steven spielberg intentioneaza sa realizeze un remake dupa “oldboy” (2003), un film devenit cult pentru cinefili, care face parte din “trilogia razbunarii” a regizorului sud-coreean park chan-wook, alaturi de “sympathy for mr.vengeance” (2002) si “sympathy for lady vengeance” (2005). inspirat dintr-un celebru manga japonez, “oldboy” este unul din filmele mele favorite: povestea unui tip care se imbata de ziua fiicei sale si este rapit si inchis, fara nici o explicatie, intr-o camera fara usi sau ferestre vreme de 15 ani. dupa care este eliberat, tot fara nici o explicatie, si are cateva zile sa se razbune pe cei care i-au distrus viata.
filmul e o capodopera din toate punctele de vedere: scenariu extrem de bine scris si cu surprize la fiecare minut, scene de actiune de o violenta extrema, filmari spectaculoase, cu o atenta grija pentru detalii, muzica perfect integrata in poveste si un actor (choi min-sik) care joaca genial furia razbunarii. iata una din celebrele scene de lupta, plina de realism si umor, pregatita 3 zile si filmata dintr-o bucata, fara a fi nevoie de vreun montaj si aproape fara efecte speciale.
site-ul imdb.com anunta ca spielberg vrea acum un remake pentru universal studios, cu will smith in rolul principal. deocamdata, blasfemia pregatita de hollywood s-a impiedicat de probleme legale. filmul lui park chan-wook a fost produs de compania coreeana show east, care a fost de acord cu remake-ul, insa intre timp a dat faliment. futabasha, editorul seriei manga originale de la care a pornit filmul, sustine ca nu le daduse sud-coreenilor drepturile de realizare in sua. procedurile de faliment sunt complicate si universal studios a dat deja unda verde lui spielberg pentru faza de pre-productie a filmului.
cred ca alegerea lui will smith pentru rolul principal din remake este o tampenie. spielberg este un mare regizor, insa nu il vad in stare pe smith sa faca fata rolului. una din cele mai teribile scene din filmul original este momentul in care eroul principal mananca, intr-un sushi restaurant, o caracatita vie. loveasianfilma postat pe youtube un scurt making of al scenei, pentru a carei filmare choi min-sik a fost nevoit sa manance de vii patru caracatite !
asadar, “oldboy“, care a primit marele premiu al juriului la festivalul de la cannes din 2004, este in pericol de a fi aruncat in derizoriu de hollywood, asa cum s-a intamplat cu atatea filme asiatice. mentalitatea si atitudinea fata de lume a asiaticilor este mult prea diferita pentru a fi inteleasa si refacuta in spirit comercial american.
ultimul film din seria terminator, “terminator 4: salvation” a reusit sa ma adoarma, ceea ce i se intampla rar unui impatimit al filmului. povestea mi s-a parut plictisitoare, desi nu pentru scenariu mi-am dorit sa-l vad, ci eram atras de efectele speciale si imi puneam sperante in McG, care regizase videoclipuri pentru korn, cypress hill sau offspring. totusi, ar fi trebuit sa observ, ca puncte slabe, ca a fost regizor la doua din filmele seriei “charlie’s angels“. probabil ca slaba calitate a filmului se datoreaza si faptului ca scenariul a fost rescris de mai multe ori, ultima data cu 3 saptamani inainte de inceperea filmarilor. atmosfera de pe platourile de filmare a fost destul de tensionata, culminand cu momentul in care christian bale face o criza de isterie, urland si injurandu-l pe directorul de imagineshane hurlbut, pentru ca acesta i-a distras atentia, ajustand luminile chiar in timpul unei scene. recunosc ca eu tin cu hurlbut, pentru ca si-a facut ucenicia filmand videoclipuri pentru nirvana si smashing pumpkins. faza a devenit celebra, dupa ce inregistrarea audio a fost facuta publica, determinandu-l pe actor sa-si ceara scuze oficial si provocand o gramada de parodii. iata una dintre ele, cu mentiunea ca sunetul este cel original, al adevaratului incident:
pana la urma, doar efectele speciale salveaza filmul cat de cat, insa sunt departe de asteptarile mele. desi mi-am jurat sa nu mai am incredere in nici un trailer, iata unul care m-a captivat si abia astept sa apara filmul. il vazusem acum vreo doua saptamani pe yahoo, dar nu aparuse inca pe youtube. ieri, feeder.ro l-a descoperit si l-a postat pe site.
filmul ataca un subiect la mare moda: sfarsitul lumii, care ar trebui sa se produca, dupa unele teorii, in anul 2012. efectele speciale dezvaluite in trailer sunt monumentale si realizate foarte realist. in rolurile principale apar john cusack, woody harrelsonsi danny glover (in rolul lui obama 🙂 ). iar experienta regizorului roland emmerich in filme despre cataclisme sau conflicte de nivel planetar este incontestabila: a facut “stargate“, “independence day“, “godzilla” si “the day after tomorrow“. plus “10.000 b.c.” care mi-a placut. asa ca, nu ne ramane decat sa asteptam pana in 13 noiembrie, cand e programata lansarea filmului. desigur, daca internetul nu ne rezerva vreo surpriza pana atunci…
in seara asta, rock-ul va zgudui arenele romane: minifestivalul rock the city ii aduce la bucuresti pe saga, queensryche si limp bizkit. de canadienii de la saga am auzit prima oara la inceputul anilor ’80, la emisiunile “metronom“, realizate la radio europa libera de andrei voiculescu. imi placea albumul “silent knight“, pe care prietenul meu, zoran, il primise de la unchiul sau din sua si pe care il ascultam des. rock progresiv, cu solo-uri de chitara misto. vor incepe sa cante la o ora cam nefericita: 17.00.
dupa saga, urmeaza queensryche, care ar trebui sa inceapa sa cante pe la ora 19.00. ei sunt intr-un turneu mondial de promovare a ultimului album, “american soldier“. au mai cantat la arenele romane acum 2 ani. sunt curios cum mai suna acum, pentru ca vin de fiecare data cu idei noi.
si, in fine, de la 21.00: limp bizkit ! intoteauna mi-au placut oamenii care stiu sa comunice, iar fred durst & co se joaca cu internetul foarte bine. l-am urmarit pe twitter de cand se pregateau sa vina in turneu european. m-am amuzat azi-dimineata, cand fred ne-a transmis o poza facuta de la fereastra hotelului in care sta (intercontinental, dupa imagine). se pare ca sunt in forma, dupa felul in care au cantat in lituania, de exemplu.
few hours later…
am ajuns la concert pe la 6 fara un sfert, cand tocmai incepuse saga sa cante. foarte buna cantare ! piesele din anii ’80, intercalate cu unele din noul album. vocalistul cam enervant, un pic din alt film. chitaristul ian crichton a fost uimitor si se sincroniza perfect cu jim gilmour (clape), desi acesta se auzea adesea prea incet. oricum, mi-am amintit cu placere de vremea cand ii ascultam.
desigur, organizarea de tot rahatul: am apucat sa beau doua beri si o apa, inainte de a deveni imposibil, din cauza cozilor imense la care trebuia sa astepti. cat de idiot poti sa fii, ca sa ai doar 4 puncte de vanzare pentru 2-3.000 de oameni ?
odata cu queensryche, a inceput o ploaie sacaitoare, care nu s-a mai oprit pana la sfarsit. pacat ca prima parte a show-ului lor s-a auzit prost. pe la jumatate, s-a prins si mixeristul cum sa-si faca treaba si a iesit bine.
limp bizkit au fost impecabili, de la sunet, pana la show si aparitie. multimea s-a descatusat in valuri, mult pogo si energie. tocmai citesc mesajul lui bitter_kaya pe twitter, care sintetizeaza de minune atmosfera: “awesome ! rainin’, jumpin’, dancin’, rollin’, screamin’, singin’ ! i’m all wet, but happy !”
iata si doua filmari de la concert, din care puteti intui ce atmosfera a fost. prima e filmata de satanic pentru bloodbath.ro si postata pe youtube de spropaganda:
cea de-a doua, take a look around, e postata de sandumax, care se lauda ca a filmat intregul concert si l-ar pune pe youtube, daca lumea ar vrea sa-l vada.
diseara, din nou concert: the mission ii aduce la arenele romane pe basement jaxx. party-ul este deschis de prietenul meu tom wilson, un englez care s-a indragostit de romania acum vreo 10 ani si, de atunci, pune muzica prin cluburi si se implica in tot felul de proiecte culturale. ne-am cunoscut prin 2001, cand l-am ajutat sa mixeze in cateva locatii misto din timisoara.
urmeaza trg (infamous). despre care yazee.ro scrie ca este cel mai tare produs de export al romaniei in materie de produceri. si chiar este ! ne stim de multi ani, de prin web clubsi alte locatii sau festivaluri underground. mi-a placut intotdeauna cum mixeaza.
primii invitati de afara sunt aeroplane, doi belgieni cu un electro dance, care cred ca ma va plictisi. daca nu dureaza prea mult, voi supravietui pana la moderat, un proiect audio vizual complex al unor producatori germani care vor scoate in curand primul album la casa de discuri bpitch control.
si, in fine, starurile serii: britanicii de la basement jaxx. care sunt pe piata muzicii house de vreo 10 ani si de la care astept un show ca lumea. chiar daca house-ul s-a cam banalizat, dupa gustul meu.
va fi interesant daca ploua !
few hours later…
in primul rand, la un eveniment unde-i heineken sponsor, sa coste 10 lei o cutie de bere de 0.33 inseamna jaf la drumul mare. am ajuns la arene la jumatatea setului lui trg. am apucat sa ma intalnesc prin multime cu tom wilson si sa-i multumesc ca a pregatit atata lume pentru party. trg mi-a placut mult si a dus elegant ritmul catre schimbarea din program: au urmat moderat.
intr-adevar, e un proiect audio-visual misto ! cu 3 dj, un trip-hop electro, ca sa-l caracterizez cumva si cu un adevarat spectacol video si de lumini. de tinut minte ! a venit si repriza firmei de tigari ca a sponsorizat evenimentul, cu 4 dansatoare care s-au zbenguit un pic, dupa care – momentul “in memoriam michael jackson“, care a fost chiar mai emotionant decat m-as fi asteptat, cu “billie jean” cantat in cor de toata lumea.
basement jaxx sunt un adevarat spectacol. un house-funk cu doi tobosari, doi dj + clape, chitarist, trompetist si o gramada de vocalisti in diverse formule. fara sa fie genul meu preferat de muzica, au avut vibe bun si au zgaltait spectatorii bine de tot. nu stiu daca dupa ei au mai mixat aeroplane, ca m-am carat si-am mai avut si ghinionul sa dau peste un taximetrist – pirat, care mi-a respins dispretuitor cei 12 lei pentru un drum ce facea 9 si mi-a cerut 20.
diseara, in bucuresti, avem parte de un regal de rock si jazz-rock din timisoara pe terasa clubului piranha din regie. concertul in aer liber, la care au acces doar tinerii in varsta de peste 18 ani, va fi deschis la ora 21.00 de blazzaj (adica vita, lelia – vocals, horea – chitara, petre – trompeta, utu – bass, lucian – sax si vali – drms), cu jazz-rock, fusion.
dupa ei, intra bio cu indie rock. pentru ei, ramane pe scena horea crisovan (chitara) si se adauga valentin “freaky” popescu (chitara), stefan “pista” czifrak (bas), florin “flocea” cvasa (drms) si gabi “g8II” szorad (vocal).
concertul este incheiat de recitalul prietenilor mei de la implant pentru refuz. raman pe scena valentin “freaky” popescu (chitara) cu stefan “pista” czifrak (bas) si se adauga vita cu bulbuc (vocals), meshu (chitara) si tzava (drms). am postat pe youtube o piesa care mi-a mai ramas din concertul din curtea clubului lemon din timisoara, un cover dupa biohazard: “switchback“.
fiind prieten cu majoritatea membrilor celor 3 trupe, va recomand pentru aceasta seara un maraton de rock timisorean.
few hours later…
m-a simtit foarte bine la concert. 3-400 de oameni, majoritatea timisoreni, parca eram acasa. furtuna ne-a ocolit. au cazut doar cativa stropi de ploaie, cat sa ne mai racorim. au inceput sa cante destul de tarziu, pentru ca horea crisovan a cantat la sala palatului, la mozart rocks si a intarziat.
blazzaj ne-a introdus perfect in atmosfera de concert, facand o trecere perfecta catre rock. bio ne-a zguduit un pic, chiar daca flocea (drms) a trebuit sa vina tocmai de la sofia, unde are un job, pentru aceasta cantare. recitalul implant pentru refuz a fost asa cum ne-am dorit: coios si energic. mosheala civilizata. la bis, bulbuc a cantat singur, pentru ca vita isi epuizase bateriile. sonorizarea a fost o surpriza placuta si abia astept sa apara imagini de la cei care au filmat concertul.
cand am ajuns acasa, am aflat ca a murit michael jackson. Dumnezeu sa-l ierte ! n-am fost niciodata un fan al sau.
scopul internship-ului meu in sua a fost sa invat cat mai multe din tainele jurnalisticii, care se fura vazandu-i pe altii cum lucreaza. asa ca, dupa cele doua saptamani in care ne-am acomodat cu institutiile americane, am ajuns in redactia cotidianului the washington times. considerat cel mai conservator ziar american, acesta fusese fondat in 1982 de reverendul sun myung moon, liderul bisericii unificarii, care cheltuise deja aproape 1 miliard de dolari pentru lansarea si impunerea sa, dar nu devenise un competitor suficient de periculos pentru the washington postsi vindea de 10 ori mai putine numere.
dupa ce am primit biroul meu, in sectia externe a ziarului, cu computer si telefon, nimeni nu a mai avut treaba cu mine. puteam sa nici nu vin la redactie, nimanui nu i-ar fi pasat. daca, insa, puneam vreo intrebare sau ii rugam ceva, toti sareau sa ma ajute. seful sectiei mi-a vandut rapid un pont: in fiecare vineri, un colt al redactiei se umplea de carti din care iti puteai alege gratis ce doreai. erau cartile carora li se facuse recenzie in paginile ziarului in ultima saptamana. dupa o vreme, nici macar nu ma mai grabeam: primele care dispareau erau best-sellers usurele, in timp ce cartile pe gustul meu ramaneau si a doua zi neatinse.
american english
cladirea in care se afla the washington times se afla la o ora de mers cu masina fata de centrul orasului, la marginea unui parc imens: us national arboretum.pentru a ajunge acolo, un microbuz al ziarului ne astepta dupa un orar bine respectat la union station. la ora la care mergeam eu la redactie, eram, de obicei, singurul pasager. soferul meu preferat era un negru burtos si jovial, a carui engleza mi-a trebuit vreo doua saptamani s-o inteleg. in primele zile, nu pricepeam nimic din ce spune, pentru ca, spre finalul celor 3 luni americane, sa devenim buni amici. cand nu ma grabeam, prefera sa traverseze parcul (care avea amenajate adevarate strazi printre copaci), ceea ce transforma drumul intr-o feerie. a lipsit, prin octombrie, doua saptamani si s-a intors fericit din vacanta petrecuta in las vegas, unde si-a satisfacut din plin pasiunea pentru poker.
in state, cel mai greu de priceput sunt numele care nu sunt de origine engleza, pe care americanii le pronunta intr-un mare fel. va dati seama cat am inteles eu intr-o zi cand am raspuns la telefon in locul lui david, seful sectiei externe, pe care-l cauta cineva al carui nume era arnaud de borchgrave. toata lumea s-a amuzat ca n-am reusit sa explic cine era la telefon, mai ales ca de borchgrave era redactorul sef. ii vazusem numele in ziar, dar niciodata n-as fi reusit sa-l inteleg asa cum il pronuntase. ne-am cunoscut la sedintele de redactie la care puteam asista cum pregatesc sumarul ziarului. cand avea timp, imi explica deciziile de ierarhizare a subiectelor: publicau chiar si articole impotriva politicii ziarului, insa spatiul acordat acestora si pagina in care le gaseai erau intotdeauna inferioare temelor conservatoare, care tineau prima pagina.
un ziar american
redactia the washington times era ca in filme, intr-o sala imensa cu geamuri mari care dadeau catre parc. la demisol, era un restaurant unde mancam de pranz, beam cafea si existau singurele 3-4 mese la care se putea fuma din intreaga cladire. chiar daca nu erau izolate de celelalte cu vreun paravan. in intreaga cladire bazaia in surdina muzak music, o muzica ambientala relaxanta dimineata si tot mai vioaie spre seara, cand trebuie sa-ti suplineasca energia in scadere. computerele erau cam vechi, insa directorul economic mi-a explicat, cand i-am povestit despre sistemul computerizat modern si integrat pe care il vazusem la un ziar local, ca le vor schimba si ei in viitor, cand o astfel de investitie va fi rentabila, avand in vedere marimea ei. pe ecranul lor primeam fluxuri de stiri de la toate agentiile importante si am fost impresionat de fair-play-ul jurnalistilor americani care pastrau traditia de a cita intotdeauna sursa care a anuntat prima o stire de ultima ora, chiar daca articolul final cuprindea informatii luate si de la alte agentii.
am intalnit doua personaje mai spectaculoase in redactie. unul era ziaristul care raspundea de politie si care avea 4 statii de emisie-receptie, una portabila, la brau, si cate una fixa in redactie, in masina si la el acasa. in permanenta deschise, statiile erau fixate pe frecventa politiei si tipul era atent sa nu scape vreun eveniment. l-am insotit in actiune de cateva ori, sa observ cum isi facea treaba in teren si, dupa ce ne-am imprietenit, mi-a facut cunostinta cu un politist care m-a dus sa vad hell’s angels club. celalalt personaj care iesea in evidenta era directorul de publicitate, pe care toti il invidiau pentru automobilele de ultima ora pe care le schimba mai des decat cravatele superbe si costumele impecabile. cand am vrut sa merg cu el, sa vad cum prezinta clientilor oferta de publicitate a ziarului, m-a dus intai si m-a imbracat din cap pana in picioare ca pentru nunta presedintelui. am constatat atunci ca invidia colegilor nu se datora valorii hainelor pe care le purta, ci faptului ca stia locurile ideale de unde le putea cumpara la preturi decente. in fata clientului, isi intra rapid in rol si desfasura tone de statistici si grafice pentru a-l convinge de rentabilitatea achizitionarii unui spatiu publicitar. cand am fost cu el, m-a folosit drept personaj exotic, venit din celalalt capat al planetei, si l-a molipsit pe client de entuziasmul sau, manipulandu-l sa-mi explice chiar el de ce isi face publicitate in the washington times.
cum scriu americanii despre un concert
pentru ca le-am povestit ca am cantat un pic de jazz pe vremuri, cei de la the washington times m-au intrebat daca n-as vrea sa scriu despre chick corea electric band, care urma sa cante in oras intr-un turneu de promovare a noului album, “beneath the mask“. nu se putea o surpriza mai placuta. asa am invatat ca, in america, despre un concert se scrie INAINTE, pentru ca oamenii sa stie unde si daca sa mearga. l-am sunat pe impresarul grupului, care mi-a trimis imediat ultimul album pe cd si vinil, un tricou negru imprimat cu desenul de pe coperta si toate informatiile despre formatie (chick corea – clape, john patitucci – bas, frank gambale – chitara, dave weckl – tobe si erik marienthal – sax). tot el mi-a dat ocazia unica de a sta de vorba 5 minute la telefon cu chick corea.
am scris doua articole, unul mai maricel, pentru editia din duminica dinainte de concert, si unul mai mic, pentru sectiunea life din ziua concertului. am avut rezervate locurile cele mai bune: central, in randul 5. mie, care eram fascinat – la fel ca multi altii – de cat de spectaculos canta john patitucci la bas (electric sau acustic) nu mi-a trebuit mai mult.
diseara, avem concert in aer liber: placebo @ romexpo. abia astept ! acum 3 ani, la arenele romane, brian molko & co au avut un recital de zile mari si au promis ca vor reveni in romania. iata un fragment dintr-un reportaj mai lung, realizat de tvr, despre concertul din 13 august 2006:
few hours later… concertul a fost misto. mai greu era sa ajungi pana la locatie, ca era la mama dracului. lume buna a venit la concert, iar la bere nu era coada. dupa primele 3-4 piese, ingerul meu pazitor mi-a trimis un personaj care umbla printre spectatori si impartea bratari pentru zona a. asa ca am vazut concertul din fata scenei. placebo a cantat multe piese de pe ultimul lor album si, cand te lua amocul din cauza melopeelor neschimbate de cand brian molko a urcat pe scena, mai bagau cate-un hit. ne-a tinut in tensiunea pieselor pana la sfarsit, cand au mai dat doua bisuri cu piese pe care le iubeam.
dupa concert, am dat o tura pana la muzeul taranului roman, la balul absolventilor unatc 2009. aici, era un dolce far niente din care nimeni nu intelegea nimic si aproape ca iti era jale de atatea fete frumoase care dadeau din colt in colt, in speranta ca se va mai intampla ceva interesant, in afara concertului mes quins.
un prieten mi-a trimis doua fotografii cutremuratoare, facute cu cateva clipe inainte ca un avion de pasageri sa se dezintegreze deasupra braziliei. se intampla in noiembrie 2006, cand un boeing 737 s-a ciocnit in aer cu un aparat embraer legacy la o inaltime de 10.000 de metri. boeing-ul s-a facut praf, in timp ce embraer-ul, desi serios avariat, a reusit sa aterizeze pe un aerodrom din jungla amazoniana. printre resturile avionului distrus a fost gasit un aparat foto casio z750, apartinand lui paulo muller, un actor al teatrului pentru copii din porto alegre.
inaintea dezintegrarii unui avion boeing 737
dupa ciocnirea din aer, paulo muller a avut sangele rece sa faca aceste doua fotografii. in prima, se vede cerul prin partea din spate a avionului. coada ii fusese smulsa. a doua fotografie este si mai dramatica, fiind vizibil un om supt de vartejul de aer format in gaura.
fotografii dramatice luate de una din victime
fotografiile au fost recuperate din stick-ul de memorie al aparatului. paulo muller avea doua fetite.
acest viral a avut mare succes. pana s-a prins lumea ca este vorba de doua capturi din genericul serialului “lost“. le regasiti aici:
parerea mea e ca nu. astazi sunt pesimist, insa acest sentiment mi-a fost alimentat de toata telenovela “poli timisoara“, orchestrata de un scenarist in care mi-am pierdut demult increderea (desi nu-mi amintesc sa fi avut vreodata mare incredere in el), pe nume marian iancu. patronul clubului alb-violet a reusit sa ne bage in ceata pe toti.
azi recuperam punctele confiscate abuziv de tas, maine nu avem nici o sansa de a le primi inapoi. azi vrem sa luam campionatul, maine il da afara pe dusan uhrin jr, antrenorul care i-a construit echipa. azi il numeste pe gabi balint de la protv antrenor si e sigur de marile lui calitati, maine il demite, acuzandu-l ca a vrut sa pacaleasca fotbalul. azi anunta ca poli vrea macar cupa romaniei, maine il numeste antrenor pe vali velcea si anunta ca il va tine pe banca si sezonul urmator. azi da impresia ca a picat la pace cu dinamo, cedand titlul contra cupei romaniei, maine demonstreaza ca e o veriga din complotul ocult impotriva cainilor rosii (pentru asta cucereste o bila alba de la toti suporterii viola).
ce se va intampla in seara asta, nici dracu’ nu mai stie, incurcat de itele sforarilor din fotbalul romanesc. parerea mea sincera, fiind intr-o faza pesimista, este ca steaua va castiga la urziceni, iar poli va pierde la brasov. cat despre punctele de la tas, am afirmat-o dupa meciul cu unirea urziceni: nici nu-mi mai pasa daca le recuperam sau nu. pe teren, echipa pe care o iubesc a pierdut in fata celorlalte doua pretendente la titlu. iar fotbalul, asa cum ne place sa credem, se joaca in iarba.
nu ma pot abtine sa nu fac o dedicatie pentru toti cei care pacalesc fotbalul: implant pentru refuz (mari suporteri ai lui poli timisoara) din concertul din curtea clubului lemon din timisoara: a bullet in your f*ckin’ head !
… few hours later
asadar, am avut dreptate. sau, ma rog, partial. adica poli a luat bataie si steaua a facut egal la urziceni. daca are cele 6 puncte, iancu s-a asigurat cu un loc in liga campionilor. cupa romaniei ? o miza prea mica…
pentru ca alegerile de astazi nu-mi puteau oferi nici o surpriza si nici n-am plecat de rusalii la mare sau la munte, m-am numarat printre cei 2-300 de bucuresteni care au ajuns la hala de muzica, la concertul tito & tarantula. desigur, majoritatea dintre noi au fost atrasi de aparitia lor, pe muzica proprie, in filmul lui robert rodriguez, “from dusk ’till dawn“.
tito & tarantula este o trupa din categoria b a circuitului international, cu un rock sincer, curat si, pe alocuri, plin de forta. totul se bazeaza pe bateristul alfredo ortiz, care e un adevarat metronom. la chitara bas o au pe caroline rippy, una din aia care te ia sub brat si, dupa ce face 3 ture de stadion, iti cere o tigare. la chitara solo e unul care arata ca asiatic dement: steven husteter. pacat ca nu canta la fel, dar se descurca. si, desigur, liderul tito larriva, cu suvite de par scapate din coada carunta, camasa si pantaloni negri, care-si schimba, alternativ chitara de acompaniament. muzica: undeva intre joe cocker si skidrow. lume de calitate a venit la hala de muzica insa, ca sa-l provoc pe george hari popescu, doar cam 10 % din gagicile care nu erau clearly somehow engaged mi s-au parut interesante. noroc ca tito & tarantula ne-a facut high cu “fumando marijuana“.
cat despre alegeri, stiti de ce a intrat prm in parlamentul european ? in afara de cei care au votat de dragul lui becali si vadim, insuficienti, dupa cum s-a dovedit anterior, prm a fost formula preferata de cei care au dorit sa protesteze fata de actuala clasa politica. adica, daca tot nu au facut nimic pentru noi, macar sa le bagam mortul in casa. ce conteaza, daca ne vom face de ras la bruxelles ? de parca aia ar avea vreo parare buna despre romania… marii pierzatori ai acestor alegeri sunt liberalii, care au avut toate conditiile, ca partid de opozitie, sa straluceasca, nu sa rada lumea de ei.
pai, in timp ce toata europa se dadea peste cap sa-i scoata pe ai lor la vot, noi faceam paranghelii pe esplanada din fata primariei parisului, chipurile, sa ne promovam turismul. in loc sa fi luat, de exemplu, site-ul de care va vorbeam mai devreme si sa-l rostogoleasca in cyberspace-ul romanesc, ca tot era cadou de la ue, platit si facut de ei. astia suntem noi, romanii. ne pierdem totdeauna cu lucruri marunte si scapam viziunea de ansamblu si nici nu avem vreo urma de concept care sa arate incotro se duce tara asta in urmatorii ani. pentru clasa politica din romania, fac o dedicatie, din acelasi film al lui rodriguez:
