22 ianuarie 2007

dis-de-dimineata, ne trezeste un politist. aia de la postul de politie din rosso nu prea aveau incredere ca ma intorc singur. m-au si luat cam tare de cum am ajuns, promitandu-mi ca ma vor pune pe primul bac spre mauritania. i-am lasat sa vorbeasca si m-a salvat ora ridicarii drapelului pe catarg. iar un fluierat, toata lumea incremenita in pozitie de drepti, politistul care inalta steagul, inca un fluierat si babilonia poate reincepe. imi trag o fata impresionata si ii laud pentru patrioticul ceremonial si reusesc sa-mi iau pasaportul pentru un sfert de ora, sa-i fac o copie si sa o trimit prin fax la ambasada romaniei in senegal. ma intorc si comisarul ma roaga sa-l ajut sa intocmeasca textul unui raport catre sefii lui. reusesc cu mari eforturi sa-l scriu fara a parea mai destept ca el, sa nu se enerveze si, dupa ora 10:00, primesc prin fax de la simona corlan, ambasadoarea noastra, o hartie oficiala cu numarul de inregistrare de la ministerul senegalez de interne demonstrand ca a depus cererea pentru viza. “insuficient !” imi spune comisarul, “trebuie sa asteptam raspunsul ministerului !” ceea ce nu stiam eu era ca, in senegal, exista un conflict intre presedintele tarii si ministrul de interne care urma sa fie reconciliat chiar in ziua aceea, printr-o intalnire intre cei doi. asa ca intreaga activitate a ministerului era inghetata, toti functionarii urmarind deznodamantul. asa ca m-a prins apusul soarelui asteptand.

totusi, devin “de-al casei” si am mai multa libertate de miscare. abdul imi este ca un frate si la pranz, ma ia cu o sareta sa mancam la el acasa.

ne asezam cu totii in jurul unui vas cat un lighean pus pe o rogojina intinsa direct pe jos in mijlocul camerei. mancam cu mana orez cu legume, mirodenii si carne, intr-un amestec picant. o minunatie ! totul are gust si aroma aici. imi dau seama in penultima clipa ca in africa si in lumea araba, daca atingi bucatele cu mana stanga, comesenii se ridica si pleaca. la ei, cu dreapta mananci si cu stanga te speli la cur ! femeile mananca alaturi de noi, iar cea care a gatit, intre doua imbucaturi, alege bucatile cele mai bune si le impinge, in ordine, in dreptul meu (eram oaspete !), apoi in dreptul celorlalti barbati.

dupa pranz, ma intorc la postul de politie. pe drum, trecem pe langa o scoala in care copiii invata coranul. patru ziduri acoperite cu paie, in mijlocul unei curti inconjurata cu un gard din te miri ce. am devenit o celebritate locala si toata lumea imi cunoaste povestea, incearca sa ma ajute sau sa-mi vanda ceva. cei mai amuzanti sunt bisnitarii de valuta, pe care i-am impartit in doua tabere: optimistii – care ma incurajeaza si se ofera sa-mi schimbe euro in franci cfa – si pesimistii – care ma consoleaza ca va trebui sa ma intorc in mauritania si imi propun un schimb avantajos in ouguiya. cand apare abdul, toti se retrag cu un aer inocent, insa acesta se prinde si ma asigura inca o data ca, oricum, el ma va ajuta sa-mi schimb banii cel mai avantajos.

privind partea plina a paharului, cele aproape doua zile in care am fost blocat in rosso nu au fost irosite deloc. am asistat la un spectacol de neuitat ! punctul de frontiera era un adevarat turn babel. prin fata sectiei de politie treceau, intrand in senegal sau plecand in mauritania, camioane imense cu incarcatura neverosimil de suprainaltata, indiferent daca era fier beton (cel mai frecvent) sau baloti de bumbac. convoaie de motociclisti, jeep-uri si camioane de asistenta opreau la intrarea sau iesirea din tara si un delegat venea cu o punga de pasapoarte si o spaga pentru comisar, ca sa nu piarda timp cu formalitatile. pe unii scria “raliul porto – dakar“, pe altii “raliul milano – dakar” si asa mai departe… am vazut pana si “raliul budapesta – dakar” ! tot felul de baieti isteti inventeaza trasee spectaculoase si aduc in africa europeni care platesc mii de euro ca sa-si rupa gatul pe coclauri, cu motocicletele sau automobilele.

oameni de toate natiile si rasele se intersecteaza intr-un dute-vino ametitor, zumzaind in toate limbile pamantului. hainele localnicilor sunt vii colorate si accentueaza tabloul. femeile tinere sunt incredibil de frumoase si au trasaturi diferite, in functie de tribul, regiunea sau tara de unde vin. negustori cu bagaje, neveste si copii isi negociaza taxele vamale dupa reguli impamantenite si doar de ei stiute. turisti straini se amesteca cu aventurieri atrasi de miturile comorilor africane si cu fotoreporteri sau cameramani cautand cu ochi lacomi subiecte de documentar. asist la o scena neverosimila: un francez in varsta incearca sa-l convinga pe comisar ca fiul sau, convertit la islamism si student la universitatea din nouakchott poate pleca in mauritania insotit de proaspata sotie. adolescenta, zvelta ca o antilopa, este minora, nu are acte si a fost nevoie sa vina primarul din satul din care era originara, cu un catastif jerpelit care atesta casatoria.

vine seara si nu am nici o veste de la ambasada. dupa ritualul coborarii drapelului, ii spun comisarului ca mai dorm o noapte la abdul si maine ma intorc la nouakchott dupa viza. cina este, din nou, fabuloasa: ceebu jen (adica thieboudienne) un orez cu peste, sos de rosii, mirodenii si chestii picante. dupa ce ne-am lins degetele, am primit si desert: orez cu lapte. vreo 3 ore n-a fost curent, asa ca ne-am facut siesta tolaniti pe niste perne in camera lui boli, fratele lui abdul. am fumat cu el un joint (abdul se lasase de fumat) si mi-au povestit aventuri de care am ras tinandu-ne de burta. boli mi-a explicat ca iarba cea mai buna pe care o poti gasi in senegal e verde deschis, adusa din gambia, nu cea maronie, locala, si mi-a atras atentia ca jointul e mai bun daca adaugi si o bobita de hasis.

abdul mi-a marturisit ca visul lui este sa-si cumpere o vidanja si sa devina milionar golind fosele septice din rosso si mi-a aratat pozele de la meciurile echipei locale in care joaca atacant. i-am spus ca la echipa mea de suflet, poli timisoara, joaca un senegalez pe nume mansour, dar nu auzise de el. mi-a replicat ca, daca il vad, sa-l rog sa trimita un rand de echipament pentru echipa din rosso si m-a distrat enorm ideea ca undeva, in africa, fotbalistii locali ar putea juca in tricourile alb-violet. cand a venit curentul, am inteles si rostul antenei parabolice gigant din curte: ne-am uitat la meciurile din campionatul francez de fotbal. inainte de culcare, abdul mi-a explicat de ce in camerele in care locuiau e o temperatura constanta si placuta: boltarii din care sunt facute casele sunt ca niste faguri cu fante largi.

ieri am primit o veste trista: cris, un prieten drag din timisoara a plecat dintre noi si ne zambeste din cer. a trait neinteles de multi, intr-o lume ostila si necrutatoare cu cei care nu accepta compromisurile. locul lui nu era nici aici, nici acum, insa a fost un dar trimis de cineva pentru noi, prietenii lui.

imi este atat de greu sa scriu aceste randuri, imi este atat de greu sa cred ca nu ne vom reintalni decat pe vesnicele plaiuri ale vanatorii. imi este atat de greu sa cred ca nu ma va mai enerva cu stangacia cu care se misca in lumea asta, ca nu ma va mai induiosa cu puritatea de copil a felului in care ii intelegea pe cei din jur, ca nu ma va mai infricosa facandu-ma sa pricep profunzimi la care nu ma gandisem…

ma doare atat de tare ca a fost nevoie sa moara ca sa intelegem cat de mult ne-am instrainat unii de altii !

am sa adaug aici cateva randuri scrise de alti doi prieteni dragi, dupa ce au aflat vestea mortii lui cris.

cosmin: “uite ma gandeam… e foarte trist sa imi dau seama ce tare ne leaga pe toti ceva si ca suntem cu toti prieteni si tinem unii la altii, acum, cand unul din noi s-a dus. desi a fost nevoie de asta ca sa ne dam seama. am fost candva uniti, am ascultat muzica impreuna, am fumat impreuna, am baut impreuna, am vomitat impreuna si am baut din nou si am ras si am facut misto de toata lumea. si dupa aia, brusc, ceva s-a rupt si ne-am spart in bucatele mici si fiecare a luat-o pe drumul lui. ne-am mai vazut cum ne-am mai vazut. eu mai putin, voi mai mult, dar mai retrasi, mai resemnati si mai cuminti.

ne-am racit unii cu altii, ne-am indepartat unii de altii, am inceput sa ne aducem aminte de momentele faine ca de ceva de mult trecut. si a trecut ceva timp, n-am ce sa zic. si societatea ne-a domesticit pe multi dintre noi si ne-a inchis in coliviile noastre si ne-a adus aminte inca o data ca fericirea, unitatea, prietenia si rasul nu sunt prietene bune cu viata vazuta prin ochii societatii. viata e facuta sa lucram, sa ne trezim dimineata, sa ne culcam seara, sa stam departe de oameni, oameni ca noi, si sa avem grija cu cine ce infratim, imprietenim, imbatam, sa avem grija ce spunem si ce gandim.

si atunci eu ma intreb… ne-am avut noi toti unii pe altii, asa cum am fost noi, cu defecte si calitati, desi nu defectele, ci calitatile ne-au adunat… si ne-au facut sa uitam de rele, probleme, defecte, nenorociri… am fost un TRIB. si asa cum sunt triburile, am fost uniti si ne-am iubit unii pe altii, desi ne mai certam cateodata.

si a trebuit ca unul din noi sa se sacrifice pe “altarul” de cacat al societatii asteia imputite, care nu pune pret pe nimic, ca sa ne dam seama ce mult ne pasa, ce mult ne pasa de un om pe care toti l-au barfit, toti l-au injurat, toti l-au scuipat, toti l-au ocolit, toti l-au criticat, un om care a fost alaturi de noi la bine, la greu, la fain si la nasol… pe care nimeni nu a mai incercat sa il inteleaga in durerea lui… civilizatia ne-a facut nesimtitori si am uitat ce inseamna sa fim prieteni, ce inseamna TRIBUL.

sper ca sacrificiul lui Cris sa ne fie naibii suficient, pentru ca de acum sa stim sa ne iubim si sa ne cautam din nou si sa ne intalnim din nou, asa cum o faceam mai demult, pentru ca suntem asa de norocosi sa ne avem unul pe altul si nici macar nu ne-am dat seama.

sa nu ne uitam prietenii si sa nu il uitam pe Cris, pentru ca el ne-a adus din nou impreuna.

si imi pare asa de rau, asa de rau, ca nu o sa fiu acolo la inmormantare, sa va vad pe toti, toti laolalta, ca in timpurile bune. Fara certuri, fara cuvinte… doar suflete si prieteni.

va iubesc si il iubesc pe Cris. sper ca e acolo, pe pajistea verde… cu pasari, iepuri, flori si iarba buna.

sa se odihneasca in pace !”

petri: ”legat de ce spune cosmin, sa stiti ca Cris, din punctul asta de vedere, este cel mai pur dintre noi… el, singurul care a ramas in suflet cu prietenia cea mai curata si la fel de valoroasa ca atunci.

nici macar nu ne-a tras de maneca, sa ne reproseze ca uitam, incet, dar sigur, lucruri de care ne va parea rau candva, dupa cum vad la toti dintre noi acum. Cris a ramas singur acolo, in incaperea in care am fost candva cu totii. suntem cel putin ca niste babe proaste, din punctul asta de vedere. dar degeaba furie acum, daca nu ne oprim putin din alergatul pe-aiurea si nu ne vedem mai des DIN PLACERE si nu din obligatie. Cris va fi cu noi oricum, sunt sigur de asta. cum i-am zis si lui cosmin, ca mi-a fost suficient ieri sa simt pentru o clipa singuratatea pe care a simtit-o Cris 24 de ore pe zi, ani de zile. nu am sa uit niciodata cum asculta el la nesfarsit HEROES a lui BOWIE la spartul chefurilor… de cand nu ati mai ascultat Heroes ? eu, de atunci… si imi e tare dor de asta.”

sergiu: “sunt socat si mie foarte greu sa cred ca traiesc o realitate acum, ca nu e un cosmar lung si nasol care nu se mai termina. stau gandindu-ma la Cris si nu concep ca e adevarat, nu imi vine sa cred ca o sa merg in timisoara si nu o sa pot sa-l mai vad niciodata… e ceva atat de trist… e… incredibil… incredibil…

mi-as dori sa cred ca totul nu se termina aici, in lumea asta materiala, in care ramanem acum restul dintre noi si ca e doar o etapa trista a destinului si sper ca Cris sa fie acum liber, in pace, traindu-si visele.

imi pare enorm de rau… enorm… nu pot sa cred…”

delu: “hush; may i ask you all for silence ?
the dreamer is still asleep
may the goddess keep us from single vision
and newton’s sleep

the dreamer is still asleep
the dreamer is still asleep
he’s inventing landscapes in their magnetic field
working out a means of escape
we’ll cut across the crop circles

the seer says no
not much time left for these escape attempts
look at it this way
in ten years’ time
who’ll care ? who’ll even remember ?
one dies like that, deep within it
almost inside it
it’s there for a reason

i’ll give you my old address
and take that little book
to tear and cut the paper

the beginning is also the end
time defines it, time defines it
it will end
like close friendship
nothing could be further
we forget the space between people and things
is empty
we forget, and don’t notice the loss

crossing into venerable degeneration
such radiant pollution
the god with the silver hand surveys this vast contamination
the dreamer is still dreaming
the dreamer is still dreaming

in the heart of your heart
your eye remains
is that hurt you ? is that blister you call loveless ?
your whole life is a cold slow shock
your whole life is a cold slow shock

take all your time
track the shabby shadow down
through hissy mists of history

the dreamer is still dreaming
the dreamer is still dreaming

hush; may i ask you all for silence ?
will he wake in time to catch the sunset ?
hush; may i ask you all for silent ?
may i ask you all for silent ?“