pe birdy nam nam ii mai vazusem vara trecuta la arenele romane din bucuresti, cand recitalul lui gojira de dupa concertul lor a fost oprit de niste jandarmi tembeli, fara sa stie nici ei sa explice bine de ce. si atunci au fost impecabili. se simte ca au mixat ani de zile pe scenele underground-ului parizian. in 2000, dj pone si crazy b castigasera, sub numele scratch action hiro the dmc world dj team championship. 2 ani mai tarziu, au obtinut inca o data titlul, sub numele actual, cooptandu-i in formatie pe dj need si little mike.
si-au luat numele de la o scena cu peter sellers din celebrul film “the party“. dincolo de anecdotica, ramane show-ul. complet, irepetabil, fascinant prin acuratetea cu care cei 4 dj se sincronizeaza, chiar daca amesteca ritmurile sau mixeaza decalat. jocul de lumini este inteligent si la fel de bine sincronizat cu muzica, iar reactia publicului – pe masura. rareori m-am simtit atat de bine ca in vulcanul starnit pe lespezile din fata scenei din theatre antique, unde talpile iti vibreaza in ritmul muzicii.
festivalul les authentiks 2009 din orasul vienne, franta. 22 iulie 2009. cea de-a treia trupa care a urcat pe scena de la theatre antique a fost puppetmastaz, unii din cei mai importanti reprezentanti ai curentului gangstoy rap/hip-hop. un adevarat spectacol: ascunsi in dosul unui paravan, membrii trupei cantau impecabil, in timp ce manuiau niste papusi care interpretau diverse roluri.
puppetmastaz s-au infiintat la inceputul anilor ’90, la initiativa lui mr.maloke, un new yorkez rezident in berlin. o parte a papusilor grupului au interpretat roluri in formidabilul film al lui peter jackson “meet the feebles“. de atunci, puppetmastaz au scos o gramada de albume de succes (ceea ce demonstreaza calitatea muzicii interpretate de artistii-papusari), insa punctul forte al grupului sunt show-urile live.
inainte de inceperea festivalului, am avut parte de o conferinta de presa inedita, la care, ghemuiti dupa o canapea, liderii grupului au raspuns intrebarilor tot prin gura papusilor. sandra, una din tinerele participante la stagiul de initiere in radio jurnalism de la saint julien molin molette, si-a luat inima in dinti si i-a rugat sa-i spuna care a fost cea mai tampita intrebare care li s-a pus la vreo conferinta de presa. raspunsul cinic al lui wizard the lizard a cazut ca un dus rece: “pai, cred ca exact asta !”
festivalul les authentiks 2009 din orasul vienne, franta. 22 iulie 2009. dupa hip-hop-erii de la karlit & kabok, au urcat pe scena massilia sound system. un adevarat fenomen artistic. o atitudine. un spirit aparte. stilul – un amestec de reggae, ragga si muzica traditionala din sudul frantei, adesea cantata in dialectul provensal.
au inceput sa cante in 1980. un deceniu mai tarziu, devenisera un simbol al spiritului marsiliei. dupa inca zece ani, cei doi mc, papet-j si moussu t, primeau, in numele grupului, titlurile de cavaleri ai artelor. fata de karlit & kabok, care nu se mai opreau din vorbe, evident simpatizati de organizatori si de jurnalistii locali, fiind din vienne, membrii massilia sound system au fost intimidanti pentru moderatorul conferintei de presa. mi-ar fi placut sa-i ascult mai mult, dar incepuse festivalul si in deschidere, era un proiect muzical al lui papet-j, unul din liderii grupului, asa ca s-au dus sa-l asculte.
show-ul lor a fost de mare tinuta. cu 2 dj si un ghitarist fenomenal, cei 3 mc din fata au facut o atmosfera foarte simpatica. au introdus un sir de fete frumoase care au adus halbe de bere pentru publicul din primele randuri. au cantat toate hit-urile grupului si i-au pus de spectatori sa faca “trenuletul” pe ritmuri de farandola.
asa cum am mai scris, miercuri, 22 iulie 2009, am ajuns la a opta editie a festivalului les authentiks din orasul francez vienne, la 50 de km sud de lyon. peste 5.000 de oameni au venit in theatre antique, un vechi amfiteatru construit in coasta unui munte pe vremea romanilor. o locatie incredibila, cu o acustica perfecta, ajutata foarte putin de sound system-ul bine calibrat, in care toata vara se organizeaza concerte sau festivaluri.
dupa show-ul din deschidere, cu rit vs. papet-j, au urcat pe scena karlit & kabok: un grup de electro hip-hop din vienne, devenit celebru cu “la moustafette“. este o piesa contestatara, in care cei doi ironizeaza duba politiei franceze si pe ocupantii ei. bine ritmata, piesa a devenit rapid un hit foarte fredonat, aproape un imn de protest, mai ales in jumatatea de sud a frantei.
inca o seara de exceptie in theatre antiquedin vienne, franta: prima zi a festivalului les authentiks. inceputa un pic cu stangul. am intarziat la conferinta de presa. am dat peste un bodyguard care nu intelegea de ce unul dintre noi 4 are reportofon profesional, dar nu poarta ecuson de presa. la conferinta, nu erau permise camerele video si, in plus, mai era si un bou care facea pe moderatorul si dialoga cu artistii in locul ziaristilor, pe care ii lasa sa puna doar 2-3 intrebari in final.
in discutia cu presa, karlit & kabok au facut pe nebunii, stiindu-se favoriti deoarece erau din vienne. puppetmastaz au venit cu papusile, pe care le-au manuit ascunsi dupa o canapea. sandra din berlin, una dintre stagiarele de la saint julien molin molette, a reusit sa puna mana pe microfon si sa-i roage sa improvizeze o strofa pentru radio d’ici. au fost simpatici ca i-au indeplinit rugamintea, dar sarcastici cand i-au raspuns care este cea mai tampita intrebare care li s-a pus intr-o conferinta de presa: “aceasta ar fi una dintre ele”. dupa ei, au venit doi dintre vocalisti de la massilia sound system, care n-au mai apucat sa spuna mare lucru, pentru ca deja incepuse concertul si nu se mai intelegea nimic.
festivalul a fost deschis de rit vs. papet-j, cu un hip-hop/rock’n’roll de incalzire. au urmat, spre satisfactia localnicilor, karlit & kabok, al caror hit “la mustafette” a devenit un adevarat imn de protest, pentru ca face bascalie de dubele politiei. am filmat-o, dar pana o urc pe youtube, merge si videoclipul:
dupa ei, in uralele publicului, au urcat pe scena massilia sound system, cu un show de reggae/hip-hop. amfiteatrul roman din vienne aproape ca s-a umplut cu cei 4-5.000 de spectatori, iar soarele a apus la timp ca sa pot filma fara probleme. vremea a fost impecabila si am reusit sa surprind pe caseta o gramada de portrete de fete frumoase. massilia sound system a cantat si “oai e libertat“, piesa care le-a devenit deviza. deocamdata, iata o inregistrare video mai veche, din concertul de la marsilia:
nemtii de la puppetsmastaz + un englez au cantat ascunsi dupa un paravan deasupra caruia s-au jucat cu 32 de papusi. a fost un adevarat spectacol de teatru, realizat in timp ce cantau un hip-hop de mare calitate. putin cam clasic, dar plin de energie si umor. pana am timp sa pun filmarile mele, iata-i live dintr-un alt concert:
recitalul celor 4 dj de labirdy nam nam a fost un exemplu de maiestrie. a sunat incredibil si ne-a trecut prin toata muzica ultimilor 20 de ani, de la techno la d’n’b si electro. spre final, s-au dezlantuit total, folosind din plin o ingenioasa instalatie de lumini montata pe niste gratare metalice asezate in spatele lor si pe lateral.
in curand, in exclusivitate, video de la festival !
cum in romania muzica reggae inca nu are destul public pentru a fi bagata in seama de promoterii care organizeaza concerte, am profitat, ca in fiecare vara de cand merg in franta, de unul din festivalurile din apropiere. theatre antiquedin orasul vienne, de langa lyon, este unul din cele mai potrivite locuri pentru un concert: un vechi amfiteatru roman sapat in stanca, cu o acustica perfecta. peste 5.000 de oameni au venit la reggae fever festival, desi biletul de intrare era cam scump (33 de euro) si o bere la halba de jumate costa 5 euro.
am ajuns putin cam tarziu pentru alborosie, insa la timp pentru recitalul celor de la gentleman & far east band. roots reggae pe apus de soare, cu niste bunaciuni cu picioare pana in gat la backing vocals.
am dansat inconjurat de oameni veniti sa se bucure de muzica, cu sau fara freza rasta, si am admirat frumusetile locale, regretand ca – in general – la festivalurile de reggae prea multa lume vine cu perechea.
pentru ca nici eu, nici cei doi prieteni si tovarasi de calatorii in africa, marko si fred, nu eram prea mari fani patrice, ne-am gasit locuri in partea de sus a amfiteatrului, de unde ai o priveliste magnifica spre vienne si dealurile din jur. ne-am asezat pe stancile care radiau caldura acumulata peste zi, fara nici o grija ca norii vinetii ai unei furtuni care cobora pe valea rhone-ului dinspre lyon pareau sa ne ameninte festivalul. de aici, puteai simti energia pozitiva acumulata picatura cu picatura din miile de evenimente artistice petrecute in amfiteatru de-a lungul secolelor, care a reusit sa crape furtuna in doua, facand-o sa ne ocoleasca. usor ametiti de valatucii fumului de marijuana si hasis care se ridicau din toate partile, ne-am bucurat de sonorizarea perfecta. e greu sa descrii felul in care suna basul in theatre antique: sunetul este ajutat de vibratia pe care o simti in corp cand stai asezat pe lespezile calde, provocand o senzatie inegalabila.
pentru buju bantonam coborat din nou in fata scenei, unde ritmurile basului care te patrund prin talpi l-ar face fericit si pe un cersetor surd.
toata lumea din jurul tau respecta regula de aur “pass the dutchie on the left hand side“, iar presiunea aerului nu mai lasa fumul sa se ridice. ca orice furtuna ce se respecta, n-a putut sa treaca pe langa noi fara sa ne arate de ce ar fi fost in stare si ne-a plouat torential 5 minute. “thank you, jah, for your blessing”, a strigatbuju bantonsi 5.000 de oameni au dansat in ploaie pe ritmuri de ragga.
am ramas peste noapte la prietenul meu marko, care locuieste in fosta casa din annonay a unuia dintre fratii montgolfier, ce au inventat balonul cu aer cald cu care oamenii si-au implinit pentru prima oara visul de a zbura. un alt loc magic, incarcat de istorie si vibratii pozitive, de la fereastra caruia ai o priveliste superba peste intreaga vale a rhone-ului.
ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.
am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.
in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.
a doua zi, am facut plaja intr-un golfsuperb de stanci rosii langa cannessi pe pietricelele rotunde de la nisasi din monaco. aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.
apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.
ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.
cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma pe care a facut-o. am ajuns acasa.
inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.
