sala palatului

jean luc ponty live @ sala palatului, bucuresti

by

am petrecut o seara perfecta la concertul lui jean luc ponty de la bucuresti. sala palatului era doar jumatate plina si mi-am gasit fara efort un loc liber de unde sa pot urmari concertul asa cum imi doream. desi a inceput cu trei piese de pe ultimul album, “back in the 60’s” i-a dat ocazia lui ponty sa foloseasca in improvizatia sa toate tonurile si inflexiunile dupa care il recunosti imediat. dupa “point of no return” si o balada pentru care william lecomte a trecut de la keyboards la pian,  a urmat o bijuterie: “celtic steps“, parca anume compusa pentru basistul camerunez guy akwa nsangue, cu care ponty canta de peste 10 ani. acesta a avut un solo exploziv in finalul ei, dupa un dialog in galop cu violonistul francez si un interplay care-ti taia respiratia cu lecomte. “jig“, de pe albumul “mystical adventures” a fost prima dintre piesele mele preferate pe care a cantat-o aseara la bucuresti. “mirage” si “suite” (cu un dinamic solo de tobe), de pe “enigmatic ocean“, mi-au amintit de noptile cu prietenii de acum 30 de ani, cand il descoperisem pe ponty. pentru “monk’s mood” a ramas doar in duet cu pianul, iar la “cosmic messenger” a fost singur. dupa “premonition” si “on my way to bombay“, concertul parea sa alunece intr-o atmosfera usor redundanta, dar solo-urile de bass si de tobe de la ultimele doua piese au ridicat sala in picioare si ponty n-a scapat fara un bis.

mi-au placut mult felul in care jean luc ponty a amestecat piesele noi cu cele clasice si ambiguitatea cu care a reinterpretat vechile teme. tonul viorii si atmosfera pe care o creeaza au ramas aceleasi, care te plimba prin voiaje imaginare si aventuri mistice. si la fel de mult m-a impresionat basistul guy akwa nsangue (un virtuoz), dar asta ar putea fi un vechi defect profesional 🙂

Share

jan garbarek group live @ sala palatului, bucuresti

by

ce de lume la sala palatului, la concertul jan garbarek group ! mai multa ca acum o luna, la festivalul master of jazz, al carui epilog a fost. desi, ca sa anticipez o concluzie, cel mai tare moment ramane recitalul lui branford marsalis quartet.

concertul de aseara a fost asa cum ma asteptam: impecabil. acelasi jan garbarek elegant, cu temele lui simple si repetitive, ca o joaca de copii, cu melancolia fiordurilor norvegiene care a umplut sala de gagici. ba chiar mult mai coios si mai ritmat decat pe multe din discurile sale. cu pianistul german rainer bruninghaus, canta de vreo de vreo 20 de ani, asa ca se inteleg perfect. cand la clape, cand la pian, cand la amandoua, bruninghaus a fost completarea precisa a saxofonului. garbarek a avut intotdeauna basisti melodici. brazilianul yuri daniel nu face exceptie: cu un ton cu personalitate si improvizatii pline de melodie, totdeauna atent si cu ritm. la momentul sau solo pe scena, mi-a amintit de felul in care se juca decebal badila pe vremuri cu basul electric si pedalele.

farmecul concertului a fost, insa, indianul trilok gurtu, unul din marii percutionisti ai lumii. finetea cu care tesea ritmul, felul in care se juca cu intensitatea acompaniamentului m-au fermecat. le-a aratat spectatorilor cat de mult ii place sa se joace si sa inventeze ritmuri din orice, cand a fost lasat singur pe scena. acompaniamentul lui dadea impresia ca a plecat de la o tabla indiana, dupa care s-a inconjurat de instrumente de percutie, pe care a transpus ritmul acesteia. uneori, acompania atat de discret ca nu-l auzeai, doar il simteai. dupa care aparea cu accentele exact cand trebuia si schimba atomosfera perfect sincronizat cu basul. a fost “eroul meciului” in seara asta.

muzica lui garbarek s-a mai schimbat un pic, insa n-a evoluat prea mult in ultimii douazeci si ceva de ani de cand il ascult. nu mai canta balade lungi in concert. foloseste des ritmuri complicate de samba sau polka. toate astea, trilok gurtu si restul salveaza temele care uneori suna a muzica usoara cantata la saxofon. un succes de casa.

Share

masters of jazz @ bucuresti: branford marsalis quartet & mike stern band

by

ce seara ! de multa vreme voiam sa-l vad pe saxofonistul american branford marsalis, pe care il urmaresc de vreo 25 de ani, de pe vremea cand era star in ascensiune, impreuna cu fratele sau, trompetistul wynton marsalis. ce pacat ca sala palatului era o treime goala ! mircea geoana, care venise la festival sa para baiat misto in campanie, ar fi putut mai bine sa cumpere vreo 200 de bilete si sa le daruiasca studentilor din regie.

cand s-a dezlantuit uzina de jazz din spatele lui branford, intr-un swing de mare viteza, parea ca incepusera sa cante de acum o ora si cineva a ridicat brusc sonorul abia acum. si-au tinut asa o ora si ceva, schimband ritmuri sau tempouri, fara ca uzina sa aiba vreo secunda de ezitare. iar peste asa o sectie ritmica senzationala, se asezau solo-urile lui marsalis. saxofonist din noua generatie, pentru care instrumentul este o jucarie, foarte tehnic si rapid, insa inca departe de profunzimea marilor maestri. la pian a mitraliat neobosit joey calderazzo, cu un plus de romantism de tip modern la balade. eric revis a fost ca un urs la contrabas, cu un balans nestirbit de viteza la care se canta, dar surprinzator de melodic la solo-uri.

insa motorul formatiei lui branford marsalis era bateristul justin faulkner ! mi s-a parut ca-l vad si aud pe elvin jones: alura din tinerete, ritmul, energia si formidabila masina de ritmuri din soundul marelui artist. de multa vreme nu am vazut asa un tobosar impresionant ! branford marsalis quartet a facut o demonstratie de jazz modern, contemporan, cantat perfect.

bonusul ultimei seri de festival a fost mike stern band. cu sapte ani mai batran decat marsalis si un sound de chitara specific, stern a ramas o figura aparte in jazz. stie foarte bine sa se joace cu intensitatea sunetului, cand notele parca fluidizeaza aerul. a fost un concert fusion, al carui motor era tot bateristul: dave weckl, un metronom plin de imaginatie educat de chick corea acum 20 de ani. la bas electric, chris minh-doky l-a secondat jucaus si fara eforturi. trompetistul randy brecker, pe care l-am mai vazut live acum 25 de ani la sibiu, si-a facut o marca din timbrul dublat de o pedala cu efect. inspirat in momentele calde si dezlantuit atunci cand trebuia. bun de tot.

cand am ajuns acasa, pantilimon, portarul lui poli timisoara lua galben pentru ca tragea de timp in fata unui adversar ramas in 10 oameni. ce viata chinuita au unii !

Share