radu balan

Timișoara, 22 decembrie 1989

by

22 decembrie 1989

În zori, mai eram vreo 2-3.000 de oameni în Piața Operei. Răsăritul a adus tot mai multi timișoreni în piață, care s-a umplut până spre ora 10:00, încât nu mai aveai loc să arunci un ac. Dacă n-ați fost acolo atunci, nu vă puteți imagina atmosfera. După o noapte în care ne-am zgribulit un pic, soarele strălucea vesel, confirmându-ne încă o dată că suntem pe calea cea dreaptă. Nu dormisem o clipă, dar nu simțeam nici urmă de oboseală. Era atâta energie pozitivă în piața aia, încât nu îți mai trebuia nici mâncare, nici apă, nimic.

“Libertate!” era strigătul care se repeta cel mai des, făcând să vibreze zidurile vechilor clădiri din piață, cu o forță inimaginabilă. Cei din balcon reușiseră să vorbească toată noaptea la microfon și dimineața s-a așternut peste ei ca o ușurare. Niciodată nu voi mai trăi momente ca acelea. Parcă eram hipnotizat.

În jurul prânzului, s-a anunțat că în București, demonstranții au înconjurat clădirea Comitetului Central al PCR și Ceaușescu a fugit cu un elicopter. M-am dus până la apartamentul părinților lui Liviu Butoi și am urmărit siderat prima transmisie în direct a Televiziunii Române Libere, cu Mircea Dinescu și ceilalți, și m-a cuprins o exaltare vecină cu nebunia. Am coborât în piață și lumea plângea. Ne îmbrățișam cu toții, eram copleșiți de o fericire pe care doar noi o puteam înțelege cu adevărat, după aproape o săptămână în care ne luptasem singuri cu regimul comunist. Nu exista în noi nici o urmă de reproș pentru restul țării, care îndrăznise atât de târziu să ne sară în ajutor. Doar o imensă fericire care ne copleșea. Niciodată n-am fost cutremurat mai adânc de sentimentul de a fi liber, pe care nu-l voi uita până voi muri.

Deja, începeau să se facă jocuri pe care noi nu le mai înțelegeam. Nici măcar nu le sesizam. Îl voiam și pe Bălan, pentru că era bănățean, îl aplaudam și pe Iliescu, fiindcă – după atâția ani în care ne condusese acritura de Ceaușescu – era primul care avea un zâmbet ceva mai cald pe buze. Ne-a păcălit câteva momente. Nu mai mult. Nu avea cum să ne înșele mai mult de câteva zile, pentru că nu iradia aura libertății pe care noi o intuiam. Acea aură care ne-a condus spre victorie în săptămâna cruntă de luptă cu gloanțele. Primul semn de întrebare l-am avut în acea noapte, când a spus că Ceaușeștii “au întinat cauza socialismului”.

În timp ce pe holurile Operei, se făceau și se desfăceau guverne și partide, în piața în care habar n-aveam de negocierile lor, noi cântam “Deșteaptă-te române“, jucam Hora Unirii, plângeam impresionați de tot felul de poezii care acum mi se pare ridicole și ne entuziasmam la orice veste – inventată sau nu – pe care cineva ne-o anunța la microfon.

Nu mai aveam nici o îndoială că vom schimba regimul comunist. Vă dați seama cât de înnebuniți am fost când primul ofițer al Armatei române a apărut în balconul Operei, să ne spună că militarii au trecut de partea Revoluției. Era Viorel Oancea, un maior de la o unitate obscură de transmisiuni, care locuia chiar în piață și, după zile de consemnare în cazarmă, fugise până acasă, ca să-și liniștească familia. S-a îmbrăcat în uniformă, a urcat în balconul Operei și a fost primul militar care a spus răspicat “Armata e cu noi!“. Mai târziu, acest joc al sorții l-a facut primar al Timișoarei.

Spre seară, m-am dus până la studioul lui Liviu Butoi, de lângă liceul “C.D.Loga”, să ne uităm la televizor. Deja jocurile se făceau la București și spectacolul pe care-l văzusem în ultimele două zile în Piața Operei se mutase în studiourile Televiziunii Române Libere. Totul era la fel, doar că la scară națională, la fel de patetic și dramatic, impresionant până la lacrimi și total penibil. Într-un cuvânt, fascinant.

Mulți timișoreni se mutaseră în fața televizoarelor. Manifestanții de la mitingul din Piața Operei rămâneau tot mai puțini. Timișorenii înțeleseseră că și-au făcut datoria și voiau să vadă cum se scrie mersul istoriei la București. Eram fericiți să-i vedem la televizor pe Dinescu, Doina Cornea, Liiceanu… Rebengiuc ne-a impresionat teribil cu gestul cu hârtia igienică. Zâmbetul lui Iliescu. Puloverul lui Petre Roman, despre care aveam să aflu mai târziu că fusese croșetat de amanta lui din vremea aceea. Barba lui Gelu Voican-Voiculescu, împărțit între metafizică și clitoris. Aceiași prezentatori de la TVR, pe care-i iertasem pentru cât de jegoși fuseseră doar cu câteva zile în urmă. Sergiu Nicolaescu. Personaje ciudate. Nebuni. Exaltati. O faună fascinantă!

Când a început din nou să se tragă în Piața Palatului din București, am fost stupefiați. Ne uitam cu inima strânsă, cu fețele aproape lipite de televizor, cu sufletul alături de frații noștri din București. Deodată, pământul a început să se cutremure. O huruială infernală clătina clădirea. M-am uitat la Liviu și am fugit în stradă. Ne-am dus la colțul dinspre parcul de lângă liceu. Imediat, am auzit două focuri de armă și zbârnâitul ricoșeurilor în asfalt a unor gloanțe, la câțiva metri în fața noastră.

Ne-am aruncat după gardul de beton al vilei de pe colț. Strada se cutremura sub șenilele unor tancuri care veneau dinspre Calea Girocului și mergeau spre Piața Operei. Am înghețat. Nu știam de partea cui sunt. Apoi am auzit vocile celor din balconul Operei, care dirijau amplasarea celor două tancuri. Se trăgea și în Piața Operei, unde mai rămăseseră, la ora aceea (era pe la miezul nopții), vreo câteva sute de timișoreni. Cei de la microfoane îi ajutau pe oamenii din piață să se târască spre pasaj sau spre străzile din jur. Cine dracu’ trage?

Luminile pe străzi erau stinse, dar, de câte ori scoteam capul de după gardul de beton, zburau gloanțe spre noi. Ne-am prins că era un trăgător în hotelul partidului, însă – o jumătate de oră mai târziu – a început să tragă încă un dobitoc după noi, dinspre clădirea Poștei. Speriați, ne-am târât înapoi în vila unde aveam studioul. Liviu mai avea o cameră la mansarda clădirii, unde am urcat pe bâjbâite, încercând să vedem ceva în bezna de afară. Degeaba. Tot ce puteam înțelege erau indicațiile din balconul Operei: “Ăia doi de lângă ceas! Fugiți acum, când trag ai noștri!”. Urma o rafală de mitralieră de pe tanc, într-o tonalitate sumbră. Apoi alte indicații: “Retrageți-vă în pasaj! Hai! Acum!”. Și iar rafale. Îmi tremurau mâinile de emoție și aș fi vrut să fiu în piață, dar era imposibil să ajungem acolo. Era prea riscant.

Ne-am întors în fața televizorului. La București era același infern. Apăruseră teroriștii. Am adormit în zori, cu nasul în ecran. Nu mai înțelegeam nimic…

Share

Timișoara, 21 decembrie 1989

by

21 decembrie 1989

La 9:00 dimineața, am ajuns din nou în Piața Operei. Erau deja mii de timișoreni acolo și se adunau tot mai mulți. În jurul prânzului, o mare de oameni se întindea între Operă și Catedrală. A urmat o zi halucinantă. Piața devenise inima Revoluției. Balconul Operei era înconjurat de pancarte și mesaje. La microfon se perindau tot felul de oameni, într-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. Era o baie de libertate, în care toți ne aruncaserăm și care ne transformase complet. Eram ca niște frați dintr-o mare familie, care își împărțeau tot. Soseau dube cu pâine trimise de brutari și, precum în legenda biblică, un colț încă aburind ajungea și la mine, câteva minute mai târziu. Veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apă minerală.

În piață se cânta, se striga “Libertate!” și “Jos Ceaușescu!” și se nășteau copii, botezați pe loc Victor sau Victoria. Din când în când, la îndemnul câte unui vorbitor, lumea se întorcea cu fața spre Catedrala scăldată în razele soarelui, îngenunchea și rostea în cor “Tatăl nostru“. Aveam senzația că Dumnezeu aproape că se materializase și ne ocrotea, zâmbind aprobator. Balconul Operei devenise scenă, sediu al liderilor Revoluției și agenție de știri. Deja de dimineață, se aflase că ieri au fost împușcați oameni care au ieșit în stradă la Lugoj și ceva mai târziu, se anunța că orașul se declarase liber de comunism, după modelul Timișoarei și căzuse în mâinile revoluționarilor. Veneau vești că a început și la Arad, apoi Cluj, Sibiu, Târgu Mureș. La București, Ceaușescu adunase lumea la un miting împotriva Timișoarei.

piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989

La un moment dat, s-a anunțat că au sosit 3 garnituri de tren de la Craiova, încărcate cu muncitori în uniforme de gărzi patriotice și înarmați cu ciomege, trimiși să dea o lecție huliganilor care devastează Timișoara. Ceferiștii le-au oprit in Gara de est. Oltenii au coborât, descumpăniți că, în loc de iredentiști, au fost înconjurați de sute de oameni care scandau “Libertate!“, “Jos Ceaușescu!” și “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Câțiva au fost aduși la Operă și, cu vocea gâtuită de emoție, povesteau că au fost luați direct de la ieșirea din schimburi și trimiși aici. Li s-a dat de mâncare și au jurat să se întoarcă acasă și să pornească Revoluția și la ei.

În jurul prânzului, cineva a anunțat că mitingul de la București, de condamnare a huliganilor din Timișoara, s-a spart, iar transmisia Televiziunii Române a fost întreruptă când Ceaușescu a fost huiduit, deși a încercat să promită majorarea pensiilor, salariilor și alocațiilor pentru copii. Am fugit până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau lângă Piața Operei și se uitaseră la acea transmisie specială. Erau foarte contrariați. Spuneau că n-au apucat să înțeleagă ce se întâmpla, că dictatorul a încercat să potolească mulțimea și apoi programul s-a întrerupt brusc. Am încercat să sunăm prietenii din București, dar era imposibil să prindem o linie telefonică liberă.

piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989

M-am întors în piață, unde continua nebunia. Din balcon, Lorin Fortuna citea periodic Proclamația Frontului Democratic Român, apoi cineva își căuta copilul pierdut prin mulțime. Se tipăriseră manifeste cu Proclamația, din care mai am și acum pe acasă un exemplar. Unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. Mă enervam când era lăudat secretarul județean PCR Radu Bălan, despre care se zvonea că ar fi fost primul care s-a opus ca Armata să tragă în noi și chiar îmi amintesc că s-a scandat pentru prima oară numele lui Ion Iliescu, despre care se știa de la Europa liberă că ar fi un comunist de tip Gorbaciov. Însă acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru că deja “Jos comunismul!” devenise obiectivul nostru prioritar. Mă distra la culme când îl vedeam în balcon pe Tudorin Burlacu (Ringo, cum îi spuneam prietenii), pentru că era ultimul loc în care mi l-aș fi imaginat, ținând cont de viața lui de până atunci.

Seara, balconul s-a transformat într-un fel de Cenaclu “Flacăra”, unde au fost invitați tot felul de artiști. Revoluționarii din Operă se temeau că lumea va pleca din nou acasă și ar putea fi atacați de vreun comando al Securității. Am rămas câteva mii de oameni peste noapte. Tot timpul aveam grijă să nu-mi alunece de pe mâneca stângă panglica tricoloră care-mi atesta calitatea de revoluționar și chiar am stat vreo două ore de gardă lângă restaurantul “Cina”, în brigăzile care păzeau accesul spre Piața Operei. Primisem sarcina de la cei din balcon și eram foarte fericit să fiu util Revoluției, deși armele noastre erau câte-o creangă ruptă dintr-un copac.

Noaptea, a fost ceva mai răcoare, însă mai urcam până la părinții lui Liviu Butoi, să bem un ceai fierbinte. După ora 1:00, Liviu a reușit să vorbească la telefon cu Mircea Tiberian, care i-a spus că în centrul Bucureștiului se trage împotriva demonstranților, care urmaseră exemplul nostru. Ni s-a strâns inima, pentru că ne-am amintit prin ce trecusem și știam că-i așteaptă aceeași soartă. În piață, se anunțau mesaje din tot mai multe orașe în care românii ieșiseră la Revoluție. “Să fie judecat, aicea, în Banat!” era noua scandare, pentru că simțeam că sfârșitul regimului Ceaușescu e atât de aproape.

N-am să uit niciodată amintirile din 21 decembrie 1989. Nu am mai trăit și nici nu cred că voi mai regăsi sentimentele de atunci, căldura cu care ne îmbrățișam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodată, solidaritatea incredibilă, bucuria care iradia din fiecare și, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinită. Eram fericiți, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici și credeam din tot sufletul că Dumnezeu ne-a mântuit.

În 21 decembrie 1989, am învățat să-mi trăiesc libertatea și nu voi uita niciodată.

Share

Timișoara, 19 decembrie 1989

by

Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.

Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.

Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”

Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.

Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.

Share