31 martie 1999

Degeaba am incercat sa mai dorm cateva ore, dupa ce mi-am transmis corespondenta pentru stirile diminetii. La 7:22, sirenele sunau din nou, anuntand inca o alarma aeriana. Ceva mai tarziu, am auzit cateva bubuituri dinspre Avala si Pancevo. Am plecat spre centru pe jos, insa nimeni nu parea prea infricosat de zgomotul exploziilor si nici de tirurile antiaerienei care – ce-i drept – nu se vedeau la fel de bine ca noaptea. Din contra, oamenii isi vedeau de treaba si incepeau sa se adune in Trg Republike, pregatindu-se pentru un nou concert-protest. De azi, locuitorii din cartierele periferice au la dispozitie autobuzele unor firme particulare care ii aduc gratuit la concert. Nu pot trece cu vederea acest amanunt, pentru ca, de maine, carburantii vor fi rationalizati. De teama Politiei, bisnitarii nu au curajul sa faca specula cu benzina, iar marca germana se vinde, la negru, pentru 10 dinari. Cursul oficial este, in continuare, de 6 dinari pentru o marca, insa nici o banca nu mai vinde valuta, cum se intampla inainte de izbucnirea razboiului. Potrivit unei Hotarari de Guvern, Ministerul de Interne iugoslav va distribui bonuri de 40 de litri de benzina pe luna fiecarui sofer. Taximetristii vor primi 150 de litri lunar, firmele ce au activitate in domeniul comercial sau alimentar – 50 de litri pe luna, iar producatorii agricoli – 40 de litri lunar, pentru a-si duce marfa la piata. Am aflat ca, in Muntenegru, continua sa se gaseasca benzina, care se vinde cu 7,5 dinari/litru.

Cand am ajuns la Media Center, am aflat ca, desi nu au fost inca bombardate, sirenele alarmei aeriene au sunat la Nis, Novi Sad si Podgorica. Am rasfoit ziarele, ne-am uitat pe stirile agentiilor de presa, insa niciunde nu se anunta ca NATO a respins propunerea transmisa de Milosevic prin Evghenii Primakov. Doar ca, dupa ce a plecat de la Belgrad, premierul rus s-a dus la Bonn si apoi la Bruxelles. In schimb, ne-am tavalit de ras citind ca Milosevic i-a multumit presedintelui libian Muammar Al Gaddafi, pentru ca a facut apel la Alianta Nord-Atlantica sa opreasca bombardamentele asupra Iugoslaviei.

Cotidianul “International Herald Tribune” a afirmat, in numarul sau de astazi, ca, luna trecuta, o delegatie de ofiteri ai Aviatiei si Apararii antiaeriene iugoslave ar fi vizitat Irakul. Ei ar fi stat de vorba cu responsabilii militari irakieni despre tactica folosita de avioanele americane, in confruntarea cu aviatia de vanatoare si artileria antiaeriana a arabilor. Ziarul afirma ca, in schimbul acestor informatii confidentiale, sarbii ar fi oferit piese de schimb pentru avioanele de fabricatie ruseasca din dotarea armatei lui Saddam Hussein.

Astazi, am inteles ca voi ramane (oare pentru cat timp ?) singurul corespondent al ProTV aici. M-au sunat din tara si mi-au spus ca o echipa a ProTV se afla la Timisoara si incearca sa intre in Iugoslavia. Era Adrian Neagu, cu Romeo Diaconescu, Cristi Puscas si un sofer, Aurel Urduban. L-am sunat pe Adi Neagu si l-am sfatuit sa mearga la Consulatul Iugoslaviei de la Timisoara, de unde sa obtina o hartie care sa-i permita accesul la sarbi. Mi-au trimis prin fax toate datele lor si le-am dus la Centrul militar de presa, rugandu-i pe cei de acolo sa-i ajute. Ofiterul care a luat hartia nu a spus nimic si a intrat in biroul unde se luau toate deciziile.

Desi, chiar si acum, cetatenii romani nu au nevoie de vreo viza pentru a intra in Iugoslavia, cand e vorba de jurnalisti, lucrurile s-au schimbat. Trebuie facuta o cerere la ambasada din Bucuresti sau la consulatul din Timisoara. Hartia e trimisa la Belgrad unde, in functie de ziarul sau de postul de televiziune la care lucrezi, in functie de atitudinea acestora fata de razboiul din Iugoslavia, in functie de articolele sau reportajele realizate pana acum, se ia o decizie. Poti astepta dupa o aprobare de acest gen chiar si doua saptamani. Daca raspunsul e pozitiv, ti se aplica o viza de intrare in pasaport si nu ai probleme pana la Belgrad. Unde te asteapta ritualul acreditarilor de razboi. Ei bine, colegii mei nu au fost nevoiti sa astepte doua saptamani. Li s-a spus “Nu” dupa doar doua ore de asteptare. Vreme in care li s-au reprosat toate stirile aparute la ProTV de cand a inceput razboiul.

“Nu exista opozitie pe timp de razboi,” a declarat Vuk Draskovic, intr-un interviu publicat astazi, in cotidianul bulgar “24 ceasa“. “Singurul efect pozitiv al bombardamentelor este acela ca ne-am uitat divergentele, luptele si ipocrizia din viata politica interna. In acest moment, suntem toti sub acelasi drapel, intr-un partid care poarta numele de Iugoslavia.”

Aceasta explicatie simpla a atitudinii sarbilor in fata raidurilor aeriene am simtit-o si am inteles-o inca din primul minut. Mi-a fost, insa, foarte greu sa o explic celor din tara, care ma ascultau in fiecare zi si nu m-am mirat prea tare ca occidentalii nu au inteles-o deloc. Vuk Draskovic a pus “punctul pe i” in interviul sau, ridiculizand afirmatiile SUA ca atacurile NATO nu sunt indreptate impotriva poporului sarb: “Bombele cad pretutindeni in tara si distrug pana si gradinite de copii. Suntem gata sa le dam albanezilor ceea ce noi nu am putut obtine pentru sarbi in Croatia si Bosnia. Purificari etnice au fost efectuate si de catre Armata croata asupra unui milion de sarbi, dar NATO nu a avut nimic de spus atunci.”

Procurorul Tribunalului Penal International pentru fosta Iugoslavie (TPI), Louise Arbour a anuntat, astazi, inculparea lui Zeljko Raznatovic – celebrul Arkan, cum era supranumit – pentru crime comise in timpul conflictului din fosta Iugoslavie. Replica lui Arkan a venit imediat, intr-un interviu acordat CNN: “Tribunalul International de la Haga este un tribunal politic. Nu am violat si nu am ucis civili nevinovati.” Arkan a avertizat ca, desi pana acum nu au facut-o, in cazul unei interventii terestre, el si soldatii sai vor merge sa lupte in Kosovo.

Am coborat putin in Trg Republike, unde avea loc obisnuitul concert de protest impotriva agresiunii NATO. Mii de oameni se adunasera in fata scenei. Mi-a venit greu sa ma intorc in fata computerului, pentru a afla si a transmite ultimele stiri. Impresionante eforturile si imaginatia sarbilor de a-si manifesta indiferenta si protestul ! Un sir de superbe manechine au defilat, in aplauzele multimii, intr-o parada intitulata “Moda impotriva agresiunii NATO”. Printre pancartele purtate de manifestanti a aparut una noua, pe care scria “Avem F-117 din dezmembrari“. Si inca una: “Columb, baga-mi-as picioarele in curiozitatea ta !”

Moda concertelor s-a extins si in alte orase. La Novi Sad, in Piata Libertatii, oamenii se adunau la concertul numit “NATO omoara Europa“, in timp ce, in orasul Pirot, demonstratia se chema “Mai bine ascultam muzica, decat avioane”. Dupa modelul occidental al melodiei “We Are the World”, devenit clasic deja, marile staruri pop ale sarbilor au inregistrat o piesa numita “Imi iubesc tara“, care avea sa fie difuzata de atatea ori pe posturile de radio si televiziune, incat am invatat-o – fara eforturi deosebite – pe de rost. De asemenea, a fost “scoasa de la naftalina” o piesa mai veche a grupului Riblja Corba, devenita, brusc, de mare actualitate, ale carei versuri spuneau: “Avionule, iti voi rupe aripile !”

“Detest ideea de a continua aceasta campanie in timpul Sarbatorilor de Pasti,” a afirmat Bill Clinton, intr-un interviu acordat canalului de televiziune CBS, “insa detest si mai mult ideea de a inceta aceasta campanie, in timp ce Milosevic va continua sa distruga casa cu casa, sat dupa sat si sa ucida oameni nevinovati. Oprirea bombardamentelor nu ar servi la onorarea unui astfel de eveniment.”

Pe de alta parte, Rudolf Scharping, ministrul german al Apararii, a anuntat ca, in urmatoarele raiduri, NATO ar putea evita tintele din Republica Muntenegru, deoarece aceasta tara se distanteaza tot mai mult de presedintele iugoslav Slobodan Milosevic si, oricum, tintele importante din punct de vedere militar ar fi fost atinse.

Intr-un comunicat al Partidului Democrat, sarbii spuneau ca Bill Clinton nu are de gand sa renunte la agresiunea impotriva Iugoslaviei si ca bombardamentele vor continua. Zvonurile raspandite printre oameni erau de rau augur. Se spunea ca vor fi bombardate Ministerul de Externe si cel al Apararii, situate in mijlocul Belgradului, nu departe de Ambasada Romaniei de pe bulevardul Knez Milosa. De altfel, AFP anuntase, citand surse diplomatice, ca nu mai exista in Iugoslavia “sanctuare” care sa fie crutate de bombardamentele avioanelor NATO. Comandorul britanic David Wilby justifica extinderea raidurilor aeriene anuntand ca sarbii ar fi deschis focul cu armament greu asupra unor coloane de refugiati albanezi care incercau sa plece din Kosovo.

S-a difuzat, in sfarsit, si stirea ca initiativa lui Evghenii Primakov de a aduce pacea a dat gres, insa intr-o varianta indulcita, in care se sublinia ca Boris Eltin este multumit de misiunea premierului sau.

Fred Eckhard, purtatorul de cuvant al Natiunilor Unite, a declarat, astazi, ca organizatia nu detine probe suficiente pentru a putea vorbi de un genocid comis de fortele sarbe contra albanezilor.

S-a anuntat ca peste 5.000 de oameni au ramas fara slujba la Cacak, dupa ce rachetele lansate de avioanele Aliantei au distrus fabrica “Sloboda“. Pagubele sunt estimate la peste 300 de milioane de dolari si, intr-adevar, imaginile pe care le-am vazut filmate acolo aratau ca nu au mai ramas prea multe ziduri in picioare. “Uzina noastra, care producea exclusiv aparate electromenajere, este distrusa in proportie de 80 %,” a afirmat directorul Complexului “Sloboda”, Radomir Ljujic. Aici lucrau peste 4.000 de persoane, care asigurau venituri pentru alte circa 20.000, intr-un oras cu 75.000 de locuitori. Valoarea uzinei era de circa 700 de milioane de dolari si avea o cifra de afaceri de 3 milioane de dolari anual.

In buletinul de stiri al RTS au fost aspru infierate aceste lovituri aeriene, mai ales ca – spuneau sarbii – fabrica producea aragaze si alte aparate de uz casnic. Erau acelasi tip de aragaze pe care le produceam si noi, pe vremuri, la Cugir Am stat la o bere cu jurnalistii rusi, care au obtinut permisiunea de a vizita ruinele fabricii. Nu au avut voie sa mearga peste tot, pentru ca li s-a spus ca, in interior, se afla mai multe rachete neexplodate. Ei ne-au aratat niste suruburi ciudate, pe care le-au gasit printre daramaturi. Zambind cu subinteles, ne-au spus ca i-au intrebat pe oficialii sarbi care ii conduceau prin fabrica distrusa ce parti ale aragazelor sau uscatoarelor de par sunt asamblate cu astfel de suruburi ? Spunand ca nu prea se pricep la aragaze, acestia au aruncat suruburile la gunoi. Gheorghii, unul dintre rusi, a scos din buzunar unul dintre suruburile gasite la Cacak si l-a pus pe masa. “Avem si noi aragaze ce au astfel de suruburi,” ne-a spus el. “Au o cadenta foarte buna si se incarca usor…”

Inainte de transmisia pentru Stirile ProTV, am vazut la televizor o corespondenta de la Washington, in care se spunea ca NATO intentioneaza sa-si inteteasca bombardamentele. La jurnalul RTS, am vazut mai multe reportaje despre distrugerile provocate de raidurile aeriene. Zeci de sate au fost afectate, a fost lovita autostrada Nis-Pristina si 5 proiectile au explodat, in aceasta dupa-amiaza, in zona orasului Novi Sad. Sarbii au acuzat ca in localitati sunt lansate din avioane bombe cu fragmentatie (“kasetne bombe”, cum le spuneau ei), interzise prin tratatele internationale. Nu prea stiam ce sunt aceste bombe, dar aveam sa aflu mai tarziu.

Spre uimirea mea, au trecut repede peste informatia ca rusii si-au trimis vasele de razboi spre Marea Adriatica. De altfel, nici reprezentantii Pentagonului nu au fost prea ingrijorati, spunand ca este dreptul Rusiei sa-si trimita navele in apele internationale, insa James Rubin a declarat ca nu este un gest foarte fericit din partea lui Eltin, in contextul actual. In schimb, minute in sir am putut urmari imagini din o gramada de orase din lume, in care au fost organizate demonstratii impotriva atacarii Iugoslaviei de Alianta Nord-Atlantica. Slobodan Milosevic a inaintat in grad mai multi generali, iar la Kragujevac, a avut loc un mare miting de protest.

Conform AFP, astazi, Ibrahim Rugova i-a invitat pe jurnalistii straini la el acasa, pentru a demonstra ca nici el, nici familia sa, nu au patit nimic. La randul sau, Serviciul de presa al NATO a anuntat ca Fehmi Agani, consilierul principal al lui Rugova, despre care s-a spus ca a fost asasinat de sarbi, este in viata.

Am coborat la cina putin nelinistiti. Cu o pauza de 30 de minute, alarma aeriana nu mai fusese ridicata de 24 de ore. La ora 20:00, cateva bubuituri extrem de puternice au zguduit un cartier din apropierea centrului orasului. Ne-am urcat pe hotel, dar nu se vedea nimic. Dupa ce am mancat, am stat la taclale cu Nelu si vreo doi-trei sarbi, care spuneau ca, deja, 10 dintre pilotii avioanelor americane doborate ar fi fost capturati de Armata. “Si unde sunt ? De ce nu ii arata lumii ?” a intrebat Mile. “Stati linistiti,” ne-au explicat ei. “Au fost filmati si vor fi prezentati la momentul potrivit.” Voiau sa spuna ca atunci cand moralul oamenilor va mai scadea.

La stirile de seara ale RTS, am ramas cu gura cascata: sarbii aratau trei soldati in uniforme ale Armatei americane, pe care i-au capturat langa granita cu Macedonia. Spre hazul general, crainicul a spus ca doi dintre ei aveau nume “curat” americane: Andrew Ramirez si Steven Gonzales. Al treilea era Christopher Stone. Pareau speriati si unul dintre ei avea ochiul invinetit de un pumn bine plasat. Imaginile pareau luate din timpul unui interogatoriu, insa nu aveau sunet.

NATO a confirmat capturarea celor trei militari americani, insa a precizat ca faceau parte din “castile albastre” conduse de ONU, insarcinate, de 3 ani, sa protejeze frontiera dintre Iugoslavia si Macedonia si nu aveau nici o legatura cu operatiunile Aliantei. Jim Kout, purtatorul de cuvant al Departamentului de stat american, a declarat AFP ca ei se aflau intr-un jeep care patrula pe o sosea din regiunea Kumanovo, in interiorul Macedoniei. In jurul orei 14:30, dupa ce s-au despartit de restul convoiului, jeep-ul americanilor a fost tinta unor tiruri de arme usoare, au cerut ajutor prin statiile de emisie-receptie, insa au fost nevoiti sa se predea. Purtatorul de cuvant al Natiunilor Unite Fred Eckhard a declarat, insa, ca cei trei militari se aflau sub comandament american si nu sub coordonarea ONU, intrucat mandatul “castilor albastre” din Macedonia a expirat in 28 februarie.

Puteti vedea imaginile cu cei 3 militari americani capturati de sarbi incepand cu minutul 2:56 al acestui videoclip:

In continuare, s-a spus ca 7 nave rusesti au fost trimise in Adriatica si ca Rusia a anuntat ca nu mai recunoaste embargoul impotriva Iugoslaviei si va livra sarbilor armament, in special rachete sol-aer.

Stirea care a indignat pe toata lumea si care ne-a mirat si pe noi venea, insa, de la Washington D.C. Am vazut, stupefiati, imaginile evacuarii Ambasadei iugoslave din capitala americana. Lasand la o parte eleganta celui care se stie puternic, politistii americani au venit in miez de noapte si i-au luat, destul de dur, pe sus, pe diplomatii sarbi, fara sa-i lase sa-si stranga bagajele, au sigilat cladirea si i-au expulzat. Asa s-au gandit oficialii americani sa raspunda la declaratia autoritatilor de la Belgrad ca au rupt relatiile diplomatice cu SUA. Un purtator de cuvant al Departamentului de stat a precizat ca a fost urmata procedura normala, in cazul ruperii relatiilor diplomatice. Statele Unite a pus sechestru pe Ambasada Iugoslaviei, iar diplomatii sarbi au plecat la New York, urmand sa se intoarca acasa.

La un moment dat, una din stirile RTS arata un stadion gol din Pec. Am ascultat cu atentie ce zicea crainicul, pentru ca nu imi imaginam ca ar fi avancronica vreunui meci de fotbal. Sarbii prezentau imaginile pentru a dezminti informatia anuntata de oficialii NATO, conform careia stadionul ar fi fost transformat intr-un adevarat lagar de concentrare pentru etnicii albanezi. Liga Democratica din Kosovo (partidul albanezilor), care raspandise zvonul, a spus ca peste 3.000 de locuitori din Pec ar fi fost adunati aici de unitatile de Politie si fortele paramilitare sarbe.

Potrivit agentiei Mediafax, autoritatile de la Bucuresti au aprobat astazi, intrarea in Romania a 600 de chinezi, care se vor refugia din Iugoslavia. Acestia vor fi cazati, temporar, la Baile Herculane, fara a beneficia de statutul de refugiat politic, pana se vor hotari daca se intorc in Iugoslavia sau pleaca in China. De asemenea, Guvernul roman a decis alocarea unor ajutoare in valoare de 250 de milioane de lei, constand in haine si alimente, pentru refugiatii sarbi si albanezi ajunsi in judetele Timis si Caras-Severin.

Dupa jurnal, la televizor a fost difuzat filmul “Dansand cu lupii“, cu Kevin Costner, si ne-am hotarat sa dormim putin, pentru ca afara erau nori plumburii si nu se auzeau avioane. In Kosovo, insa, nu era la fel. Putin dupa ora 21:00, NATO a atacat Pristina. Mai multe proiectile au distrus sediul fortelor speciale sarbe, asezat intr-o cladire din centru. Alte cateva rachete au explodat la periferia de sud a orasului. De asemenea, au fost bombardate orasele Pec, unde bombele au cazut chiar langa Patriarhie, Vranjevac, Dragodan si Kosovska Mitrovica. La 23:15, unul din proiectilele ce au explodat in orasul Uzice a cazut in livada taranului Milutin Laketic.

Postul local de radio a anuntat ca antiaeriana ar fi reusit sa mai doboare un avion inamic la Pojega, iar pilotul a fost capturat de sateni. N-as fi vrut sa fiu in pielea lui, daca era adevarat. Cineva ne-a povestit ca unul din pilotii americani doborati in Serbia ar fi ajuns la marginea unui sat, in gradina unui sarb. Acesta l-a observat, a pus mana pe o furca si i-a infipt-o in picior, tintuindu-l in usa grajdului pana s-a dus sa anunte Armata. Nu stiu cat de reala este povestea, insa, din cate ii cunosc eu pe sarbi, nu glumesc cand e vorba sa-si rezolve problemele cu dusmanii.

Ne-am amuzat un pic, auzind ca, azi dimineata, o racheta NATO ar fi cazut in Bulgaria, langa localitatea Elovdol, de la 20 de kilometri de granita iugoslava, unde a facut un crater cu un diametru de 6 metri. Acum am aflat ca nu este primul incident de acest fel. La miezul noptii de 25/26 martie, o alta racheta cazuse in vestul Bulgariei, aproape de orasul de frontiera Trun.

M-am trezit la ora 5:00, ca sa-mi pregatesc corespondenta pentru emisiunea de dimineata. Dupa cateva minute, am auzit mai multe bubuituri puternice dinspre nord. Mai tarziu, am aflat ca rachetele NATO au lovit in plin podul Varadin, care lega cele doua parti ale orasului Novi Sad, traversat de Dunare. Podul a fost distrus complet si, chiar inainte de a intra in legatura prin telefon cu Cristi Tabara, am vazut la RTS imaginile unor fiare contorsionate de pe malul fluviului, tot ce mai ramasese din pod. Intregul schelet metalic s-a prabusit in Dunare.

De-a lungul saptamanilor ce urmau sa vina, am ajuns sa ne obisnuim cu tactica aviatiei NATO, care bombarda, mai intai, orasul Novi Sad si apoi Belgradul. Asa se intamplase si in aceasta dimineata. In minte cu imaginile pe care tocmai le vazusem, ale ramasitelor unui pod pe care il traversasem de atatea ori, dupa ce mi-am transmis corespondenta, am mai tras un pui de somn pena la ora 10:00.

26 ianuarie 2007

o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.

seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.

iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.

piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !

imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.

pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.

printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.

plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.

la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !

24 ianuarie 2007

ne trezim pe plaja din langue de barbarie inainte de rasarit. sacii de dormit sunt umezi, dar ne incalzim la jarul ramas de la focul de azi-noapte. pescarul ne aduce inapoi in tassinere si, dupa ce ne punem toalele la uscat, plecam in saint louis cu mercedes-ul lui rod. prietenul nostru e cunoscut de toata lumea pe aici. pana si de politisti. unul dintre ei ne opreste si ne cere niste marunt, sa-si ia o cafea. orasul arata ca in filmele cu zorro. cladiri in stil colonial francez, cu magazine sau restaurante la parter si balcoane largi la etaj. semnele de circulatie sunt o raritate, dar toata lumea se descurca fara nervi sau claxoane.

caut fara succes casete pentru camera video. in schimb francezii se bucura cand gasesc “pastis“. pana ei mai fac niste cumparaturi, eu intru intr-un internet cafe si ii cer unui prieten sa-mi trimita 500 de euro prin western union. cam terminasem banii si cardul meu era in bagajele pierdute de alitalia. cand ne intoarcem in sat, ii gasim pe ceilalti dormind sau pescuind. pe la 14:00, imi amintesc sa sun la ambasada noastra din dakar. erau ingrijorati ca nu dadusem nici un semn. il sunasera si pe abdul, insa acesta nu mai stia nimic de mine dupa plecarea din rosso. imi spun ca trebuie sa vin la dakar, sa-mi puna viza la ministerul de interne. 260 de kilometri. ii asigur ca voi veni, dar, dupa ce inchid, imi dau seama ca azi e miercuri, iar eu am avion spre paris vineri seara. cum intrasem deja in ritmul de viata senegalez, ma gandesc ca nici daca ajung vineri nu e tarziu.

plecam din nou la pescuit pe langue de barbarie. era o zi noroasa si adia un vant caldut dinspre ocean. alex arunca navodul cu plumbi, insa nu reuseste sa prinda nimic. onoarea ne-o salveaza pescarul cel batran, care a prins destul. eu sunt zen si ii admir de pe plaja, in timp ce necajesc un crab minuscul cu un bat. imi propun sa invat wolof, unul dintre dialectele folosite in tarile din centrul africii, indiferent de limba oficiala. incep cu “can” = “da”, “dedeet” = “nu”, “jijeen” = “femeie” si “dieredieuf” = “multumesc”. ne intoarcem in sat si ne facem gratare din vita taiata ieri. este sarbatoarea leului (le simb) in saint louis si mergem intr-un cartier din oras, unde localnici vopsiti cu mult rosu si negru si deghizati in lei danseaza in draci in acompaniamentul unor percutionisti formidabili.

ne hotaram sa gasim un club in care sa ne distram mai tarziu si ne facem incalzirea intr-un bar. ne servesc doua fete simpatice, toate numai zambet. una e patroana si flirtam cu ele. ne recomanda “biblos” o discoteca noua, unde merge toata lumea. noi descoperim clubul “laser” si ne imprietenim instantaneu cu bodyguardul, o matahala cu ceafa de taur, care ne sfatuieste sa venim mai tarziu, cand se incinge atmosfera. ii spunem sa ne rezerve o masa si, dupa ce ii lasam un bacsis, isi demonstreaza forta ridicandu-ne in brate pe mine si pe jean louis. mai dam o tura prin cateva locuri si, cand revenim dupa miezul noptii, noul nostru prieten ne incaseaza 40.000 de franci cfa si ne conduce la o masa pe care avem o sticla de rom, una de cola, gheata si lamaie.

in “laser“, muzica e neasteptat de buna, iar clubul e plin de fete frumoase. pe la 1:00, locul dj-ului este luat de o trupa de percutionisti veniti de la sarbatoarea de afara si incepe nebunia. toata lumea danseaza intr-un ritm care ne molipseste imediat. in cateva clipe, spre entuziasmul tuturor, ne dezlantuim si devenim vedetele serii. lumea ne aplauda si striga “bravo, les lions !“, iar un percutionist imi cere niste bani. ii dau tot maruntisul pe care il aveam prin buzunare, apoi mai iau o sticla de rom. chelnerul profita de euforia noastra si imi aduce doar 20.000 de franci cfa, rest de la 50 de euro. nu-mi pasa, pentru ca ochesc un grup de frumuseti locale, cu care dansam pana dupa 4:00. plecam in uralele celor ramasi si facem schimb de adrese cu matahala de la intrare. ne intoarcem in satul nostru, dar n-avem somn si navalim peste ngagne, unul din prietenii din noaptea de pe plaja, spre disperarea sotiei sale. totusi, ne face cafea si ne chill-uim cu iarba de buna calitate. adorm intr-un hamac si visez ca m-am mutat definitiv aici.

23 ianuarie 2007

ma trezesc la 8:00, hotarat sa nu mai pierd vremea si sa ma intorc in mauritania, sa-mi iau viza de la nouakchott. plec cu abdul spre postul de politie si, dupa ceremonialul ridicarii drapelului pe catarg, mai sun o data la ambasada noastra din dakar. domnul vlad imi spune intai sa mai astept putin. peste o ora, aflu ca totul se va rezolva si, in sfarsit, primesc prin fax documentul care atesta ca ministerul de interne senegalez e de acord sa-mi dea viza chiar la dakar. comisarul de la postul de politie ramane perplex. intoarce hartia pe toate partile si se recunoaste invins. totusi, nu imi pune stampila de intrare in tara pe pasaport, ci pe hartia primita prin fax. nu-mi mai pasa ! il sun pe marko si imi dau intalnire cu el la autogara din saint louis. ma anunta ca, presimtindu-mi reusita, au cumparat o vaca de 200 de kilograme si, ajutati de localnici, tocmai o sacrificau “in cinstea mea”.

imi iau ramas bun de la politistii din rosso si caut din ochi taxi-ul cu care visasem de doua zile sa dau macar o tura. printre rablele care ma uimeau ca inca mai circula, preferata mea era una care nu mai avea decat portiera soferului, pe care, cand cobora, acesta o lua in brate si o sprijinea de masina. in rest, nici o alta portiera, nici un geam, in afara parbrizului, iar motorul avea aerisire directa (capota o pierduse demult). imi ia 500 de franci cfa pana la autogara, unde ma intalnesc cu abdul, care se tine de cuvant si imi schimba niste bani. imi da doar 600 de franci cfa pe 1 euro, in loc de 650, cat era rata de schimb, dar – la cat de mult m-a ajutat – ma fac ca nu observ si ii mai dau 20 de euro, insistand sa retina ca nu e plata pentru gazduire, ci sunt un cadou din partea mea. am ramas prieten cu abdul si mai vorbim la telefon de cateva ori pe an. la o luna dupa ce m-am intors din africa, m-a sunat cu o voce ingrijorata si m-a rugat sa-l ajut cu niste bani, pentru ca trebuie s-o interneze in spital pe mama sa. probabil ca inventase povestea, dar i-am trimis 200 de euro. la inceputul anului trecut, i-am mai trimis 100 de euro, de care spunea ca are nevoie ca sa-si plateasca viza de intrare in spania, unde isi gasise de lucru. anul acesta, cand m-a sunat din nou sa-mi ceara bani, i-am explicat ca nici pe mine nu m-a ocolit criza si l-am refuzat.

de la rosso la saint louis sunt cam 100 de kilometri. abdul negociaza pentru mine un loc intr-un taxi pentru care platesc 2.000 de franci cfa. suntem 9 pasageri. plus soferul, care conduce linistit cu 80 la ora. soseaua e acceptabila si traverseaza savana pe langa sate cu colibe acoperite cu paie. din loc in loc, grupuri de muncitori indura canicula si carpesc gropile din asfalt. pe masura ce ne apropiem de saint louis, vegetatia  devine mai bogata, iar satele – ceva mai aratoase. e plin de fundatii de tot felul si de scoli de meserii. cand mai avem 35 de kilometri, pe sosea apare marcajul si vedem primele borne. ajungem la autogara din saint louis pe la 15:00, dupa ce trecem pe langa campusul universitatii “gaston berger“.

pana sa ajunga marko, ma lupt cu valurile de cersetori, majoritatea copii. pana si vanzatorii de fructe incearca sa te pacaleasca daca te vad alb si derutat ! caut casete pentru camera cu care filmasem si gasesc intr-un butic, insa mi se pare prea mult sa platesc 4.000 de franci cfa pe bucata. avea sa-mi para rau. ma bucur ca arsita e domolita de o briza placuta. marko a venit cu rod, prietenul francez care statea de vreo doua luni in senegal si ne-a deslusit tainele locului. suntem foarte fericiti ca ne revedem si imi gasesc greu cuvintele ca sa le explic povestea de la rosso. rod are un mercedes cobra alb cu sound system bun si muzica reggae. e un tip cam salbatic si impulsiv si statea in senegal cu prietena lui, care ii va face un copil.

ajungem in tassinere, un sat de pescari din regiunea la gandiol, la cativa kilometri de saint louis, unde locuim in niste colibe racoroase, din patru stalpi de beton inconjurati cu rogojini si acoperiti cu stuf. sunt ridicate direct pe nisip, la cativa metri de fluviul senegal. dincolo de apele sale, exista o mica minune: la langue de barbarie, o fasie de nisip lunga de vreo 15 kilometri si lata de 2-300 de metri, cu o rezervatie de pasari la un capat, si apoi – oceanul. colibele sunt pe terenul lui arona, un tanar localnic care spera ca din banii pe care ii vom plati sa-si bage si curent electric. toaletele sunt curate si exista chiar si o cabina de dus. fireste, te spalai tot luand cu o cana apa din galeata, dar intentia era buna. in mijlocul curtii, arona improvizase un foisor unde mancam si palavrageam.

bucurie mare ca am ajuns si eu in tabara ! lumea se pregatea de o mica expeditie: platisera un pescar sa ne duca cu piroga pana pe langue de barbarie, sa facem un chef pe plaja. noi 6, arona plus 3 prieteni si pescarul, sacii de dormit si hamacele, halcile de carne de vita, bere, vin, undite, plase de pescuit, un radiocasetofon monstruos de mare si un acumulator de masina de la care se alimenta. trecem senegalul si lasam piroga infipta in nisip, descarcam bagajele, le caram doua minute printre arbusti si stuf si deodata, raiul: o plaja cu nisip auriu si fin ca sarea, ale carei capete doar le ghiceai in zare, toata numai a noastra ! pescarul ne-a vazut simpatici si ne-a chemat la o plimbare cu piroga prin rezervatia de pasari. ne-a dus, fara autorizatii sau aprobari, pe canale doar de el stiute si ne-a aratat de la un metru cuiburile pasarilor, am contemplat impreuna apusul din locul lui preferat si ne-a promis ca ne invata sa pescuim in ocean la lumina lunii.

pana cand noi am hoinarit prin rezervatie, arona si prietenii sai au facut un foc imens in nisip si s-au pus pe fript carnea. gasim rapid niste statii de radio locale cu muzica reggae si traditionala si mergem sa pescuim in ocean. alex si fred se pricep cel mai bine, dar jean louis si pat se straduiesc mult sa prinda miscarea. eu si marko preferam sa-i contemplam. pescarul cel batran le arata cum sa arunce momeala contra valului. el pescuieste fara undita, cu nailonul infasurat pe o sticla. nimeni nu prinde nimic. batranul dispare si se intoarce cu o plasa ciudata, ca o meduza cu plumbi in varful tantaculelor, agatata de un fir gros, cu ajutorul caruia o lansa in ocean. pana sa mancam, au reusit sa prinda doi pesti cat bratul. dupa masa, am lenevit in jurul focului, cu reggae, bere, vin si marijuana din gambia. spre dimineata, ne-am ingropat sacii de dormit in nisipul cald de langa jar si am atipit. ne-a trezit un urlet disperat. am aprins lanternele si nisipul a inviat brusc, fugind de noi ! eram inconjurati de mii de crabi de toate marimile speriati de lumina. unul dintre ei il muscase de nas pe jean louis