biserica reformata

Unul din momentele care mi-au marcat viața a fost Revoluția din decembrie 1989, pe care am trăit-o din plin la Timișoara. Aveam 24 de ani și eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cântam jazz, la contrabas. Mai bine zis, încercam să devin muzician de jazz, pe nervii saxofonistului Liviu Butoi, care era un adevărat mentor pentru mine și alți câțiva tineri ce cochetam cu muzica. Toată ziua studiam individual sau cântam împreună, într-un demisol închiriat într-o vilă de lângă liceul “C.D.Loga”. De două ori pe an, cântam în formula Liviu Butoi Quartet la festivalurile de jazz de la Sibiu și Costinești și mai făceam câțiva bănuți în urma puținelor concerte pe care le mai prindeam prin țară.

Ignoram cu toții regimul comunist, care ne ignora, la rândul său, considerând artiștii ca noi niște paria. În decembrie 1989, începuseră să apară zvonurile despre problemele unui preot maghiar. Am aflat amănunte de la Radio Europa liberă. Era 16 decembrie 1989, sâmbăta, pe la prânz. Știam casa din Piața Maria în care locuia Laszlo Tokes și am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Am luat tramvaiul de lângă catedrală și n-am coborât la prima stație, pentru că voiam să mă asigur întâi, privind pe geam, că nu sunt pericole. Am zărit câțiva oameni adunați pe străduța din fața Bisericii reformate maghiare, cu fața către ferestrele pastorului. Din Piața Sinaia, m-am întors pe jos și m-am oprit la colț. Nu erau mai mult de 30 de persoane. Mi s-a părut ciudat că sunt lăsați să stea acolo. Erau, însă, bine supravegheați. În zonă, frecau menta niște personaje dubioase, evident securiști. Îi recunoșteai după hainele lungi din piele gri, pantofii “otter” și tunsoare. Într-o mașină parcată în apropiere erau alți doi dubioși, care erau atenți la tot ce se întâmpla. Oamenii adunați în fața casei parohiale, care este lipită de biserică, erau enoriași maghiari și câțiva români. Nu erau agitați și vorbeau între ei aproape în șoaptă, aruncând câte-o privire îngrijorată spre dubioșii care îi supravegheau. M-am mirat că n-am văzut nici o patrulă de Miliție pe aproape. N-am stat prea mult în zonă, pentru că n-aveam chef de probleme.

Seara, împreună cu doi prieteni, Zoran și Gabi, m-am dus la “Filiera franceză“, la cinema “Timiș”. Am ieșit de la film și Gabi ne-a dus cu mașina până la el acasă. Locuia în cartierul “Între vii”, pe lângă Gara de est. În drumul nostru, am trecut prin fața Comitetului Județean de Partid Timiș și am fost șocați să vedem clădirea înconjurată de milițieni și soldați din trupele de Securitate. Nu mai exista nici un geam întreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de cărți de-ale lui Ceaușescu, sticle de whisky sparte și bucăți de mobilier. Mariana, mama lui Gabi, ne-a povestit că timișorenii au ieșit în stradă, în sprijinul enoriașilor lui Laszlo Tokes.

Am aflat apoi ce s-a întâmplat. La căderea serii, tot mai mulți oameni se adunaseră în fața Parohiei reformate din Piața Maria, cu lumânări în mâini. Tensiunile au izbucnit când poetul Ion Monoran a blocat un tramvai aflat în stația din apropiere, trăgând de funia pantografului. De aici, până la “Jos Ceaușescu!” nu a fost decât un pas. Oamenii s-au mobilizat și au plecat în marș spre Comitetul Județean de Partid. În fața clădirii, îi aștepta un cordon de soldați din trupele de Miliție. Mulțimea a spart cordonul și cei mai curajoși au pătruns în sediu. Furia devastatoare a mulțimii a întors pe dos totul. Au spart birourile și au aruncat pe geam, în uralele celor de afară, portretele și cărțile lui Ceaușescu, sticle de băutură găsite prin dulapuri, tot ce le-a căzut în mână. Au fost goniți de intervenția brutală a trupelor de Securitate, înarmate cu niște bâte lungi, sprijinite de mașini ale pompierilor, care împroșcau mulțimea cu jeturi puternice de apă.

“Revoluție!” a fost primul nostru gând și nici o rugăminte a părinților lui Gabi nu ne-a putut ține pe loc. Ne-am urcat în mașină și ne-am dus în Complexul studențesc. Acolo, am găsit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care încercau să-i scoată pe studenți în stradă. Era un fel de disperare a unor oameni care simțeau că acesta putea fi sfârșitul epocii comuniste, dar teama celorlalți părea greu de înfrânt. Se scanda “Jos Ceaușescu!“, “Jos comunismul!“, “Studenți, veniți cu noi!“, “Nu stați în balcoane, că muriți de foame!“. Cineva s-a urcat pe un transformator electric și a încercat să mobilizeze lumea, însă puțini studenți au coborât să ni se alăture. Mulți erau deja plecați acasă, iar cei rămași n-au prea îndrăznit să iasă din cămine.

Am plecat cu mașina spre casa lui Tokes, însă un cordon de milițieni bloca circulația în dreptul restaurantului “Flora“, de pe splaiul Tudor Vladimirescu. Ne-am întors, am ocolit prin Piața Bălcescu și am ajuns lângă Liceul de filologie-istorie, unde am parcat. În permanență, ne luam măsuri de precauție, să avem străzi pe care să ne putem retrage, în cazul unei intervenții în forță a milițienilor. Ne-am apropiat de biserica ortodoxă din Piața Sinaia, unde erau adunați vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din Calea Șagului, întărâtați de ideea unei bătălii cu Miliția. Trupele erau masate în dreptul librăriei de pe bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocând accesul spre Biserica reformată. Erau tineri care își făceau stagiul militar în forțele de Miliție, dar aveau căști albe, scuturi mari din plexiglas și bastoane de cauciuc. La ordinul unui gradat, au început să înainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele în scuturi. Noi ne-am retras un pic, dar am văzut, uluiți, că tinerii adunați acolo nu dădeau înapoi.

Dimpotrivă! Au alcătuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard și au început să înainteze către cordonul de Miliție. Aveau și ei bâte și câteva răngi, pe care le târau cu zgomot pe asfalt. Un tip solid, căruia îi spuneau Semaca, zăngănea un lanț în mâna dreaptă și părea să fie un fel de lider. Momentul culminant s-a petrecut când cele două tabere au ajuns față în față, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, câțiva tineri au scos niște sticle incendiare pregătite dinainte, le-au dat foc și le-au aruncat între milițieni. “Pe ei!” a strigat Semaca și toți au năvălit către milițienii care fugeau ca potârnichile. În câteva minute, bătălia a fost câștigată. Tinerii au spart vitrinele magazinelor și au încins un foc în mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii și cărțile lui Ceaușescu scoase din vitrina unei librării. În uralele lor, Semaca defila pe bulevard, cu o cască de milițian pe cap și un guler imens de blană, luat dintr-un magazin.

A doua zi, am aflat ce s-a întâmplat în celălalt capăt al bulevardului, de la Liviu Butoi, care se afla în vizită la profesorul Mureșan, care locuia lângă podul peste Bega, pe colțul cu splaiul Tudor Vladimirescu, deasupra unei frizerii în care lucra domnul Virgil, cel mai bun frizer din Timișoara (și care s-a transformat după câțiva ani într-o farmacie, desigur). Accesul spre casa lui Laszlo Tokes era blocat de două cordoane de Miliție, unul dispus pe pod, iar celălalt pe splai. În spatele lor, era o mașină de pompieri, pregătită să lanseze jeturi de apă către manifestanți. O parte a acestora era masată dincolo de pod, lângă parcul catedralei. Ceilalți s-au împrăștiat în părculețul de pe malul râului Bega, unde au descoperit o grămadă de pietriș și au început să arunce cu bolovani în milițieni. Dispozitivele erau comandate de câțiva ofițeri de Miliție, care se aflau chiar în dreptul frizeriei, sub balconul profesorului Mureșan.

Enervat de pietrele care-i loveau din întunericul părculețului, un sergent major a venit la șefii lui, cerându-le să-i lase să-i atace pe manifestanții din parc. Au năvălit spre ei, însă oamenii – normal! – au fugit. Milițienii au reușit, totuși, să prindă două fete, pe care le-au adus lângă frizerie, târându-le de păr și lovindu-le cu picioarele. Scena i-a făcut să explodeze pe manifestanții de dincolo de pod, care au atacat cordonul și l-au străpuns. Îngroziți, milițienii au fugit. Oamenii au încercuit mașina de pompieri, i-au aruncat din ea pe militari și au împins-o în râul Bega. Cele două grupe de manifestanți au făcut joncțiunea, stăpânind întreaga zonă. Bucuria era imensă. Unii s-au dezlănțuit și au spart toate vitrinele magazinelor, fiind cu greu potoliți de cei mai pașnici.

Cineva a propus să mergem în centru. Era deja trecut de miezul nopții și am ajuns la Catedrală. Eram vreo 4-500 de oameni. Un cordon de milițieni înconjurase Primăria și o parte dintre manifestanți voiau să-i atace. Din mulțime au apărut niște lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele Catedralei și încercau să-i oprească pe cei ce voiau să se bată cu milițienii de la Primărie. Povestea a durat vreo oră, în care mulțimea pendula între Catedrală și Primărie, unde îi înjurau pe milițieni și le reproșau că nu sunt români, dacă apără regimul comunist.

La un moment dat, cineva a venit cu propunerea să mergem în cartierele muncitorești, să chemăm lumea la Revoluție. Norocul nostru a fost că nu ne-a plăcut ideea și am plecat spre casă. Gabi m-a dus cu mașina. Când am trecut pe strada Cluj, spre centru treceau camioane cu soldați. O parte a manifestanților a plecat spre Calea Șagului, iar restul spre Circumvalațiunii. Prea puțini oameni au ieșit în stradă să li se alăture. În dreptul antenelor de radio de lângă cimitirul din Calea Lipovei, (unde acum tronează Iulius Mall) a avut loc prima intervenție în forță a unor masive trupe de Miliție, care a reușit să împrăștie manifestanții și să aresteze o parte dintre ei.

Când am ajuns acasă și am intrat, surescitat, pe ușă, strigând “Gata cu Ceaușescu! A început Revoluția!“, maică-mea a început să plângă.