependent de alcool si tigari, consumul acestora crescand atunci cand acesta se afla sub presiune. Dintre defectele lui Slobo de care auzisem si de la sarbi, raportul mentiona doar doua: este extrem de incapatanat, cand are impresia ca cineva vrea sa-i forteze mana si refuza sa accepte criticile.

Statele Unite au oferit 5 milioane de dolari pentru orice informatie care va duce la arestarea sau la condamnarea criminalilor de razboi, inclusiv a presedintelui Slobodan Milosevic, a anuntat Departamentul de Stat, citat de AFP. “Acest program are ca scop marirea sanselor ca inculpatii aflati, in prezent, in libertate sa poata fi adusi in fata Tribunalului Penal International pentru a fi judecati,” a declarat purtatorul de cuvant al Departamentului de Stat James Rubin. El a insistat asupra faptului ca Statele Unite nu intentioneaza sa incurajeze vanatorii de recompense si a sugerat oricarui potential informator sa se adreseze celei mai apropiate ambasade americane.

Sedinta Parlamentului federal a inceput abia la 12:20, in absenta reprezentantilor Muntenegrului. Premierul Momir Bulatovic a venit in fata camerelor reunite si a solicitat ridicarea starii de razboi. El a precizat ca Guvernul federal a abrogat cele 31 de legi instituite cu 3 luni in urma, odata cu declararea starii de razboi, cu exceptia celei privind vanzarea medicamentelor. Printre aceste legi, extrem de restrictive, erau cea privind inghetarea preturilor, Legea bancilor, a calatoriilor in strainatate sau a operatiunilor comerciale. Bulatovic a spus ca guvernul va face o analiza a efectelor produse de aceste legi si ca parlamentul trebuie sa solicite suspendarea sanctiunilor impotriva Iugoslaviei si daune pentru distrugerile provocate de bombardamente. Acestea depaseau, potrivit unor estimari ale gruparii de Opozitie G-17, 30 de miliarde de dolari.

Dupa ce Bulatovic a terminat, sedinta Parlamentului s-a transformat intr-un interminabil circ, o gramada de politicieni ingramadindu-se sa tina discursuri interminabile, pentru a se defula de pe urma celor 3 luni in care n-au avut ocazia sa mai fie vazuti vorbind. Dintre ei nu putea, desigur, sa lipseasca Vojislav Seselj. “Agresiunea impotriva tarii noastre nu a incetat, ci doar bombardamentele,” si-a inceput el discursul. “Agresorul si-a schimbat doar metodele de actiune, avand ca obiectiv ocuparea Muntenegrului, Vojvodinei si Sandzak-ului si instituirea in Serbia a unei administratii de colaborationisti. Nu trupele ONU au venit in Kosovo, ci trupele NATO sub egida ONU, care ii gonesc pe sarbi. Cei care au venit in Kosovo pentru a separa provincia de Serbia si pentru a crea un nou stat albanez sunt dusmanii nostri. Dupa ce vor fi desfasurati in Kosovo, ei vor asalta Muntenegru. Cei care ne-au bombardat continua sa fie niste criminali.” Nu l-am urmarit mai departe, pentru ca incepea sa ma plictiseasca.

Totusi, discursul sau nu era o utopie, bazandu-se pe o stare de fapt. Tocmai astazi, agentia France Presse publica un comentariu in care se mentiona ca locuitorii Vojvodinei incep sa carteasca impotriva Belgradului si ar dori sa-si recapete autonomia. La randul sau, Robin Cook, ministrul de Externe britanic, declara ca NATO supravegheaza indeaproape situatia din Muntenegru, intr-un moment in care, in unele medii, exista frica unei reinstaurari a controlului iugoslav in aceasta republica, si intentioneaza sa actioneze pentru supravegherea democratiei in aceasta regiune.

Pe langa aceasta, SUA a anuntat acodarea unui ajutor financiar de 10 milioane de dolari Muntenegrului, pentru asigurarea nevoilor bugetare. Principiile si modalitatile de acordare a acestui ajutor fusesera convenite ieri. Astazi, un grup de 74 de profesori de la Universitatea din Podgorica a cerut ca Muntenegru sa se desprinda din Federatia Iugoslava, spunand ca “a ne multumi cu o ameliorare partiale a relatiilor conflictuale din sanul Federatiei iugoslave nu ar fi decat o amagire si o pierdere de timp istoric”. Conform rezultatelor unui sondaj de opinie, 65 % dintre muntenegreni ar dori suveranitatea tarii sau cel mult realizarea unei confederatii cu Serbia.

In Parlamentul iugoslav au urmat alte discursuri. Majoritatea fara continut sau spunand aceleasi lucruri. Sedinta avea sa se termine dupa-amiaza tarziu, cand eu eram aproape de casa. Desigur ca, in unanimitate, parlamentarii au votat ridicarea starii de razboi, masura urmand sa intre in vigoare sambata.

Militarii rusi au planificat dinainte ocuparea aeroportului din Pristina, a afirmat astazi cotidianul “Washington Times“, citand surse din cadrul serviciilor americane de informatii. “Nu exista nici o confuzie in acest sens,” a declarat un oficial care a avut acces la un raport confidential american bazat pe interceptarea comunicatiilor dintre trupele ruse. “Ordinele operationale au fost pregatite dinainte. Din experienta, stiu ca trupele rusesti nu au facut ceva fara instructiuni clare si, in acest caz concret, sentimentul meu este ca aceste instructiuni au trecut prin structura politica a comandamentului,” a afirmat generalul Eric Shinseki, noul sef al Statului Major al Armatei terestre americane. In plus, conform serviciilor de informatii americane si in contradictie cu afirmatiile sale, Ministerul rus al Afacerilor Externe era la curent cu planurile operatiunii, lasandu-i pe militari sa aleaga momentul declansarii actiunii.

Ca intotdeauna dupa cate un eveniment de asemenea proportii, dupa terminarea razboiului au inceput sa apara primele dezvaluiri despre ceea ce s-a intamplat in realitate. Si, ca de obicei, realitatea isi avea – dincolo de tragedia care se petrecuse – hazul ei. Astazi, ziarul britanic “The Times” incalca primul embargoul pe care presa occidentala si-l autoimpusese, la cererea guvernelor din tarile respective, si publica bilantul celor 79 de zile si nopti de raiduri aeriene impotriva Iugoslaviei: doar 13 tancuri sarbesti distruse ! Si asta dupa ce NATO a pretins ca ar fi anihilat 60 % din artileria antiaeriana a sarbilor si 40 % din tancuri.

Dupa semnarea acordului de pace, potrivit publicatiei britanice, Armata iugoslava a retras din Kosovo 250 de tancuri, 450 de transportoare blindate si 600 de piese de artilerie. Generalul Wesley Clark a refuzat sa precizeze cate dovezi detine despre distrugerile provocate sarbilor. A facut-o “The Times“, care a scris ca – pana acum – trupele KFOR au descoperit in Kosovo doar 13 carcase arse ale unor tancuri T-55. In schimb, au gasit ceea ce noi vazusem de mai multe ori in timpul razboiului: gropile exploziilor unor proiectile lansate in camp de avioanele NATO, langa care se mai putea vedea niste forme cioplite in lemn, care semanau a tancuri sau tunuri. Pentru a pacali aviatia aliata, sarbii aplasau in cele mai nastrusnice locuri tancuri sau tunuri aeriene, realizate in marime naturala din lemn, cauciuc sau polistiren. Ca sa para cat mai reale, acestea erau plasate – de regula – langa poduri false sau langa niste fasii lungi de plastic negru care, de la mare inaltime, pareau sosele. Expertii NATO s-au dat seama de pacaleala, insa au ferit acest secret de ochii si urechile ziaristilor. Totusi, cei de la “The Times” au citat declaratia unui ambasador la Bruxelles, a carui identitate nu au dezvaluit-o, care spunea ca vazuse imagini filmate in timpul raidurilor de bombardierele NATO, in care se observa clar ca – in momentul in care erau lovite – tancurile sau bateriile de rachete sarbesti “se dezumflau instantaneu”. Erau simple machete gonflabile.

M-am distrat, impreuna cu ceilalti jurnalisti de la Media Center, cand am citit pe Internet articolul din “The Times”. Dupa ce glumele au inceput sa se rareasca, am picat pe ganduri. Nu mai intelegeam de ce Slobodan Milosevic s-a grabit sa semneze capitularea. Armata nu suferise pierderi prea mari. Moralul soldatilor era – asa cum am putut sa vad cu ochii mei – in continuare ridicat. La fel era si cel al civililor. Ba chiar, atat unii, cat si ceilalti erau nemultumiti ca au fost obligati sa capituleze in conditii atat de umilitoare. Economic, sarbii parea sa mai reziste mult si bine. Totul parea de neinteles si vorbele unor sarbi, care sustineau ca Slobo e omul americanilor, nu mai pareau niste utopii.

Mai tarziu, cautand aceeasi explicatie, ziaristul Tom Walker avea sa scrie, tot pentru “The Times” ca – prin intermediul unui diplomat agreat de Belgrad – americanii i-ar fi trimis lui Slobodan Milosevic inregistrarea video a efectelor unei arme secrete, pe care ei au folosit-o in Razboiul din Golf, iar rusii in Afghanistan. Era bomba cu vacuum, realizata din fosfor si plasma, care degaja o caldura si o presiune imense, ce topesc totul pe o suprafata de 10 ori mai mare decat a unui teren de fotbal. Explozia consuma tot oxigenul din zona, insa o jumatate de ora mai tarziu, temperatura revine la normal si aerul este din nou respirabil, ceea ce permite trupelor atacatoare sa inainteze. Tom Walker pretindea ca Milosevic si-ar fi dat seama ca Armata iugoslava n-ar putea rezista in fata unor astfel de bombardamente si ar fi preferat sa capituleze. Nu prea cred nici in aceasta teorie.

Organizatia “Reporters sans frontieres” (RSF) acuza NATO ca a deformat de mai multe ori adevarul si ca a preluat zvonuri si cifre neverificabile in timpul razboiului din Kosovo, relateaza AFP. Intr-un raport intitulat “Razboiul din Iugoslavia: erorile mediatice ale NATO”, RSF se intreaba daca este vorba de gafe cauzate de graba si de confuzie sau despre o tentativa deliberata de dezinformare. “Preluarea zvonurilor, a cifrelor exorbitante si neverificabile si folosirea unui vocabular agresiv au sporit indoielile legate de buna credinta a unora din responsabilii politici si militari,” afirma RSF, care detaliaza unele dintre aceste “gafe”.

In 29 martie 1999, NATO a anuntat executarea de catre fortele sarbe, alaturi de alti 5 intelectuali, a lui Fehmi Agani, principalul consilier al liderului moderat al albanezilor din Kosovo Ibrahim Rugova. Raportul reaminteste ca “comandorul britanic David Wilby a declarat ca detine aceasta informatie “dintr-o sursa foarte buna” din interiorul Kosovo, pe care serviciile sale au avut grija sa o verifice”. “Aceasta informatie s-a dovedit falsa. Doar Fehmi Agani va fi ucis efectiv, insa 3 saptamani mai tarziu,” afirma raportul. Aceeasi “sursa foarte buna”, care ar fi Centrul de informare pentru Kosovo, cu sediul la Londra, “afirmase in aceeasi zi ca Ibrahim Rugova a fost ranit si ca nu se stie nimic despre soarta sa. Doua zile mai tarziu, Rugova s-a adresat presei straine, fiind intr-o stare foarte buna de sanatate. Radioteleviziunea sarba a difuzat, de asemenea, intalnirea sa “cordiala” cu presedintele iugoslav Slobodan Milosevic. Exploatand esecurile de comunicare ale NATO, stapanul de la Belgrad a oferit astfel o formidabila “lovitura mediatica“, constata RSF. “Oficializarea atat de rapida a unui zvon, in acea prima saptamana de bombardamente, nu pare sa fie o eroare, dar releva o optiune: sa incline balanta in favoarea atacurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei, intr-un moment in care opinia publica era inca sceptica in privinta eficacitatii acestora.”

RSF nu ezita, pe de alta parte, sa vorbeasca despre “greseli mai mult sau mai putin voluntare”, facute dupa bombardarea civililor, in special dupa bombardarea unui convoi de refugiati albanezi pe 14 aprilie, incident soldat – potrivit surselor sarbe – cu 75 de morti.

Organizatia subliniaza astfel ca NATO a vorbit despre “sate atacate de artilerie, sate rase de pe fata pamantului, despre scuturi umane, gropi comune, tot atatea informatii anuntate fara sa fi fost adusa cea mai mica dovada a existentei lor” si care “nu par sa fi facut obiectul unei verificari riguroase”. RSF noteaza, de asemenea, referintele istorice foarte discutabile si folosirea unui vocabular vizand sa diabolizeze adversarul. “Termenul “genocid” este sistematic utilizat de premierul britanic Tony Blair, in timp ce in Germania, oficialii se straduiesc sa compare regimul lui Milosevic cu cel al lui Hitler. Aceste referinte istorice au suscitat proteste din partea specialistilor,” noteaza raportul. “Pe 27 aprilie, reprezentantii NATO au admis ei insisi, foarte deschis, esecul strategiei lor de comunicare,” subliniaza RSF, notand, totusi, ca “de partea sarba, rotitele masinariei propagandistice sunt cunoscute”. “Ramananand in opinia publica occidentala aparatorul unei “cauze drepte”, NATO nu a dat dovada de buna credinta in relatiile sale cu presa si a deformat in cateva randuri adevarul. Incurcarea termenilor istorici si folosirea unui discurs agresiv este nedemna de reprezentantii unor tari democratice,” conchide raportul RSF.

Robin Cook, Javier Solana si Wesley Clark au ajuns astazi la Pristina. Cook venea de la Tirana, unde ii promisese presedintelui Rexhep Meidani ca tara sa va deveni “avocatul Albaniei” pe langa Uniunea Europeana. “Marea Britanie va avea grija ca UE sa-si tina angajamentele fata de Albania,” declara ministrul britanic de Externe. “Suntem pregatiti sa ne ocupam de dezvoltarea unui viitor prosper si stabil si in afara provinciei Kosovo.” Auzisem de atatea ori aceste promisiuni si in privinta Romaniei, incat, daca s-ar fi adeverit numai o parte dintre ele, ar fi trebuit nu numai sa fim demult admisi in UE, ci chiar sa detinem si presedintia Uniunii. Mi-am amintit, insa, ca tot un britanic, pe nume Shakespeare, facuse celebra expresia “Words, words, words !”

Imediat ce au ajuns in capitala provinciei Kosovo, Solana si Clark au intrat la discutii cu reprezentantii albanezilor, urmand sa stea de vorba si cu cei ai sarbilor. Au fost aclamati de cateva sute de albanezi adunati in fata Cartierului General al KFOR, carora le-au mai spus cateva vorbe. “Dupa atata suferinta si 3 luni dificile pentru toti, ocazia de a fi aici, astazi, si de a vedea emotia oamenilor, este pentru mine un moment de necrezut,” spunea Javier Solana. La randul sau, dupa ce le-a explicat ca scopul campaniei aeriene a NATO a fost oprirea distrugerilor sistematice si a crimelor comise in Kosovo la ordinul lui Slobodan Milosevic, generalul Wesley Clark le-a explicat: “Acest scop a fost atins. Acum, KFOR se va ocupa de voi. Insa nu uitati ! Pacea nu poate fi construita pe trecut si pe revansa.”

Liderii occidentali aveau o misiune mult mai complexa. Trebuiau sa-i convinga pe albanezii din UCK sa colaboreze, intr-un guvern provizoriu, cu cei ai lui Ibrahim Rugova si – cata naivitate ! – chiar si cu sarbii. “Daca el doreste sincer sa lucreze cu noi, suntem deschisi,” a explicat Hashim Thaqi, insa a adaugat imediat ca nu se asteapta la mare lucru de la negocierile cu Rugova. Intrebat daca ar fi dispus sa faca loc in conducerea provizorie a provinciei lui Momcilo Trajkovic si celorlalti sarbi care reprezentau Opozitia, Jakup Krasniqi, purtatorul de cuvant al “guvernului provizoriu” a raspuns: “Daca sunt pregatiti, de ce nu ?”

Generalul Leonid Ivasov, unul din reprezentantii armatei ruse cu rangul cel mai inalt, a respins afirmatiile americane conform carora mercenarii rusi ar fi luptat alaturi de sarbii din Kosovo, informeaza AFP. “Aceasta afirmatie va ramane in constiinta Pentagonului si a Aliantei Nord-Atlantice. Fondul problemeie este ca tarile occidentale si NATO nu vor ca Rusia sa fie reprezentata demn intr-un contingent de pace din Kosovo,” a declarat generalul Ivasov. “NATO a vrut ca Rusia sa nu mai joace nici un rol si a dorit ca aceasta sa fie indepartata de Balcani.”

Inainte de a pleca de la Media Center, mi-am notat in graba cateva informatii despre revolta rezervistilor din Kraljevo. La ora 11:00, acestia blocasera podul peste raul Ibru, in timp ce blocada de ieri, de la Vranjacka Banja, continua. Intorsi de pe frontul din Kosovo, rezervistii isi cereau banii. Revoltati, ei explicau ca li s-au dat doar soldele, iar sporurile de razboi, de frontiera si diurnele au ramas doar niste promisiuni desarte. “Pentru ca ne-am facut datoria fata de tara si nu mai datoram nimic statului sau Armatei iugoslave, nu vrem ca statul sau armata sa ne ramana datori,” striga, revoltat, un militar. “Pentru ca am luptat in Kosovo, in aprilie am primit 2.319 dinari, iar in mai si iunie – 1.300 de dinari. Este o mizerie !”

La Cerovac, alte cateva sute de rezervisti au blocat autostrada Belgrad-Kraljevo. Au lasat sa treaca doar ambulantele si masinile Politiei, precum si autovehiculele refugiatilor care veneau din Kosovo. Si aici, motivul era acelasi: oamenii isi cereau cele 6-8.000 de dinari, pe care comandantii lor le-au promis in timp ce se aflau in transee.

Spre seara, orasul Kraljevo era aproape paralizat din cauza rezervistilor care isi cereau banii. Pe principalele sosele de acces erau dispuse camioane, iar cateva zeci de rezervisti strigau lozinci anti-Milosevic in fata sediului Politiei. Spiritele s-au incins spre seara, dupa ce televiziunea din Kraljevo a prezentat un reportaj in care generalul Nebojsa Pavkovic, comandantul Corpului III al Armatei iugoslave, incerca sa-i potoleasca pe rezervisti, promitand ca le va da banii. Politia a interzis redifuzarea reportajului in jurnalul de seara. Prezentatorul a citit un comunicat al directorului televiziunii, care spunea ca o echipa a Politiei locale a intrat in studiouri si – pur si simplu – le-a confiscat caseta.

As mai fi vrut sa vad cum vor rezolva generalii aceasta problema, insa nu mai aveam timp. Mi-am luat ramas bun de la Viktor si de la cele doua sarboaice care lucrau la Media Center. Nu le spusesem nimic pana acum. Le-am explicat motivul plecarii si au zambit cu subinteles. Le parea rau ca plec, asa ca le-am promis ca ma voi intoarce in curand, dupa ce se va termina cu restrictiile starii de razboi, ca sa fac un film despre tot ce am trait impreuna in aceste 3 luni.

In general, urasc despartirile. Cel mai usor mi-a fost cu Dule. Am ajuns la hotel si m-am dus la bar, unde Dule lustruia, ca de obicei, paharele. Cand m-a vazut, mi-a zambit si am inteles ca stia. “Ce zici ?” l-am intrebat eu. “Ne imbogatim ?” S-a prins imediat de poanta. Ma refeream la recompensa de 5 milioane de dolari, pusa de americani pe capul lui Slobodan Milosevic. “Ne-mbogatim,” mi-a raspuns Dule. “Daca punem mana pe cele 5 milioane, cumparam noi hotelul asta,” i-am propus eu. “Il cumparam pe dracu’,” a bombanit el. “Lasa ca avem atatea lucruri mai bune de facut cu banii astia.” Si, fara sa mai spuna nimic, a iesit de dupa bar, ne-am imbratisat si ne-am pupat pe obraji de trei ori. Nu mai era nevoie de alte cuvinte.

Cu Nelu a fost si mai usor. Mai ales ca ii platisem toti banii pe care ii datoram. Si era sigur ca – de acum incolo – de cate ori vom reveni la Belgrad, vom trage la “Toplice“. Ii eram foarte recunoscator pentru tot ce facuse pentru noi. Chiar si pentru modul in care se folosise de prezenta noastra in hotel pentru a camufla centrul de comunicatii al Armatei. Era un prieten adevarat, dar, cu felul lui aparent superficial de a trece peste cele bune si cele rele, trecea senin si peste aceasta despartire. Oricum, ne insotea pana in vama, sa-l aduca pe Mile inapoi la Belgrad. Acesta trebuia sa vina cu noi, deoarece jeep-ul, camerele video si casetele erau trecute pe pasaportul lui.

Un al doilea val de 300 de avioane care au participat la campania aeriana impotriva Iugoslaviei au primit ordin sa se intoarca la bazele lor din SUA si din Europa, a anuntat Pentagonul, citat de AFP. “Aceasta va fi incheierea retragerii avioanelor,” a afirmat purtatorul de cuvant al Pentagonului Kenneth Bacon, adaugand insa ca intoarcerea aparatelor se va desfasura pe parcursul mai multor saptamani. Statele Unite se pregatesc sa-si retraga si celebrele avioane de vanatoare invizibile F-117 de la baza de la Spangdahlem din vestul Germaniei. Potrivit informatiilor furnizate de armata, cele 24 de aparate urmeaza sa se intoarca la baza lor de la Holloman, din statul New Mexico, incepand de maine.

Ne-am ratacit pe strazile Belgradului pana sa iesim, Si eu, si Mile eram ingrijorati. Nu stiam daca vom reusi sa trecem, cu bine peste ultimul hop: politistii sarbi de la frontiera. Problema cea mare eram, din nou, eu. Exista riscul ca, dupa ce vad stampila de expulzare, politistii sa observe ca eu aveam ultima viza de intrare in Iugoslavia exact in ziua in care a inceput razboiul si sa-mi ceara acreditarea de razboi. Pe care mi-o confiscasera cei care ne-au expulzat si, oricum, nu mai era valabila de la 1 mai. Concluzia pe care o putea trage orice politist sarb era numai una: “Esti spion !” Din fericire, am avut noroc din nou. Cand am trecut, imi strecurasem pasaportul printre ale celorlalti. Toate aveau aceeasi stampila de expulzare si i-am explicat politistului ca venisem acum cateva zile, ofiterii de la Centrul militar de presa nu au vrut sa ne acrediteze si ne-au pus stampila respectiva, pentru a fi siguri ca ne intoarcem acasa. Plictisit, politistul n-a mai vrut sa verifice si ne-a lasat sa trecem. Si i-a anulat si lui Mile documentul care atesta ca intrase in Iugoslavia cu jeep-ul si camera video, fara sa mai verifice.

Pe drum, pana sa ajungem in vama, ne mai oprisera si politistii de la barajul de pe podul de langa Pancevo, insa am trecut cu bine de ei. Ajunsesem la punctul de frontiera cu putin inainte de 19:30, ora Romaniei, si am hotarat sa intram in tara dupa ce imi transmit corespondenta pentru Stiri. Altfel, riscam sa ne retina prea mult in vama si sa o ratez. Pana cand mi-a venit randul, ceilalti au intrat in barul din apropiere, sa bea o ultima cafea. Eu am ramas in jeep, de unde imi puteam transmite corespondenta in liniste. Nu mai simteam nici o emotie. Pregatisem, impreuna cu Sergiu Toader, un mic scenariu. Am intrat in direct cu Andreea Esca si, la inceput, am povestit despre nemultumirile rezervistilor de la Kraljevo si despre sedinta Parlamentului, care votase ridicarea starii de razboi. Apoi, am amintit de vorbele lui Vojislav Kostunica, care atragea atentia ca, nici inainte de razboi, in Iugoslavia nu era prea multa democratie. Andreea mi-a cerut mai multe detalii si i-am dat exemplul meu. I-am spus ca aceasta este ultima mea corespondenta din Iugoslavia, ca am fost expulzat si ca ma aflu la cativa pasi de granita Romaniei, unde ma voi intoarce peste cateva minute. Simteam ca ma cuprinde emotia si ca vocea incepea sa-mi tremure. Atunci, Andreea mi-a spus: “Sorin, bine ai venit acasa !”

2 iunie 1999

Ne-am trezit destul de devreme si ne-am spalat tot cu apa din sticle. Sistemul energetic national era in continuare destabilizat. Se anuntasera intreruperi de curent, atat in Belgrad, cat si in intreaga regiune a Vojvodinei, iar conducerea EPS facea apeluri catre cetateni sa economiseasca la maximum curentul electric. De aproape 48 de ore, apa la robinete lipsea cu desavarsire, insa se spunea ca, pana la sfarsitul zilei, va veni. Astazi se implineau 70 de zile de la inceputul razboiului.

In timp ce stateam cu Nelu si cu ceilalti, sa ne bem cafeaua de dimineata, m-a sunat de la Bucuresti Sorin Diaconescu, seful Sectiei Corespondenti din ProTV. Era un tip foarte simpatic si serios, cu care m-am inteles intotdeauna foarte bine si aveam mare incredere unul in celalalt. Ma sunase sa-mi citeasca un articol din “Curentul” in care ma laudau si ne-am amuzat foarte tare ca, in acelasi timp, ii critica pe cei de la ProTV, reprosandu-le ca, desi erau in stare sa creeze vedete de televiziune peste noapte, cu sau fara merite, nu au fost in stare sa exploateze pozitia mea de corespondent de razboi. Articolul era scris sub pseudonim, insa cred ca autorul era Domnica Macri, fosta noastra colega, care lucra acum pentru “Curentul”.

M-am bucurat de elogiile pe care mi le-a adus, insa ma ingrijora ca le reprosa colegilor mei ca, in afara de o poza (si aia deformata in momentul in care a fost scanata si pusa pe ecran) si o voce, telespectatorii care ma urmareau nu stiu nimic despre mine. Ingrijorarea venea din faptul ca niciodata nu mi-a placut publicitatea, considerand ca e mult mai important sa-mi fac treaba bine si telespectatorii sau cititorii mei sa fie cat mai bine informati, decat sa-i intoxic cu aparitiile mele pe ecran. Am preferat intotdeauna sa pot merge pe strada si sa pot intra intr-un loc public, fara a fi batut la cap de tot felul de oameni, care sa doreasca sa-mi “dezvaluie” cate o stire “senzationala”.

Temerile mi s-au confirmat curand, pentru ca reactia colegilor mei a fost imediata si Sergiu Toader m-a sunat de foarte multe ori, rugandu-ma sa ma gandesc la vreo varianta in care sa pot intra in direct prin satelit, cu ajutorul echipelor de televiziune straine care aveau dotarea necesara. Am fost nevoit sa-i atrag atentia inca o data ca stateam la Belgrad incognito, fara acreditare de razboi, si ca, in mod normal, trebuia de multa vreme sa ma intorc acasa. Nici o echipa de televiziune nu ar fi fost dispusa sa riste expulzarea din Iugoslavia pentru a lucra cu cineva neacreditat si, oricum, erau interzise orice transmisii in direct. Chiar si cele telefonice, care erau tolerate, pana cand incepeau sa deranjeze.

Bulgaria va semna in curand un acord cu Alianta Nord-Atlantica, prin care va pune infrastructura sa la dispozitia trupelor NATO care vor participa la o eventuala misiune de mentinere a pacii in Kosovo, titreaza cotidianul “Sega“. Mai multe publicatii bulgare au anuntat in ultimele zile ca 20.000 de soldati si o cantitate impresionanta de tehnica militara apartinand NATO va tranzita, in scurt timp, teritoriul Bulgariei. O echipa de 9 ofiteri ai Aliantei a sosit duminica la Sofia, pentru a discuta amanuntele acestei operatiuni. Potrivit unul document neoficial dat recent publicitatii, autoritatile bulgare intentioneaza sa puna gratuit la dispozitia trupelor NATO aeroporturile, porturile, soselele si caile ferate din tara. O oficialitate din Ministerul bulgar al Apararii sustine ca acordul privind tranzitarea teritoriului bulgar de trupele NATO va putea intra in vigoare doar dupa ce se va ajunge la un acord de pace in Kosovo.

Am ajuns la Media Center destul de devreme, insa degeaba. Complexul in care se afla nu avea curent. Folosind o gluma aproape banalizata printre clientii permanenti ai centrului, le-am spus ca plec sa aduc curentul si m-am dus in piata din apropiere, pentru ca imi era pofta de niste fructe. Capsunile costau doar 8 dinari kilogramul, adica mai putin de o marca germana. Mi-am cumparat un kilogram si le-am mancat in timp ce ma plimbam, cascand gura la tarabele pe care gaseai tot ce-ti dorea inima, de la blugi la casetofoane sau pasta de dinti. La 11:13, acompaniate de un cor de blesteme, au inceput sa sune sirenele alarmei aeriene. O jumatate de ora mai tarziu, s-a auzit vuietul avioanelor si taranii din piata se uitau chioras catre cer, incercand sa le zareasca. Am auzit niste bubuituri, dar nu reuseam sa-mi dau seama din ce directie.

M-am intors pe un drum ocolitor, pe malul raului Sava, pentru ca voiam sa vad insula Ada Ciganlija, unde era amenajat un strand iubit de belgradeni. Desi era foarte aproape de depozitele “Jugopetrol” din cartierul Cukarica si de Makis – ambele, tinte predilecte ale bombardamentelor – desi eram in plina alarma, desi se auzeau explozii, strandul era plin de lume. N-am zabovit prea mult, pentru ca am zarit pe plaja niste fete ale caror forme mi-au taiat respiratia si mi-am amintit brusc ca aveam foarte mult de lucru.

La 12:15, alarma a incetat si a venit curentul la Media Center. Cred ca exploziile pe care le-am auzit au marcat atingerea unor obiective militare, pentru ca sarbii nu au dat nici un fel de amanunte despre ele. In schimb, s-a anuntat ca, intre 9:55 si 10:25, Pristina a fost tinta a cel putin 13 proiectile, care au vizat cartierul Grmija, aeroportul Slatina si releul de televiziune de la Butovacki Breg. La 11:20, au fost bombardate orasele Valjevo, Vranje si Pirot, releul de televiziune de pe Crni Vrh si o fabrica de praf de pusca de langa Jagodina. La 11:30, a inceput un atac puternic asupra fermei de la Dobricevo, de langa Cuprija, in jurul careia au explodat 10 proiectile. La 12:00, au fost bombardate releul de televiziune din Ljubovija si aeroportul Ponikve, de langa Uzice. La 12:10, a venit randul releului de televiziune de la Kraljevo, lovit de 3 rachete, urmat de cel de la Borca, unde au fost avariate mai multe case. La 13:25, cinci proiectile au lovit si releul de la Besna Kobila, de langa Vranje, dupa care, pana la 14:25, atacurile s-au concentrat asupra oraselor Pristina, Prizren si Djakovica.

La Belgrad, la 12:45, s-a auzit o bubuitura, insa era doar un avion care spargea bariera sonica in apropiere. La 16:00, in timp ce imi notam sa fiu atent maine, cand in satul sau natal, Crljenac, de langa Pozarevac, va avea loc inmormantarea generalului Velickovic, afara sunau din nou sirenele alarmei aeriene. Avioanele nu au ajuns pana la noi, concentrandu-se sa bombardeze tinte de pe muntele Fruska Gora: releul de la Iriski Venac, hotelul “EPS Vojvodina”, releul TV de la Srbobran si satele Curuga, Nadalja si Buhovac. Alarma a incetat la 16:39, cu putin inainte de aterizarea la Belgrad a lui Viktor Cernomirdin si Martti Ahtisaari, care veneau sa negocieze cu Slobodan Milosevic conditiile incetarii razboiului.

Oficialitati de la Cartierul General al NATO de la Bruxelles au anuntat, in urma cu doua saptamani, ca in eventualitatea maririi efectivelor contingentului care va participa la o misiune de mentinere a pacii in Kosovo, Alianta va trebui sa gaseasca alte porturi si sosele – in afara rutei Salonic-Macedonia – pentru a patrunde in Iugoslavia. Conducerea Aliantei Nord-Atlantice negociaza, de cateva zile, cu autoritatile macedonene, dublarea efectivelor aflate pe teritoriul acestei tari, in scopul implementarii unui acord de pace in Iugoslavia.

Eugen Mihaescu a venit sa-l ajut sa transmita inca un articol pentru “Cotidianul“. Se numea “Senzatia asta de a fi o tinta e bizara… mai ales de cum se lasa noaptea” si il reproduc aici, pentru ca exprima foarte bine sentimentele noastre din aceste zile.

“Sirenele orasului sunasera prelung si sinistru acum 5 ore. Linistea sfasiata cadea peste noi amenintatoare. Ce noapte de cosmar, infernala ! De cand sunt aici, niciodata n-am suferit asa, n-o s-o uit multa vreme, probabil. Sunt traumatizat. Veneau in valuri succesive. Se fofilau, atacau fara mila. Raidurile lor nu se mai terminau… Nu-i vedeam, dar ii simteam, de ce sunt in stare criminalii astia ! Saream in sus din pat de fiecare data; daca as sti unde sunt, dar sunt invizibili. Se pare ca, daca ploua, ii vezi mai usor, dar acum aerul e uscat si parfumat de teii infloriti, cu crengile rupte de la ultimele bombardamente. Ti se frange inima cand te uiti la bietii arbori. Sunetul ciudat, prelung, aproape de nedescris al escadrilelor femele (ni s-a spus ca sunt cele mai periculoase) il am in urechi din noptile precedente, cand urmaream proiectilele antiaerienei sarbesti fugarind ceva nevazut. Dar acum gem sub cearsafuri, cu capul sub perna ca sa-mi protejez urechile, limita mea de suportabilitate. In a patra noapte de razboi, aici, este depasita. Cat va mai dura, oare ? De s-ar face ziua mai repede, sa inceteze odata. Numar clipele, minutele, orele si aud prin perna ticaitul ceasului si inima cu extrasistole din cauza canilor de cafea ingurgitate. Timpul trece si mai greu in nopti de singuratate, in nopti de insomnie, cand nu vreau sa iau un somnifer. Imi trec prin fata ochilor franturi de viata, imagini uitate, clipe fericite, sunt din ce in ce mai angoasat. Sa fie o depresie provocata de razboi ? Nu. Antidepresive n-o sa iau. Sunt periculoase. Inchid geamul, aprind lumina, desi nu am voie. Nu vad nimic. Cum ii urasc si cum i-as privi… Vai de mine, pe cearsaf sunt urme de sange, sunt ciuruit. Si nu am dezinfectant. Daca si maine noapte continua asa, ma inarmez cu fumigene. Fir-ar mama lor de tantari nesuferiti, ce au putut sa-mi faca in noaptea asta de nesomn ! Voi fi maine toata ziua buimac… Sunet lung de sirena, sfarsitul alarmei, se crapa de ziua.” Eugen Mihaescu, Belgrad, 2 iunie 1999.

Am ras in hohote de inspirata parabola scrisa de domnul Mihaescu, desi, daca o citeai atent, in afara de un umor necrutator, imprumutat, parca, de la sarbi, continea destula tristete. L-am invitat sa bem o cafea pe terasa din Trg Republike, sa admiram frumusetea sarboaicelor si, pe drum, l-am intrebat daca nu doreste sa-si cumpere o locuinta la Belgrad. In general, pretul apartamentelor a scazut, de la inceputul razboiului, cu 20-30 %, iar in cartierul Dedinje, o vila langa cele ale lui Milosevic si Arkan se vindea la jumatate de pret. Pentru ca nu stiai daca, la sfarsitul razboiului, nu vei constata ca ai dat banii pe o gramada de moloz.

Am discutat mult cu Eugen Mihaescu despre ultimul zvon pe care il auzisem. Era de-a dreptul spectaculos si il aflasem de la mai multi ofiteri cu care apucasem sa vorbesc la o bere. Cica Slobodan Milosevic ar fi decis sa demisioneze din functie, pentru a pune capat razboiului, insa isi va alege cu multa grija momentul. Ar fi o lovitura politica extraordinara, care l-ar transforma intr-un martir si eram convins ca sarbii ar iesi in strada si l-ar alege presedinte pe viata. Din pacate, insa, a fost doar o manevra a presedintelui iugoslav, orchestrata cu sprijinul serviciilor secrete, pentru a-si da seama cine a mai ramas cu adevarat de partea lui. Dupa cateva zile, a urmat o noua serie de epurari in randul apropiatilor lui Milosevic, care apucasera aproape sa se incaiere pentru scaunul sau.

“Presedintele finlandez Martti Ahtisaari merge la Belgrad in numele Uniunii Europene, pentru a se asigura ca autoritatile iugoslave inteleg ceea ce se asteapta de la ele, ca raspund la intrebari si isi clarifica pozitia,” a declarat purtatorul de cuvant al NATO Jamie Shea. “El nu merge acolo pentru a negocia, ci pentru a fi sigur ca Milosevic stie foarte bine ca trebuie sa accepte cele cinci conditii puse de comunitatea internationala, pentru ca NATO sa intrerupa bombardamentele. Acestea sunt: incetarea violentelor in Kosovo, retragerea trupelor sarbe si iugoslave din provincie, prezenta unei forte internationale si de securitate, intoarcerea refugiatilor si punerea la punct a unui cadru politic pentru Kosovo.”

Desi la sosirea la Belgrad, Martti Ahtisaari a declarat ca este o zi istorica pentru Iugoslavia, iar Viktor Cernomirdin a spus ca au venit cu propuneri concrete, putina lume isi punea sperante in noua runda de negocieri. Corespondentii de la Bonn ai mass-mediei iugoslave au caracterizat discutiile celor doi cu Strobe Talbott drept aproape un fiasco, asa ca nu era de mirare o astfel de atitudine. Inainte de a pleca la Belgrad, Cernomirdin a spus ca, astazi, partea americana a venit cu o serie de propuneri noi, care sunt, in parte, inacceptabile pentru Rusia. El a afirmat ca trupele de pace ruse si cele ale NATO, care ar urma sa fie desfasurate in Kosovo conform unui plan comun, vor actiona separat, avand si comandamente separate.

Replica Aliantei Nord-Atlantice a venit imediat. “NATO intentioneaza sa desfasoare in Kosovo o forta de pace unica, cu un comandament unic, reguli de angajare stricte si o abordare comuna pentru provincie,” a precizat Jamie Shea. “Nu vom face nimic care ar putea spori riscurile unei impartiri a provinciei Kosovo, fie ea virtuala sau reala.” Nici adjunctul secretarului de stat american Strobe Talbott nu a confirmat declaratiile emisarului rus. “O forta internationala in Kosovo va fi mai eficienta daca va participa si Rusia, insa Statele Unite se pronunta impotriva unei structuri a fortei de mentinere a pacii care sa conduca spre calea riscanta a impartirii provinciei,” a afirmat Talbott, considerand ca fortele de mentinere a pacii in Kosovo trebuie sa aiba un comandament unic, avand in centru structura NATO.

“Emisarul rus Viktor Cernomirdin si presedintele finlandez Martti Ahtisaari sunt de acord, in suficienta masura, asupra conditiilor pe care trebuie sa le prezinte, in numele comunitatii internationale, in cadrul misiunii lor la Belgrad,” a declarat James Rubin, purtator de cuvant al Departamentului de stat al SUA. El a afirmat ca Statele Unite considera satisfacatoare rezultatele discutiilor pe care le-a avut cu cei doi emisari, pentru pregatirea misiunii lor. “Marea necunoscuta este daca acest front comun intre Statele Unite, Uniunea Europeana si Rusia va primi raspunsurile necesare din partea lui Milosevic,” a adaugat Rubin.

Imediat dupa sosirea la Belgrad, Ahtisaari si Cernomirdin s-au intalnit cu Slobodan Milosevic, caruia i-au expus punctele-cheie ale propunerilor de pace. Desi toti jurnalistii fierbeau, nimeni nu a fost admis sa asiste la discutiile care s-au incheiat la 20:30, urmand sa se reia maine dimineata. Jurnalistii rusi au reusit sa smulga de la Viktor Cernomirdin declaratia ca spera in rezolvarea rapida a situatiei. Surse din anturajul sau au dezvaluit ca nu s-a intrat in detaliile planului de pace, iar Slobodan Milosevic le-a pus celor doi putine intrebari. Emisarii comunitatii internationale au hotarat sa innopteze la Belgrad, Cernomirdin fiind cazat la hotelul “Intercontinental“, iar Ahtisaari la “Hyatt“. In timp ce avionul rusesc a ramas pe pista aeroportului Surcin, Ahrisaari nu a avut prea multa incredere in NATO si si-a trimis aeronava la Budapesta.

N-am reusit sa mai aflam decat ca, dupa discutiile cu cei doi, Slobodan Milosevic i-a convocat pe toti liderii partidelor parlamentare, carora le-a expus propunerile de pace. Ce s-a vorbit acolo a ramas invaluit in mister. Dandu-ne seama ca nu vom afla mai multe in aceasta seara, ne-am hotarat sa mergem sa mancam, desi stateam ca pe jar. Ne-am oprit tot la “Tri sesira“, pe Skadarlija, si, ca sa ne stea mancarea in gat, la una din mesele de langa noi, l-am recunoscut pe Nebojsa Vujovic, purtator de cuvant si adjunct al ministrului federal de Externe. Insotit de o tanara superba, cu care a stat de vorba toata seara. Desi am ciulit urechile, n-am reusit sa auzim ce vorbeau, insa dupa expresia fetei femeii, cred ca Vujovic ii facea curte. Oricum, majoritatea celor de pe terasa restaurantului a izbucnit in ras la 22:02, cand au sunat sirenele alarmei aeriene, imaginandu-ne mutrele lui Cernomirdin si Ahtisaari cand le-au auzit. Si, imediat, toti am inceput sa glumim, la gandul cosmarurilor pe care le vor avea, daca vom fi bombardati. Ei bine, n-am fost atacati de aceasta data.

Premierul albanez Pandeli Majko a cerut comunitatii internationale “fermitate” in fata regimului de la Belgrad, informeaza AFP. “Conditiile NATO reprezinta singura cale pentru a se ajunge la o reglementare a crizei din Kosovo, dar ele nu sunt negociabile,” a declarat Majko. “Toate concesiile si compromisurile privitoare la aceste cerinte vor avea consecinte grave asupra regiunii. Comunitatea internationala nu trebuie sa piarda timpul si sa-si faca iluzii referitoare la Milosevic si la regimul sau.”

Parca pentru a se elibera de frustrarea ca nu pot bombarda Belgradul, pilotii NATO s-au dezlantuit in Kosovo, unde au lansat peste 200 de proiectile in aceasta noapte. Bombardamentele s-au concentrat asupra sudului provinciei si a zonei de frontiera din apropiere de Prizren. Atacurile cele mai puternice au avut loc in sectorul Planeje si in zona muntelui Pastrik, unde se dadeau din nou lupte grele intre militarii sarbi si luptatorii UCK. NATO avea sa anunte ca ar fi distrus, numai in aceasta noapte, cel putin 32 de piese de artilerie, 9 transportoare de trupe, 6 blindate, 8 pozitii de mortiere, 4 vehicule militare si o pozitie de rachete antiaeriene SA-6. Informatii dezmintite, desigur, de sarbi.

Chiar daca au ocolit Belgradul, avioanele NATO au dat tarcoale prin apropiere. Am apucat sa-mi notez ca, la 22:30, doi copii au fost raniti usor, cand un proiectil a lovit o casa din satul Lipa, de langa Smederevo. Mai multe raiduri aeriene au fost lansate asupra orasului Nis. La Aleksandrovo, 3 proiectile au lovit releul postului local de radio. La 23:15, langa Veliko Plano, au fost bombardate podul peste raul Jesenica, de pe autostrada Nis-Belgrad, precum si un pod de cale ferata. La ora 2:00, bombele au explodat in jurul satelor de pe muntele Fruska Gora, iar sarbii au anuntat ca antiaeriana a doborat 3 avioane-spion fara pilot. Unul a cazut la Backa Palanka, unul la Cenaj, iar al treilea la Kovin. Au mai fost bombardate cazarma din Obrenovac, un centru de comanda aeriana din Novi Sad, un releu radio la Novi Pazar, unul de televiziune la Banicka, emitatoarele radio de la Ruma si Srbobran, un pod rutier si o cale ferata la Pirot, instalatiile petroliere de la Maras si Sombor, precum si un depozit de munitii la Kursumlija.

Un tren al Aliantei Nord-Atlantice era asteptat sa intre in Romania, in aceasta seara, prin punctul de trecere a frontierei de la Curtici, a precizat pentru Mediafax, Biroul de presa al Ministerului Apararii Nationale. Trenul transporta echipamentele necesare radarului mobil NATO care urmeaza sa fie instalat la Craiova, pentru supravegherea spatiului aerian al Romaniei. Aparatura este insotita de 15 militari ai Aliantei.

Cand ne-am intors, la hotel ne asteptau o gramada de surprize. In primul rand, aveam apa. Si rece si calda. In al doilea rand, venisera rusii. Nici n-am intrat bine pe usa, ca ne-au sarit in brate doi vechi prieteni: Ghiorghi si Ana, cameramanul si fotografa cu care ne petrecusem destule nopti pe acoperis, in prima parte a razboiului. Impreuna cu ei era Volodea, un ziarist care, dupa ce l-am cunoscut, ne-a povestit ca, in timpul stagiului militar, luptase in Afghanistan. Era cam morocanos, desi toti trei erau ametiti. Se intorceau de la hotelul “Intercontinental”, unde bausera cu cei din anturajul lui Cernomirdin, fara insa sa afle nimic de la ei.

Ne-am amintit cum il rugam pe acoperis pe Ghiorghi sa ne cante baladele rusesti pe care le interpretase Ghenadii Selezniov pe scena din Trg Republike. Am ras cu totii si, dupa ce am ciocnit o vodka cu ei, Gheorghi s-a ridicat in picioare si a inceput sa cante “Podmoskovnie vecera“. Vocea i-a fost repede acoperita de cea a lui Volodea, care s-a dovedit un cantaret excelent. La inceput, Mile il tot starnea si, cum termina un cantec, il ruga sa-i mai cante unul. Dupa care nu-l mai puteam opri. Noroc ca s-a imbatat si a plecat sa se culce, uitandu-si borseta cu actele si o gramada de bani pe masa. S-a intors dupa vreo ora, buimac, sa si-o recupereze, dar cred ca a dormit pana atunci in fata usii, pentru ca avea si cheia camerei in borseta.

In timp ce ne distram cu prietenii nostri, alti doi rusi s-au asezat la o masa. Ziaristi si ei. Vazandu-ne cantand, dupa ce Ghiorghi si Volodea au plecat, s-au apucat si ei sa cante. Golisera impreuna prima sticla de vodka si, la a doua, isi umpleau paharele, se ridicau in picioare si cantau, batosi, o strofa, dupa care dadeau paharele peste cap. Din pacate pentru ei, au avut proasta inspiratie ca, dupa primul cantec, sa interpreteze imnul Uniunii Sovietice. Ca si cand si-ar fi amintit de toata ura pe care o purtau rusilor, doi sarbi s-au ridicat de la o masa si i-au oprit, atragandu-le atentia sa nu mai scoata un sunet. In prima clipa, rusii au vrut sa protesteze, insa s-au ridicat de la o alta masa doi muntenegreni cat un dulap, iar toti ceilalti ne uitam cu dusmanie la ei. Au amutit, si-au golit sticla si au disparut in camere.

Ceva mai tarziu, a aparut si Dragan “scriitorul” nostru. Nu putea sa lipseasca, din moment ce venise atata lume. I-am povestit noutatile si, dupa ce ne-a chemat deoparte, ne-a aratat o vesta a trupelor speciale iugoslave. Si eu si Mile ne-am rugat de el cel putin o ora sa ne-o vanda, spunandu-i ca ii dam oricat pe ea. Era superba, plina de buzunare si tigheluri, dintr-un material rezistent, vopsit in culori de camuflaj. Ne fascinau mai ales cele 4 buzunare facute special pentru incarcatoarele pistolului mitraliera. N-a vrut sa ne-o vanda, dar ne-a promis ca ne va da cadou cate una, la sfarsitul razboiului. Din pacate, avea sa-si uite promisiunea. Pentru ca tot nu voia sa ne spuna nimic, i-am urat lui Dragan noapte buna si ne-am dus la culcare. La 6:30, ne-au trezit sirenele ce anuntau ridicarea alarmei aeriene, insa am decis sa mai dormim doua ore, pana cand urmau sa se reia discutiile dintre Milosevic, Cernomirdin si Ahtisaari.

O racheta neidentificata a cazut in nord-vestul Bulgariei, langa satul Govejdo, din regiunea montana a granitei cu Serbia, transmite postul national de radio. Localnicii au auzit o explozie puternica, dupa care au descoperit, la aproximativ 1 kilometru vest de sat, un crater cu adancimea de 2 metri si diametrul de 6 metri. La locul exploziei au fost gasite fragmente din racheta, care au fost date spre expertiza Ministerului bulgar al Apararii. Nu s-au inregistrat victime sau pagube materiale.

in toamna anului 1991, am fost 3 luni in statele unite, ca visiting fellow al national forum foundation din washington dc, care intre timp s-a transformat in freedom house. de-a lungul anilor, multi romani au beneficiat de acest program, astfel incat fundatia s-a hotarat sa scriem o carte despre experienta noastra acolo. ca tot romanul, am ratat toate dead-line-urile, desi am inceput sa scriu cate ceva. asa ca am sa postez aici povestile mele americane.

pentru mine, a fost una dintre experientele magice pe care le traiesti de-a lungul vietii. in primavara lui 1991, la un workshop organizat la timisoara, unde eram eu un tanar jurnalist de perspectiva la un ziar local, m-am intalnit cu niste cehi care scoteau pe atunci o revista politico-civico-etc, un fel de “dilema”. la o bere, a venit vorba de niste burse in america si, pentru ca nu mai stiau pe cine sa propuna, m-au intrebat pe mine daca n-am chef sa merg. mi-au dat pe loc sa completez un formular si, dupa vreo 2 luni, am fost invitat la budapesta, unde am stat de vorba intr-un salon luxos de la “hilton” cu o americanca si i-am povestit ce fac si ce mi-ar placea sa vad in state si gata. asa am aflat ca si prietenul meu, vasile popovici (bazil) voia sa mearga in internship-ul asta, pe politica. pentru ca erau trei variante: politica, jurnalism si afaceri. am fost acceptat pe locul cedat de cehi, asa ca am fost 3 romani, in loc de 2, in acea serie.

la ambasada americana, m-au chemat sa-mi dea viza si biletele, de pe o zi pe alta si iata-ma in prima mea cursa importanta cu avionul. mai zburasem pana atunci prin romania, mai fusesem 10 zile in viena si prin alpii austrieci in ’90, de o mie de ori la sarbi, inclusiv in razboiul din slovenia, pe la unguri de cateva ori si prin republica moldova.

drumul spre tara tuturor posibilitatilor

dupa o escala la frankfurt, am luat o cursa delta spre new york. imi amintesc si acum cu mare placere cand mi-am ales locul de fumatori, in ultimele randuri din spatele avionului. dupa doua ore de zbor, locul meu era printre cele mai ravnite si ajungeai sa te imprietenesti cu o gramada dintre pasagerii care te rugau sa schimbi cu ei locul cinci minute, sa traga si ei o tigara. plus iubitele, sotiile, copiii sau, pur si simplu, vecinii de scaun. in avion, primeai sa completezi un formular pe o bucatica de hartie, mergeai cu ea la vama, niste politisti joviali se uitau scurt la tine si… “welcome to america !”

umblai pana te plictiseai prin “j.f.k.” ca sa gasesti terminalul spre washington dc, iar cand aterizai acolo si paseai direct pe pista, intr-o seara de inceput de septembrie, ti se taia respiratia instantaneu. si nu de emotie, ci din cauza aerului fierbinte si irespirabil, imbacsit de miros de gaz de esapament, care m-a facut sa ma doara capul vreo doua zile. bineinteles ca mie, lui bazil si lui ion bogdan lefter (al treilea roman din grup)  ne pierdusera bagajele, asa ca, in afara de cazarea in apartamentele noastre, am primit bonus si o tura prin oras, sa ne luam sapun, pasta de dinti si periute, pana a doua zi dimineata, cand ne-am gasit bagajele aliniate in fata usii, de era sa-si rupa gatul estonianul care statea cu noi in apartament, cand a iesit sa-si cumpere tigari.

cazarea

stateam in pentagon city, langa pentagon, intr-o zona moderna, in care erau numai cladiri de apartamente cu zeci de etaje si doua mall-uri. unul pe verticala si unul subteran, pe sub tot cartierul. ambele extrem de spectaculoase. locuiam la etajul 40 si ceva, intr-un apartament cu doua dormitoare de doua paturi, doua bai, masina de spalat si uscator electric, un living imens cu televizor si o bucatarie la fel de mare, utilata perfect. la inceput, pana nu s-au certat pentru nu stiu ce teme filosofice sau politice, eu stateam in camera cu un estonian, venit pe partea de afaceri, iar bazil cu bogdan lefter. apoi am stat eu cu bogdan. estonianul, cu nas pentru afaceri, a aflat imediat cum putem avea, cu cativa dolari pe luna, abonament la cable tv. plus ca nu comenta daca noaptea adormeam cu radioul in surdina, fixat pe un post de jazz, iar dimineata ne pregateam de plecare pe un post de muzica alternativa. si nici cand radeam de el ca decupa tot felul de bonuri din ziare si venea cu tone de prospecte si idei de afaceri din intalnirile lui. fiindca toti se culcau devreme, noaptea puteam sa ma uit linistit la ce filme aveam chef, iar, pana a inceput scoala, cand erau obligati s-o goleasca, am apucat sa inot de cateva ori in piscina buildingului nostru.

bani de buzunar

pe vremea aceea, participantii la internship primeau 20 de dolari pe zi, o data la doua saptamani, prin cate un cec pe care il incasam de la o banca. pai, in 1991, cu banii aia plus vreo 2-300 castigati pentru niste articole scrise in ziarele americane, am mancat ce mi-a poftit inima, mi-am permis sa fumez un pachet de marlboro rosu pe zi, care aveau aroma ACEEA pe atunci, sa merg la toate filmele, petrecerile si concertele care m-au interesat, sa ma duc doua week-end-uri lungi la new york si unul la boston, sa-mi iau, in afara de perechea de blugi levi’s 501 din prima zi, inca nu stiu cate toale si sa ma intorc si cu un sac de tip military si o valiza pline cu carti si casete. si, desigur, cu o bricheta zippo de 10 dolari si o pereche de ochelari ray-ban de 50 de dolari.

initierea

lucru misto la programul asta sunt cele doua saptamani de initiere, in care treci zilnic pe la cele mai importante institutii ale statului si toti incearca sa-ti explice de ce e important ce fac ei acolo. oricum, iti faci o gramada de cunostinte pe care, daca vrei, le folosesti oricand. pentru ca asta e rostul acestor intalniri si una din caracteristicile societatii americane: totul functioneaza pe baza de relatii. eu m-am imprietenit cu un tip tare de la cea mai importanta confederatie sindicala, care mi-a povestit cum o sa-si faca unii in romania, in viitorul apropiat, niste confederatii sindicale ai caror sefi o sa intre in afaceri si in politica si o sa se umple de bani. am fost cu el la vreo 200 de mile de washington dc, sa-mi arate un ziar local facut cu tehnologie de ultima generatie si, la intoarcere, ne-am oprit intr-o minunata padure de artari, unde a descuiat lacatul de pe o poarta de lemn si i-am vizitat mama. femeia era bolnava de alzheimer si locuia intr-o cabana de lemn in mijlocul padurii, ingrijita de o asistenta care locuia in apropiere. cred ca a fost una din cele mai stranii intamplari americane traite de mine. a intrat mai intai prietenul meu, ca nu cumva femeia sa fie dezbracata, apoi m-a prezentat pe mine care, brusc, am devenit unul din cele mai interesante personaje din mintea ei.

boala o facea sa traiasca intr-o realitate paralela, care se intersecta uneori cu lumea reala. insa nu reuseam sa intelegem intotdeauna, nici ea, nici noi, acelasi lucru din aceleasi momente. toata casa era vraiste, pentru ca incepea, de exemplu, sa se imbrace si, la jumatatea gestului, ii venea ideea sa faca altceva, apoi altceva si asa mai departe, actiuni pe care nu le finaliza, neaparat, intotdeauna. oricum, pe mine m-a luat la plimbare prin casa si – trecand pe langa piscine acoperita cu o plasa cu ochiuri mici, pe care puteai pasi linistit – pe aleile acoperite cu frunze uscate din padurea de artari. si s-a bucurat ca ne-am revazut dupa atata vreme si mi-a reamintit toate intamplarile de acum 30 de ani pe care le-am “petrecut” impreuna. de cate ori ne iesea in cale prietenul meu, facea o fata mirata si intreba: “dar tu cine esti ?”. el mai ofta o data si repeta, pentru a nu stiu cata oara: “sunt john, mama. fiul tau !” “aaaaaa ! jooooohn ! ce mai faci ?” pentru ca sa-l uite peste 30 de secunde si sa continue discutia cu mine sau sa plece sa faca ceva doar de ea stiut.

new york

cand s-a auzit in redactia the washington times ca vreau sa-mi vizitez o prietena care locuieste la new york, am devenit, brusc, o mica vedeta. nu am reusit sa inteleg ce i-a entuziasmat asa si de ce simteau toti sa-mi dea sfaturi sau ponturi. amuzant era ca toata lumea imi spunea sa am grija, ca-i cam periculos. si, tot la sfatul lor, am ales cea mai ieftina varianta: 50 de dolari cu autobuzul de noapte, in vreo sase ore. a fost frumos pentru ca intri in new york prin tunelul holland si iesi intr-o autogara din mijlocul manhattan-ului. frumusetea new york-ului este ca e exact asa cum ti l-ai inchipuit si cum il stii din filme. chiar si mirosul orasului este cel pe care ti l-ai inchipuit. cersetorii, aglomeratia, taxiurile galbene, structura de retea a strazilor, lumina aparte de pe strazile cu zgarie-nori, central park, totul.

desigur ca-ti vei aminti de avertismentele prietenilor americani cand vei vedea, la al treilea colt, cativa politisti care inconjoara un perimetru cu o banda galben cu negru pe care scrie “POLICE ! DO NOT CROSS !”, in mijlocul caruia zace un tip, intr-o balta de sange. nu ai timp sa casti gura, pentru ca alti politisti te roaga sa pleci, dupa ce te-au intrebat daca nu cumva ai fost martor la crima. m-am plimbat o zi intreaga pe strazi, descoperind bucati din new york-ul din mintea mea. de la ACELE alei din central park la times square, de la china town (care mi s-a parut banal si plicticos) la un mic cartier din bronx, pe strazile caruia patrulau tinerii din zona, inscrisi intr-o asociatie sportive sponsorizata de cei ce locuiau acolo.

n-am fost curios sa merg pana la statuia libertatii, insa am urcat in turnurile gemene, pe gratis, pentru ca, la unul din ultimele etaje, era o firma de arhitectura in care lucrau multi romani. cea mai stranie senzatie era ca turnurile se miscau usor, in bataia vantului. cica numai asa, mladioase, ar putea rezista la curentii de aer de la inaltimea aia. am fost singurul din grupul in care ma aflam la un moment dat am platit 20 de dolari intrare + 10 – consumatie obligatorie, ca sa vad, timp de doua ore, concertul unui quartet de jazz in care canta ron carter la contrabas. am baut bere in mcsorley’s, cel mai vechi pub din new york, la mese inguste de lemn, cu talas pe jos si cu usa toaletei pentru femei mascata (si marcata) in asa fel, incat toate cele care veneau prima oara deschideau usa pisoarului de la “barbati”, spre rasetele intregii asistente. am dormit in demisolul unei cladiri din bronx, unde locuia dan dandes, un timisorean de vreo 20 de ani, fugit in lume de vreo doi ani si ajuns in sua, de unde s-a intors mai tarziu in romania cu o diploma de law school si apoi n-am mai auzit de el. pe care-l cunosteam, nu atat din liceu, cat din faptul ca era prieten cu un tip ce se casatorise cu o fata pe care o iubeam in adolescenta. asta ca sa intelegeti ce mica e lumea !

nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat intotdeauna, oriunde m-as fi aflat pe planeta asta, sa intalnesc un om de care sa ma lege, cumva, niste amintiri comune. am fost dupa miezul noptii intr-un club de jazz fantastic, in care reuseai sa vezi oamenii din jurul tau, desi nu exista nici o lumina aparenta, cu o muzica incredibil de bine pusa in valoare de boxe, cu o fata de care ma indragostisem si care m-a plimbat prin central park o zi intrega. am fost la slujba duminica, intr-o biserica romaneasca, unde, la sfarsit, m-au pus sa le povestesc ce mai e prin romania si m-au tot intrebat tampenii, dupa care niste ziaristi care nu stiu ce aveau cu vladimir tismaneanu si dorin tudoran mi-au pus in gura chestii nasoale despre ei. de s-au suparat oamenii pe mine si au tinut ani de zile supararea, fara macar sa stiu de ce. m-am plimbat prin redactia the new york times, pentru ca l-am sunat pe un jurnalist de la ei, care fusese la welcome party, la washington dc si care se oferise sa-mi fie ghid, daca trec prin new york. chestie care – am remarcat ! – intotdeauna functiona in america: daca-ti da cartea de vizita si ti-a zis sa-l suni, inseamna ca poti s-o faci si de obicei isi indeplineste promisiunea.

patricia

patricia era o tipa de vreo 23 de ani, pe care o cunoscusem in timisoara. nu mai tin minte cum ajunsese si ea in state, dar locuia cu un polonez cu drept de sedere, intr-un cartier hispanic de la capatul bronx-ului. se mutasera de cateva luni acolo si, la putina vreme, in cladirea cu 5-6 etaje in care locuiau incepuse sa miroasa pe casa scarilor. au banuit ca s-a dat cu insecticid si au plecat intr-un week-end la mare, dar cand s-au intors, in fata blocului era plin de masini de politie si care de televiziune, iar o gramada de reporterite isterice incercau sa smulga de la ea care-i sentimentul de a fi una din putinele femei albe ramase in viata in aceasta casa. mirosul era de la alta femeie, pe care unul o omorase, o transase si incepuse sa arunce din ea, dar nu destul de repede, asa ca l-au gasit.

era genul de zona in care, in ziua urmatoare, n-au mai apucat sa duca masina inapoi la centrul de inchirieri, pentru ca le-o furase cineva din fata blocului. intr-un bloc din apropiere, un tip obisnuia sa asculte salsa foarte tare. isi castigase acest drept pentru ca, intr-o zi, un vecin, dupa ce si-a parcat masina, a indraznit sa-i strige s-o dea mai incet. raspunsul a fost ca ala a coborat cu o canistra, a turnat-o pe masina vecinului, i-a dat foc si a urcat inapoi in apartament, unde a dat si mai tare. desigur, in trecere, a trantit si un picior in usa nefericitului. iar masina facuta scrum a ramas acolo, semn al acestui drept castigat.

cu toate acestea, zona era frumoasa, vis-à-vis de un parc imens cu multi copaci, in care in unele nopti din week-end se mai auzeau impuscaturi si mai puteai vedea reflectoarele elicopterelor de politie survoland zona. cand cumparai un pachet de tigari, vanzatoarea se uita la tine nedumerita si spunea ceva in spaniola, din care pricepeai ca n-a inteles ce vrei si aratai cu degetul, pronuntand raspicat: “marlboro”. si tot era greu. in statiile de metrou, care in aceasta parte din bronx e aerian, erau desenate careuri cu vopsea alba, unde citeai anunturi ca poti sta linistit, ca politia vegheaza, prin niste camere de supraveghere in care nu aveai nici o incredere. cu putina imaginatie, te treceau fiori dupa anunturile alea. mai reci decat ai unui eventual pericol, de care habar n-ai fi avut. oricum, nu mi s-a intamplat nimic in cele doua zile cat am stat la patricia.

nici macar in noaptea in care m-am intors din greenwich village, de la o tipa pe care am intalnit-o la centrul cultural polonez, unde ma dusese patricia si iubitul ei. fata, dupa ce am colindat printr-un pub, un club de dancing si cel mai frumos club de jazz pe care l-am vazut vreodata (si am vazut cateva !) m-a dus la ea, sa-mi arate niste fotografii de arta. dupa cateva ore, mi-a zis ca-s nebun ca vreau sa ma intorc cu metroul si mi-a chemat un taxi, cu care am mers vreo ora si am platit vreo 20 de dolari pana la patricia acasa.

primul gand, cand m-a lasat in fata blocului, a fost intrebarea daca nu cumva si-a batut joc de mine si m-a dus in alta parte. pentru ca, spre deosebire de ziua, zona era foarte animata. plin de tineri dubiosi peste tot. inclusive vreo 15, tolaniti pe bancile din fata intrarii, care isi dadea coate, cand am trecut prin fatal or si am intrat in holul blocului. unde era interfonul. dar patricia, asa cum ma asteptam, de altfel, dormea bustean si nu auzea bazaitul interfonului, desi vorbisem cu ea inainte de a urca in taxi si ii atrasesem atentia sa nu adoarma pana ajung. cand devenisem suficient de paranoic sa-mi imaginez ca baietii de afara tocmai mi-au pus gand rau si trageau la sorti cine sa fie executantul, a aparut un tip cu fata de asiatic, caruia i-am raspuns la salut si care m-a poftit inauntru, dupa ce a descuiat usa. in lift, m-am simtit penibil ca nu prea intelegeam ce a mai mormait ala catre mine, dar trebuia sa fiu politicos, ca ma scapase de pericol. noroc ca patricia a auzit soneria de la usa.