cine-a mai vazut cal verde si sarb cuminte ? era unul din personajele celebre ale timisoarei, cu parpalacul bej si nelipsita umbrela neagra si lunga, calcand ca un armasar pe dalele din piata operei. suntem prieteni de vreo 30 de ani, din vremea in care casetele lui cu muzica trasa de la europa libera cu tot cu comentariile lui andrei voiculescu erau legendare. in clasa a IX-a, la fel de legendarul unchi din state ii trimisese o pereche de levi’s 501 adevarati, o bricheta zippo, o pereche de ray-ban si un radiocasetofon stereo care prindea incredibil de clar posturile straine. blugii cred ca au ajuns si pe mine, pe la sfarsitul existentei lor fizice, iar casetofonul zace in mod sigur printre lucrurile mele din podul unei case vechi din timisoara. radioul tot asa de bine merge !
nu stiu cati v-ati trait tineretea la fel de spectaculos si frumos ca noi. eram un grup de 5-6 prieteni care a trecut IMPREUNA, alaturi de fetele pe care le iubeam si de ceilalti prieteni, de gastile din generatiile dinaintea noastra si de cele de dupa noi, prin una din cele mai interesante si furtunoase perioade ale secolului XX. liceul cu nopti pierdute ascultand pink floyd sau frank zappa si fumand marlboro rosu in camera lui marlone de la giarmata. chefuri pe bijelo dugme sau eric clapton, cu kenturile lu’ hodoroaga, pana a crapat vecinul de la unu de inima rea. aventuri prin trenurile de noapte spre varias si cei cinci kilometri pe jos pana la totina. noptile de vara din campingul de la neptun si septicul romanesc pana la 40 fix la gura sobei din casa de vacanta de la brebu a corinei. nemaipomenitele discutii nocturne din apartamentul lui gabi de langa bastion si chefurile de la velimir, cand ai lui erau plecati la tara. povesti de dragoste, exmatriculari temporare din liceul c.d.loga pentru nazbatii rasunatoare, excursii memorabile la poiana marului sau herculane, examene, 9 luni de armata (eu – la diribau, el – voluntar la parasutisti), anii de studentie, in care eu ma apucasem sa cant jazz la contrabas si camerele numai de noi stiute ale arabilor din caminele de la medicina de unde puteai cumpara oricand marlboro cu 120. incredibilele zile ale Revolutiei din decembrie 1989 pe care le-am trait din plin la timisoara si noptile in care ne ascundeam de tirurile unui terorist nebun in casuta parintilor lui gabi. dupa care – nebunia anilor ’90 !
in ultimii 6-7 ani, ne-am vazut rar si am scapat cu greu de ironiile ca m-am mutat printre mitici. nu i se schimbase decat privirea, parca mai trista. ultima data, am vorbit cu el la telefon acum 10 zile. era vineri, pe la miezul noptii. surpriza a fost totala, pentru ca nu ma sunase niciodata de pe mobil. nu mai conteaza ca si acum ma apelase din greseala, dar ne-am bucurat sa ne auzim si mi-a atras atentia sa nu uit sa bem o bere cand mai trec prin timisoara.
Prima noastră grijă în această dimineață era să obținem acreditări de la Centrul militar de presă pentru Fane Anghel, nea Nelu și Sandi Mandic, ca să putem filma în Belgrad. Din păcate, eu nu puteam merge cu ei, așa că s-a dus doar Mile Cărpenișan. I-am așteptat pe terasa de lângă Media Center, unde am răsfoit ziarele, cu o cafea în față. Începusem să mă cam plictisesc de ziarele sârbești, care erau atât de previzibile și, cu rare excepții, publicau știri pe care le aflasem deja, încă de ieri. În numărul de astăzi din “Blic“, de exemplu, singurele noutăți erau despre ruși. Prima – despre gazul rusesc. În acest moment, sârbii produceau doar 75.000 de metri cubi de gaz metan pe oră, față de necesarul de 180.000 de metri cubi pe oră. Și, deodată, compania rusească “Gazprom” și-a amintit că nu poate livra gaze sârbilor, atât timp cât ungurii mențin embargoul împotriva Iugoslaviei. De parcă nu le-ar fi livrat non-stop în timpul războiului, fără permisiunea nimănui, prin aceeași conductă care traversa, într-adevăr, teritoriul ungar. Cea de-a doua știre era despre arhitecții ruși veniți la Belgrad, care au apreciat că atât clădirea Statului Major General, cât și cea a Ministerului de Interne, va trebui demolate și reconstruite. Evitând să pomenească de unde va veni finanțarea, Konstantin Zatulin, consilierul primarului Moscovei, a declarat că toate orașele Rusiei se vor implica în procesul de reconstrucție a Iugoslaviei. “Vecernje Novosti” era și mai plicticos: insista pe două pagini asupra întoarcerii sârbilor la casele lor din Kosovo și, pe alte două, asupra stadiului strângerii recoltei de grâu.
Noroc că Mile și cu ceilalți s-au întors repede de la Centrul militar de presă. Fără nici un rezultat, deocamdată. Au depus cererile și li s-a spus să vină mâine pentru acreditari. Am observat pe fața lui Mile o ușoară îngrijorare: nu îi plăcuse că ofițerul care le preluase cererile i-a întrebat de ce au intrat în țară ca simpli turiști și nu au urmat procedura instituită pentru jurnaliști. Le-a inventat el scuza că nu știau că ziariștii au alt regim decât ceilalți cetățeni români și – aparent – sârbul a fost mulțumit de răspuns. Oricum, trebuia să așteptăm rezultatul până mâine.
Taberele de refugiați albanezi de la Kukes erau aproape goale azi-dimineață, a constatat AFP. Doar câteva persoane mai sunt găzduite în cele 3 tabere care, în momentele de vârf ale exodului de refugiați din Kosovo, au adăpostit mai multe zeci de mii de oameni. Directorii acestor tabere au decis, totuși, să păstreze mai multe zeci de corturi instalate, pentru a primi eventuali refugiați aflați în tranzit spre frontieră.
În Kosovo, deși în scădere, incidentele continuau. Toți cei 40 de locuitori care mai rămăseseră în satul Slivovo, din estul provinciei, s-au refugiat astăzi la mănăstirea Gracanica, din cauza atacurilor gherilelor UCK. Ieri după-amiază, în urma unui atac prelungit al albanezilor asupra oamenilor din sat, 4 sârbi au fost uciși. Cei care au venit la mănăstire au spus că Biserica a rămas singura forță din provincie care se mai luptă, uneori sprijinită de KFOR, pentru apărarea sârbilor din Kosovo.
La ora 11:30, Bozidar Jovanovic, casier la “Elektro-Kosmet“, a fost împușcat în plină stradă, lângă școala “Djevet Doda” din centrul Priștinei, la nici 150 de metri de o intersecție în care era amplasat un tanc al KFOR. Doi civili s-au apropiat de el și, de la mică distanță, au tras 4 focuri de armă. Gloanțele l-au rănit pe sârb în piept, picior și mână, iar agresorii au dispărut înainte ca militarii KFOR să intervină.
Centrul de presă din Priștina a dat publicității un bilanț, conform căruia, în ultimele 12 zile, cel puțin 140 de sârbi au fost răpiți în Kosovo. Cei mai mulți erau din regiunea orașelor Orahovac, Pec și Urosevac. Printre cei răpiți era și Nenad Pavlovic, un băiat de numai 15 ani. Cei care au făcut bilanțul au declarat, înainte de a preda listele cu numele acestora la comandamentul KFOR, că numărul celor răpiți ar putea fi mult mai mare, însă doar pentru ei existau martori oculari care au putut povesti ce s-a întâmplat.
Trupele KFOR au reușit astăzi să elibereze 50 de sârbi, care fuseseră luați de pe stradă sau din coloanele de refugiați și încarcerați de UCK în celulele închisorii din Prizren. Și ei au fost duși la mănăstirea Gracanica, care a devenit un ultim loc de refugiu pentru sârbi. “I-am vizitat pe acești oameni, dintre care unii încă mai poartă urme ale unor răni – ochi învinețiți, contuzii – ceea ce indică faptul că au fost bătuți,” a povestit purtătorul de cuvânt al UNHCR, Chris Janowski. “Ei au fost deținuți de UCK în închisoarea din Prizren, după plecarea armatei sârbe. Trebuie să vorbim cu ei pentru a vedea ce vor să facă. Sunt oameni care se simt total amenințați în Kosovo, din cauza experiențelor pe care le-au trăit, și ar putea fi evacuați din provincie și reinstalați în altă parte.”
Din nou, comandanții KFOR s-au plâns că nu au destui militari pentru a stavili haosul și anarhia din provincie. Numai în ultimele 3 zile, peste 300 de apartamente din Priștina au fost ocupate de luptătorii UCK, iar numărul automobilelor pe care aceștia le-au “confiscat” nu se mai cunoaște. În jurul prânzului, cadavrele a 6 sârbi, răpiți recent de membrii UCK, au fost descoperite pe un câmp din apropiere de Obilic. Unul dintre ei era Nenad Pavlovic, adolescentul a carui răpire tocmai fusese anunțată ceva mai devreme. Fusese împușcat în cap, alături de tatăl său și 4 vecini.
Azi-noapte, la Pec, o patrulă a italienilor din KFOR a fost atacată de un grup de luptători UCK. După cum a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului italian, militarii îi surprinseseră pe albanezi în timp ce se pregăteau să lanseze o rachetă asupra unui depozit de cereale din apropierea taberei. După un schimb de focuri, luptătorii UCK au fugit, incidentul terminându-se fără morți sau răniți. De altfel, acordul de demilitarizare semnat de Hashim Thaqi nu era recunoscut de toți comandanții UCK. Astăzi, Rustem Mustafa, așa-numitul “comandant Remi“, a declarat că acordul nu prevede ca UCK să-și predea armele. “Acestea vor fi depuse în ordine, în locuri aflate sub controlul UCK, pe care KFOR va avea dreptul să le inspecteze,” a spus Rustem, care era șeful gherilelor UCK ce acționau în sudul provinciei. “Cei care cred că UCK va fi desființată se grăbesc. Prioritară este transformarea noastră într-o armată regulată, ceea ce e altceva.”
Rușii erau cei mai nemulțumiți de statutul gherilelor albaneze. “UCK trebuie să fie dezarmată în totalitate și apoi dizolvată,” declara azi emisarul rus Viktor Cernomîrdin. “Jongleriile cu vorbele “dezarmare” și “demilitarizare” nu sunt extrem de inteligente. Rezoluția ONU privind reglementarea situației din Kosovo prevede demilitarizarea UCK, nu dezarmarea acesteia.”
“Trebuie să rămânem în Kosovo, din punct de vedere militar și din punct de vedere al comunității internaționale, pentru operațiunile cu caracter civil, atât timp cât va fi necesar, adică atât timp cât vom avea nevoie pentru reconstrucția fizică în Kosovo, dar și pentru reconstrucția morală,” a declarat Javier Solana la postul de radio France-Info. “N-aș vrea să dau un număr specific de ani, dar cred că vorbim probabil de mai mult de 3 ani.”
Astăzi, Bill Clinton a sosit în Macedonia. Amintindu-mi de prezicerile babei care a înviat din morți la Smederevo, l-am sunat pe Horia Enășel și i-am spus să fie cu ochii în patru, pentru că s-ar putea ca sârbii să încerce un atentat asupra președintelui american. Horia a râs, dar i-am amintit că baba a greșit doar cu câteva zile data încheierii păcii și eram convins că zvonul fusese lansat de serviciile secrete iugoslave, așa că n-ar fi fost de mirare împlinirea, cu câteva zile mai târziu, și a celeilalte preziceri, care spunea că Bill Clinton va fi asasinat.
Din fericire, nu s-a întâmplat nimic. Președintele american a vizitat tabăra de la Stenkovac, unde a fost întâmpinat ca un erou de refugiații albanezi. El i-a rugat să aibă răbdare și să nu se întoarcă în Kosovo, până când geniștii KFOR nu vor demina toate drumurile. “V-am promis că vă veți întoarce în condiții de securitate în Kosovo și că îi vom ajuta pe locuitori să-și reconstruiască viețile și comunitățile, vom ajuta Kosovo și toate țările din regiune să-și clădească un viitor mai bun, bazat pe respectarea drepturilor omului,” a spus Clinton și a promis că NATO va interveni, așa cum a făcut-o împotriva Iugoslaviei, în oricare parte a lumii unde vreun popor va fi prigonit. “Nu vom permite unor indivizi să treacă la atac numai din cauza diferențelor etnice, de religie sau de rasă. Vom împiedica acest lucru.” În stilul președinților americani, Clinton a vizitat spre seară și taberele militarilor din SUA.
În acest timp, la Belgrad continuau protestele împotriva situației din Kosovo. Partidul Noua Democrație (ND) a solicitat KFOR să aplice cu hotărâre rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU. Desigur, drama sârbilor din Kosovo era folosită la Belgrad împotriva regimului lui Slobodan Milosevic. “Nu este moral ca nenorocirea poporului sârb din Kosovo să ajungă obiect de târguială politică,” se spunea în comunicatul ND. “Nu înțelegem atitudinea vicepremierului Milan Bozic care, până ieri, spunea “Nu!” forțelor internaționale de menținere a păcii în Kosovo, iar astăzi îi mulțumește generalului Michael Jackson, de parcă acesta ar fi mântuitorul sârbilor.”
Mult mai tranșant era, ca de obicei, Momcilo Trajkovic, șeful filialei din Kosovo a SPO, care spunea că situația din provincie este catastrofală: “În majoritatea zonelor, nu a rămas nici urmă din suveranitatea Serbiei și Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo. Granița cu Albania este complet deschisă și, pe acolo, intră criminalii albanezi care jefuiesc și incendiază casele sârbilor. La Prizren, Djakovica, Orahovac, Decani, Drenica, nu mai există nici sârbi, nici urme ale autorității statului sârb. În Kosovo nu mai circulă dinarul, ci marca germană și leka albaneza. Poporul sârb nu știe nimic despre această mare tragedie, despre care trebuie să vorbim și pentru care trebuie să-i tragem la răspundere pe cei vinovați.” Trajkovic a acuzat regimul de la Belgrad de manipularea sârbilor din Kosovo, care au ajuns la cheremul teroriștilor albanezi. “Liderii partidelor tratează problema refugiaților sârbi din Kosovo ca în campania electorală, încercând să adune procente pentru a câștiga alegerile,” spunea Trajkovic. “La îndemnurile lor, sârbii se întorc, deși fără mari speranțe, în Kosovo și, când văd ce e acolo, vor să plece din nou. Nu îi mai îndemnați să se întoarcă, pentru că doar își amărăsc sufletul degeaba și creaza tensiuni printre cei care încă nu au plecat.”
Statele Unite se pronunță împotriva independenței provinciei Kosovo, susținând acordarea unei autonomii substanțiale acestei regiuni, a declarat azi la București secretarul de stat american Madeleine Albright, citată de Mediafax. Șefa diplomației americane a precizat că Washingtonul dorește dezvoltarea unui proces politic în Kosovo și a promis că în provincie se va instaura o administrație civilă, sub supravegherea ONU, urmând să fie organizate alegeri democratice.
Am sunat în țară și am aflat mai multe despre vizita lui Madeleine Albright la București. O vizită de 3 ore, în care ne-a mângâiat pe creștet și ne-a dat certificat de bună purtare. “Atitudinea autorităților de la București în timpul crizei din Iugoslavia este un semn că România va fi un membru de valoare al NATO,” ne-a lăudat ea, remarcând că am făcut progrese, atât pe plan economic, cât și politic. Secretarul de stat american a recunoscut că România a suferit pagube serioase din cauza conflictului cu Iugoslavia, însă nu a pomenit nimic despre cum și dacă le vom recupera vreodată. Singura încurajare mai concretă a fost anunțul că Washingtonul sprijină candidatura României pentru preluarea, în 2001, a președinției OSCE. Profitând de înalta vizită, chiar și așa scurtă cum a fost, ministrul de Externe Andrei Pleșu a explicat, cu modestie, că atitudinea noastră față de conflictul din Iugoslavia a servit intereselor naționale și a cerut ca România să fie prima țară care să înceapă procesul de aderare la NATO, în cadrul următoarei etape de extindere a organizației.
Mult mai folositoare pentru România ar fi fost reluarea relațiilor cu sârbii. Astăzi, Partidul Național Român a cerut ridicarea embargoului impus Iugoslaviei, precum și revenirea asupra Hotărârii de Guvern privind interzicerea accesului președintelui Slobodan Milosevic pe teritoriul României. “PNR consideră ca normalizarea relațiilor cu Iugoslavia este unul din interesele strategice ale României și se încadrează în procesul integrării și cooperării regionale, indispensabil dezvoltării economice a țării,” se arată într-un comunicat emis de conducerea partidului. Cererea a trecut aproape neobservată. Guvernul român aștepta în continuare recomandări de la UE, pentru a iniția procedura de ridicare a embargoului.
Ar fi fost bine dacă ne-am fi mișcat mai repede. Sârbii aveau mari probleme și ar fi trecut cu vederea atitudinea României din timpul războiului. Era nevoie de atâtea și puteam profita pentru a contribui la reconstrucție. Svetozar Simic, director în Ministerul Comunicațiilor, a anunțat un bilanț al bombardamentelor asupra stațiilor de radio și televiziune, releelor și sediilor poștelor, care au fost ținta a 420 de atacuri aeriene, în timp ce repetoarele RTS au fost lovite de 36 de ori. În timpul celor 3 luni de război, programele televiziunilor au dispărut de pe ecrane de cel puțin 400 de ori, în timp ce NATO încerca să le acopere cu programele special concepute pentru sârbi și difuzate din avioane care zburau la mare altitudine sau de pe teritoriul țărilor vecine Iugoslaviei (România, Ungaria, Bosnia-Herțegovina și Albania).
Simic a ținut să remarce că, din momentul în care sediile și releele RTS au devenit ținta raidurilor aeriene, majoritatea stațiilor locale de radio și televiziune a preluat programele postului național. Excepție au făcut doar câteva localități, în care organele locale au refuzat să coopereze. Norocul Iugoslaviei că este țara cu cele mai multe posturi de radio și televiziune din Europa, altfel sârbii ar fi aflat cu greu ce se întâmpla în zilele de război. Acum, Ministerul Comunicațiilor avea ca prioritate repararea sau înlocuirea releelor distruse de bombe, deoarece o treime din locuitori nu putea recepționa programele RTS. Și, ceea ce considerau foarte important: în sudul provinciei Kosovo, televiziunea națională nu se vedea deloc.
Un alt domeniu în care puteam interveni la reconstrucție era cel al transporturilor feroviare. În timpul războiului, căile ferate au fost bombardate de 180 de ori, cel puțin 125 de obiective ale companiei de transport feroviar fiind lovite de bombe. Au fost distruse 18 poduri de cale ferată, 9 viaducte, 3 tunele și 38 de stații și au fost avariate grav liniile electrice și sistemele de semnalizare. Conform unui alt bilanț, în regiunea Zlatibor, în jurul orașului Uzice, au căzut peste 1.200 de proiectile. Adică, cel puțin 750 de grame de explozibil pe cap de locuitor. Pagubele provocate de bombe depășesc 2-300 de milioane de mărci germane (la care se adăugau alte 120 de milioane, din cauza distrugerilor la infrastructura urbană), fiind distruse 40 de case, 5 poduri, instalațiile Jugopetrol de la Pozega, posta din Uzice, ferma de la Peșter și centrul de recreere de pe muntele Zlatibor.
Și, deocamdată, programul de reconstrucție se limita la ceremonii. La Kraljevo, în fața rudelor și prietenilor acestora, a reprezentanților Armatei iugoslave și ai autorităților locale, preoții au oficiat o slujbă de pomenire în memoria celor 40 (cum spuneau cifrele oficiale) de militari și polițiști sârbi din oraș uciși în Kosovo. Aceasta încă era o acțiune decentă. Azi-dimineață, premierul sarb Mirko Marjanovic s-a dus la Surdulica, pentru inaugurarea lucrărilor de reconstrucție a sanatoriului bombardat în 30 mai. El a dezvelit o placă pe care erau înscrise data de astăzi și cuvintele “Începutul reconstrucției țării după agresiunea criminală a NATO”. Înainte de a pleca spre Vladicin Han și Vranje, pentru ceremonii similare, Marjanovic a spus: “Mergem mai departe. Vom reconstrui tot ce a fost distrus. Politica de pace a Iugoslaviei și a președintelui său, marele om politic Slobodan Milosevic, a învins.”
“Problema lui Milosevic va fi rezolvată, pe termen scurt, de decizia populatiei sârbe și, pe termen mediu, de decizia Tribunalului Penal International,” a declarat ministrul francez al Apărării Alain Richard la postul de radio Europe 1, dar a refuzat să ia poziție în privința îndepărtării de la putere a președintelui iugoslav. Richard este convins că “regula jocului”, care constă în răsturnarea cu forța armelor a liderilor care nu plac”, nu este bună în relațiile internaționale.
În timp ce oamenii lui Milosevic își vedeau de treabă, Opoziția continua să acționeze haotic. Vuk Draskovic cerea din nou formarea unui guvern de tranziție, care să elaboreze legile necesare organizării de alegeri democratice la toate nivelurile: “Atât timp cât SPO, cel mai mare partid de opoziție, are reprezentanți în fiecare sat, în poporul sârb se poate sădi sămânța schimbării. Îi avertizez pe Slobodan Milosevic și pe cei din guvern că Serbia se va democratiza, fie că doresc, fie că nu doresc asta. Iar dacă oricum, acest lucru se va petrece, e mai bine să se întâmple acum.”
În această vreme, Dragan Veselinov, președintele Coaliției “Vojvodina“, de Opoziție, a cerut Comisiei Europene să anuleze vizele necesare pentru ca locuitorii Vojvodinei să poată călători în Occident. “Tot locuitori ai Vojvodinei îi consider și pe cei din Zemun, Novi Beograd și Pancevo,” a precizat, stupid, Veselinov. Iar argumentul suprem pentru a-și justifica solicitarea era că Slobodan Milosevic nu a câștigat niciodată alegerile în Vojvodina, deci locuitorii provinciei sunt mai cu moț decât ceilalți sârbi: “Eliberarea Vojvodinei de povara vizelor ar accelera comerțul, pătrunderea noilor tehnologii și a capitalului străin.”
La fel de important se credea și Nebojsa Covic, președintele Alternativei Democratice (DA), un alt partid “de buzunar”, care a anunțat astăzi că a ieșit din Uniunea pentru Schimbare. “În ultimele 3 luni, interesele partidului nostru nu au fost îndeplinite în cadrul acestei alianțe,” și-a justificat Covic gestul. “Suntem în continuare încrezători în scopul nostru comun de schimbare a sistemului economic și politic, care se poate face doar prin schimbarea actualului guvern. Rămânem, oricum, deschiși la dialog și gata, în măsura posibilităților, să contribuim la unirea și întărirea forțelor de Opoziție.” Ciudată opțiune pentru unire!
Nici radicalii nu stăteau deoparte în aceste zile. Astăzi, cereau reformarea urgentă a sistemului politic din țară și pedepse aspre împotriva celor care dețin monopolul unor activități economice. Văzându-se înlăturați de la tortul puterii, liderii SRS s-au gândit să solicite liberalizarea sistemului economic, revitalizarea sistemului comercial și legi care să protejeze investițiile străine. Nu era greu de înțeles de ce. Printre măsurile considerate de radicali cele mai importante erau cele de privatizare a complexelor agro-industriale. Vojislav Seselj, președintele SRS, a explicat că reprezentanții din guvern ai partidului său au rămas pe funcții, deși inițial demisionaseră, deoarece Parlamentul încă nu a numit alți miniștri, și nu din cauza decretului președintelui sârb Milan Milutinovic. “În acest moment, dezbatem în conducerea partidului dacă ne retragem sau nu din politică,” a declarat, patetic, Seselj. “SPS și JUL insistă să rămânem în guvern. Deși ne sunt rivale, nu au altă alternativă. De SPO fug toți, ca de dracu’.”
Alte partide își continuau protestele împotriva măsurilor represive ale regimului. Slobodan Vuksanovic, vicepreședintele Partidului Democrat (DS), a cerut eliberarea imediata a lui Svetozar Fisic, liderul refugiaților din Kosovo care protestaseră zilele trecute în Belgrad. “Fisic a fost printre ultimii sârbi care au părăsit Prizren-ul, după ce a luptat atâta timp, ca militar, pentru apărarea provinciei,” a declarat Vuksanovic. “Cât timp sute de mii de sârbi din Krajna, Bosnia și Kosovo au ajuns refugiați din cauza politicii dezastruoase a lui Milosevic, este un cinism fără margini să condamni pe cineva pentru că le apără drepturile.”
La Cacak, în ciuda interdicțiilor impuse de Poliție, s-au adunat deja peste 10.000 de semnături pe o petiție care cerea stoparea represiunii împotriva primarului Velimir Ilic și redeschiderea postului local de televiziune. Pentru că polițiștii nu îi mai lăsau să se adune în piețe, oamenii strângeau semnături la sediile partidului Noua Democrație, în cafenele, restaurante și magazine, fiind hotărâți să nu se dea bătuți.
În alt colț al țării, la Niș, șeful Poliției l-a avertizat pe primarul Branislav Jovanovic să nu-i mai denigreze pe polițiști. Acesta declarase ziarului local că nimeni nu crede în cifrele comunicate de oficialități despre morții din războiul care tocmai se terminase. “Niciodată, Ministerul de Interne nu a ascuns numărul victimelor din rândul polițiștilor,” a replicat colonelul Zdravko Skakavac. “Toți cei 9 polițiști din Niș care au pierit în Kosovo sunt eroi curajoși, care și-au jertfit, pentru apărarea patriei, tot ce au avut mai scump: viața lor.”
În vârtejul acestor confruntări politice, am aflat că peste 1 milion de pensionari sârbi suferă de foame și supraviețuiesc din cerșit sau vânzându-și lucrurile. Mai mult de jumătate dintre ei au pensii de 4-500 de dinari pe lună, iar 10 % chiar mai mici. Milan Djuric, liderul Sindicatului independent al pensionarilor, a anunțat că va organiza, pe 1 iulie, un miting de protest în centrul Belgradului, deoarece guvernul a respins inițiativa lui, de a distribui pensionarilor cupoane, cu care aceștia să-și acopere cheltuielile locative.
“Atacurile aeriene ale NATO împotriva Iugoslaviei au provocat un grav dezastru umanitar. Ar fi normal ca țările NATO să înceapă reconstrucția întregii regiuni a Balcanilor, inclusiv a Iugoslaviei,” a afirmat la Beijing purtătorul de cuvânt al Ministerului chinez al Afacerilor Externe, Zhang Qiyue. “China se opune excluderii Iugoslaviei din proiectele de reconstrucție și – în plus – legăturii stabilite între reconstrucție și persoana care se află la putere la Belgrad.”
Când am plecat spre hotel, să mă pregătesc pentru Știrile ProTVde la ora 19:30, am văzut o grămadă de polițiști adunați în jurul terasei unui bar, la câțiva pași de clădirea Operei, în plin centrul orașului. Un automobil BMW era proptit într-un stâlp, iar mesele și scaunele zăceau răsturnate, lângă o baltă de sânge. Oamenii povesteau că șoferul BMW-ului s-a apropiat, încet, de bar, a scos un pistol și a început să tragă asupra unor tineri de la o masă, rănindu-l grav pe unul dintre ei. A urmat un schimb de focuri și șoferul a intrat cu mașina în stâlp. Culmea! Profitând de panica generală, a reușit să dispară. Era una din obișnuitele răfuieli mafiote, care nu se terminau niciodată în Belgrad.
Cu câteva seri în urmă, într-un bar de lângă hotelul nostru, după ora închiderii, intrase un alt necunoscut care, fără să scoată o vorbă, s-a dus la barman și i-a tras 3 gloanțe în cap. Nimeni nu a reușit să-i zărească fața și asasinul s-a făcut nevăzut. Clienții obișnuiți ai localului ne-au povestit că barmanul intrase într-o rețea de traficanți de droguri și – probabil – și-a înșelat partenerii. Polițiștii s-au învârtit o vreme în zonă, dar nu au reușit să afle mare lucru. Noi eram bucuroși că nu călcasem niciodată în acel bar, pentru că ni s-a părut că era prea multă lume dubioasă înăuntru. Altfel, ne-am fi trezit interogați de Poliție și asta ne-ar mai fi lipsit.
Când am ajuns la hotel, am rămas puțin în bar, cu Mile și ceilalți colegi. Zâmbind pe sub mustață, Mile mi-a spus: “Vezi că te caută o gagică!” Până să-mi dau seama ce se întâmplă, m-am trezit față în față cu Lia Lucia Epure, o ziaristă din Timișoara care acum lucra pentru TVR. “Vai! Ce mă bucur că te văd! Te-am urmărit cu sufletul la gură tot războiul și m-am rugat să nu ți se întâmple ceva!” mi-a spus Lia, în timp ce mă îmbrățișa și mă pupa pe ambii obraji. Am rămas fără replică, deoarece, mai ales în ultima vreme, Lia fusese foarte supărată pe mine, din cauza procurorului Constanța Cârstea, pe care ea o transformase într-un erou al luptei anti-corupție din România, iar eu am susținut, de la început, că întreaga poveste era un bluf. Lia era însoțită de Petru Cârdu, un chipeș poet de limba română din Serbia, și venise să facă niște reportaje pentru TVR Timișoara. I-am sfătuit să-și obțină acreditare de război, ca să nu aibă probleme. După ce au plecat, Mile mi-a spus, ironic: “Nu știam că vă înțelegeți atât de bine!” Am izbucnit amândoi în râs.
Zece avioane britanice Harrier s-au întors astăzi la baza lor de la Wittering, în estul Angliei, venind de la Gioia del Colle, din Italia, după 4 luni în serviciul Operațiunii Forța Aliată, relatează AFP. Piloții avioanelor Harrier, aparate cu decolare verticală, au fost întâmpinați cu căldură de familiile lor, după o scurtă survolare a bazei. Aceste avioane au fost trimise deasupra provinciei Kosovo în 19 februarie, înaintea începerii atacurilor aeriene împotriva Iugoslaviei, și au luat parte la 850 de misiuni, pe timp de zi și de noapte. În același timp, alte 3 avioane de alimentare VC 10 s-au întors la baza de la Brize Norton, la vest de Londra.
În cameră, jucându-mă cu telecomanda, am prins Sky News, unde am văzut un reportaj vădit tendențios din Kosovo, despre înmormântarea unui tânăr albanez care ar fi fost împușcat de un lunetist sârb. Reporterul britanic spunea ca albanezul ar fi avut dovezi despre locurile unde s-ar afla mai multe gropi comune, acesta fiind motivul asasinatului. La înmormântare, sicriul a fost purtat de 6 albanezi în uniforme UCK, care au tras mai multe rafale cu pistoalele mitralieră pe care le purtau la vedere, deși se semnase acordul de demilitarizare. Reporterul de la Sky declama patetic că ura dintre sârbi și albanezi trebuie să înceteze și spunea că imamul care oficia slujba de înmormântare cerea rudelor să nu caute să răzbune moartea tânărului. Doar că sunetul reportajului nu-l lăsa pe telespectator să înțeleagă cuvintele.
A reapărut controversa despre mercenarii ruși implicați în luptele din Kosovo. “Știm că rușii au participat,” a declarat astăzi Kenneth Bacon, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, la o conferință de presă. “Credem că voluntari ruși, mercenari, au participat de partea forțelor paramilitare și a celorlalte forțe sârbe. Pentagonul nu dispune de probe confirmate privind numărul de ruși implicați sau zonele în care au intervenit aceștia.” Cotidianul new-yorkez “Newsday“, ai cărui corespondenți trimiși în Kosovo au scris o grămadă de articole despre atrocitățile din provincie, majoritatea dovedite, ulterior, pure invenții, anunțase că în jur de 60 de voluntari ruși au participat la uciderea a sute de albanezi din Kosovo și la distrugerea unor sate, în jurul orașului Prizren. “Newsday” afirma că mercenarii ruși, care nu erau militari activi și acționau reuniți într-o unitate din forțele speciale ale Ministerului sârb al Afacerilor Externe, au participat la purificarea etnică în cel puțin 7 sate din jurul localității Orahovac: Velika Krusa, Pirane, Samodraza, Korisa, Bela Crkva, Pusto Selo și Drenovac. Ziariștii pretindeau că ar avea informațiile de la albanezi și de la cineva care lucra pentru serviciile de securitate sârbești. Lucru greu de crezut, din două motive: în Kosovo, unde se aflau cei doi ziariști de la “Newsday”, nu prea găseai securiști sârbi și – chiar dacă i-ar fi găsit – aceștia nici n-ar fi stat de vorbă cu un ziarist american, cu atât mai puțin să le dezvăluie vreun secret.
“Rusia a jucat un rol cheie în oprirea ostilităților din Balcani,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan. “Acțiunile Moscovei au permis votarea rezoluției Consiliului de Securitate referitoare la Kosovo. Lumea le este recunoscătoare lui Boris Elțîn, lui Viktor Cernomîrdin și lui Igor Ivanov pentru rolul pe care l-au jucat în procesul de reglementare a conflictului.”
Înainte de a coborî din cameră, am aflat că sârbii încercau marea cu degetul, testând vigilența forțelor de menținere a păcii. KFOR a transmis Belgradului un protest, deoarece azi-noapte, 5 tancuri sârbești au intrat în zona de securitate dintre Kosovo și Serbia. Imediat ce au primit protestul, sârbii și-au retras tancurile, însă NATO a avertizat Armata iugoslavă să nu mai facă manevre în zona de securitate, cu o lățime de 5 kilometri, care fusese stabilită prin acordul de la Kumanovo.
Am plecat în oraș, să mâncăm pe Skadarlija. Și nu ne-a părut rău. Nea Nelu și cu Fane Anghel erau uimiți că în Serbia se mai găsea mâncare, deoarece auziseră că murim de foame și mă sunaseră, înainte de a veni, să mă întrebe dacă n-ar trebui să aducă cu ei niște conserve. Când ne-am întors și am trecut pe lângă “Plavi jahac“, barul muntenegrenilor de lângă hotelul nostru, înăuntru era chef. “Hai și noi!” le-am spus celorlalți, însă Mile, care știa că sârbii pot deveni foarte violenți la beție, era de părere să renunțăm. Totuși, am intrat să văd ce se întâmplă. Când m-au văzut, muntenegrenii mi-au arătat singura masă goală, invitându-ne să rămânem. I-am chemat și pe ceilalți și, după câteva minute, ne-am dat seama că petrecerea era în cinstea unor tineri aflați în permisie, proaspăt întorși din Kosovo, unde au stat tot războiul. Ne-am bucurat că am rămas. A fost fantastic. Unul dintre ei avea o chitară și nu l-au lăsat să plece, până când n-au epuizat toate hiturile marilor formații rock sârbești. Am stat în bar până foarte târziu și am cântat împreună cu ei. Nu ne puteam abține. Degajau atâta forță și bucurie de viață încât te copleșeau. Înainte de a pleca, au cântat pentru noi un vechi cântec de luptă sârbesc. A fost o seară de neuitat.
Într-adevăr, astăzi nu circulau autobuzele în Belgrad. Din câte am aflat, transportul în comun era asigurat doar de 60 de tramvaie și 40 de troleibuze. Uimitor, era plin de taximetre, șoferii răspunzând apelului directorului de la compania “Beotaksi“, care îi rugase să circule cât mai mult în acest week-end, pentru a atenua lipsa autobuzelor. Nici cursele interurbane nu puteau fi asigurate de compania “Lasta“, care nu mai primise nici un litru de carburant și a anunțat că autobuzele sale vor circula doar între orele 5:00-8:00 și 17:00-21:00. Autoritățile locale nu știau ce să mai facă și își puneau speranța în promisunea primarului Moscovei, care declarase că va ajuta Belgradul cu 15.000 de tone de carburanți. Cât despre cererea Consiliului local ca Guvernul să-i permită să cumpere combustibil de la firmele particulare, până acum nu exista nici un răspuns.
Toate ziarele pe care le-am citit astăzi scriau despre discuția dintre adjunctul ministrului federal de Externe Nebojsa Vujovic și comandantul KFOR, generalul Michael Jackson. Vujovic fusese la Priștina și îi ceruse lui Jackson să dezarmeze urgent unitățile UCK și să asigure securitatea tuturor locuitorilor din Kosovo. El a acuzat forțele internaționale de pace că nu au reușit să îndeplinească prevederile acordului de la Kumanovo, lăsându-i pe separatiștii albanezi să-i terorizeze și să-i gonească pe sârbi din provincie. “KFOR e martor al atrocităților” titra pe prima pagină cotidianul “Vecernje Novosti“, care era plin de fotografii cu sârbii care se refugiau din Kosovo. Pe două pagini, erau prezentate detalii despre “nelegiuirile” comise de albanezi și erau enumerate numele a 37 de sârbi, uciși sau răpiți de UCK.
Vești ceva mai bune veneau din zona controlată de britanicii din KFOR. Aceștia au instalat posturi de control la toate intrările în Priștina și verificau toate mașinile care soseau ori plecau din oraș. În câteva localități din apropiere, Obilic, Kosovopolje sau Lipljan, de 24 de ore nu au mai fost înregistrate incidente. După ce aducea pe mai multe pagini laude rușilor, pentru acordul de aseară, cotidianul “Politika” publica pe larg fragmente din declarațiile generalului Michael Jackson, care promitea parafarea, astăzi sau mâine, a unui acord de demilitarizare a UCK. Generalul britanic organizase o conferință de presă pentru a anunța că acordul este conform cu prevederile înțelegerilor de la Kumanovo și repeta că, foarte curând, nu vor mai exista motive pentru ca sârbiisă fugă din Kosovo. “Știm că le este greu, dar trebuie să aibă încredere în KFOR,” spunea Jackson. “Acum, toată lumea trebuie să înțeleagă că noi asigurăm securitatea locuitorilor din provincie.”
Era foarte amuzant să citești “Politika“. Astăzi – culmea! – scria despre vizita lui Vuk Draskovic la Nis. Desigur, fără a pomeni un cuvânt despre criticile aduse de acesta lui Slobodan Milosevic sau despre declarațiile sale referitoare la schimbările democratice de care are nevoie Iugoslavia. Nu erau amintite decât apelurile sale către sârbii din Kosovo, în care Draskovic le cerea să rămână la casele lor. Regimul de la Belgrad avea nevoie și de vocile Opoziției.
Am citit în numărul de astăzi din “Blic” un interviu al liderului Partidului Democrat din Serbia, Vojislav Kostunica, pe care mi-am propus să-l urmăresc atent, de când Nelu Madjinca îmi sugerase că acesta ar putea fi unul dintre cei care i-ar lua locul lui Slobodan Milosevic. Kostunica spunea că provincia Kosovo nu este încă pierdută pentru Serbia, dar va trebui luptat pentru aceasta. “Va trebui să ducem o luptă acerbă pentru Kosovo, pe două planuri, mediatic și legal,” declara el. “Nu vom putea reuși, până nu se va afla tot adevărul despre ce s-a petrecut în Kosovo, atât înainte de război, cât și în timpul și după terminarea acestuia.” Câtă vreme sârbii se refugiază din Kosovo, Kostunica considera că prioritatea numărul unu nu poate fi organizarea de alegeri libere, iar toți cei care vorbesc de alegeri slujesc interese străine sârbilor. El explica prevederile acordului de pace de la Kumanovo, care nu poate fi favorabil Serbiei sau Iugoslaviei, atât timp cât provincia Kosovo a trecut sub dictatura NATO. “Degeaba ne povestesc cei de la Putere despre forțele Națiunilor Unite, când în acordul de pace se spune foarte clar că trupele NATO vor controla Kosovo și nici un reprezentant al administrației de la Belgrad nu va avea vreo putere,” adăuga Kostunica. “Vor veni alegerile, însă tare mă tem că toți cei care vorbesc acum despre alegeri nu doresc binele sârbilor, ci doar să pună mâna pe Putere.”
O altă veste bună, tot din ziare: lucrătorii companiei de electricitate EPS au finalizat prima fază a reconstrucției stației de transformare Bezanijska Kosa din cartierul Novi Beograd, distrusă de rachetele NATO în ultimele săptămâni de război. Conducerea EPS a anunțat că sistemul energetic al Serbiei va fi stabilizat până la sfârșitul acestei luni și va putea să asigure fără probleme consumul de vară, de 60-70 de milioane de kilowațioră pe zi. De asemenea KFOR a transmis că va asigura securitatea tuturor lucrătorilor EPS care repară instalațiile electrice din Kosovo. Amenințarea EPS că, de luni, electricienii nu vor mai risca să fie atacați de UCK și vor sista reparațiile în provincie, își făcuse efectul. La asta se adăugase ziua de ieri, când Priștina rămăsese fără apă, din cauza problemelor din alimentarea cu electricitate.
“UCK va crea probleme Națiunilor Unite,” a afirmat secretarul general al ONU Kofi Annan, într-un interviu publicat de cotidianul “Le Monde“. “UCK nu este o forță omogenă. Încurajez NATO să-și desfășoare forțele cât mai repede posibil, pentru a stabili ordinea publică și pentru a evita ca UCK să ne împiedice munca în Kosovo. Sarcina încredințată Națiunilor Unite este mult mai dificilă decât cea a militarilor.”
Fiind sâmbătă, nu am stat la Media Center decât până la 13:00. Era program de week-end. Pentru că mai voiam să aflu câte ceva, m-am dus la Internet-cafe-ul de la Dom Omladine și am intrat în dialog pe “mIRC” cu sârbii din alte orașe. Am citit și o grămadă de declarații ale liderilor UCK, care mai de care mai contradictorii, dovedind dezorganizarea și lipsa de coordonare din sânul organizației.
“Proiectul nostru este să ne transformăm mai întâi într-un corp de Poliție care să controleze întreaga provincie Kosovo,” explica purtătorul de cuvânt al UCK Jakup Krasniqi. “Cu timpul, sperăm să devenim Armata provinciei Kosovo, o armată care va supraveghea frontierele și teritoriul nostru și care va fi gata să ne apere în orice circumstanțe.” Krasniqi declara că UCK are în plan demilitarizarea unităților sale, însă aceasta va fi făcută în timp, cu prudență și fără presiuni din alte părți: “NATO nu a putut și nu poate să aibă intenția de a ne dezarma, pentru că acest lucru nu a fost prevăzut în nici un acord. Alianța știe care sunt planurile și cererile noastre.”
Abia citisem această declarație, că un purtător de cuvânt al KFOR anunța că UCK a semnat angajamentul ca luptătorii săi să nu mai poarte arme în marile orașe din Kosovo: “Această decizie este contribuția lor la o mai bună securitate și la o ordine mai stabilă în Kosovo. UCK acceptă, de asemenea, și ca luptătorii săi să nu mai poarte uniforma în sudul provinciei, zonă controlată de trupele germane din KFOR.” Ceva mai târziu, Lirak Qela, care se prezenta drept comandantul forțelor UCK din nordul provinciei Kosovo, afirma că organizația separatistă este nemulțumită de prevederile acordului încheiat ieri la Helsinki asupra rolului Rusiei în KFOR: “Nu suntem mulțumiți, însă trebuie să acceptăm acordul. Totuși, îl vom respecta, deoarece avem încredere că trupele NATO îi vor ține pe ruși sub control.”
“Conform informațiilor mele, Boris Elțîn a aprobat acordul încheiat de militarii nostri la Helsinki,” a asigurat premierul Serghei Stepașin, la postul de televiziune RTR. Elțîn se pregătește să plece la Koln, la summit-ul G-8, cu ocazia căruia se va întâlni cu președintele american Bill Clinton. Cei doi șefi de stat urmează să examineze acordul privind participarea Rusiei la KFOR. “Contingentul rus din Kosovo nu poate să fie subordonat comandamentului NATO,” a declarat emisarul rus Viktor Cernomîrdin, citat de Itar-Tass. “Ar fi irațional.”
Am aflat și prețul pentru care Rusia i-a vândut pe frații săi ortodocși: 100 de miliarde de dolari. În această dimineață, cancelarul german Gerhard Schroeder s-a întâlnit cu premierul rus Serghei Stepașin, cu care a discutat despre datoria externă a Rusiei. “Schroeder împărtășește opiniile mele în privința reeșalonării datoriei fostei URSS,” a afirmat Stepașin, care a precizat că cea mai mare parte a acestei datorii ar trebui restituită Germaniei. Premierul rus spera să obțină reeșalonarea a 100 din cele 140 de miliarde de dolari, care reprezintă datoria externă a Rusiei. Și, bineînțeles, până la urmă, a reușit.
Militarii germani din KFOR nu au fost foarte încântați că o parte din trupele rusești vor sosi în zona controlată de ei. “Prizren este cartierul general al trupelor germane, care controlează sectorul sudic al provinciei, dar este un oraș în care majoritatea populației este albaneză și nu ar fi înțelept ca rușii să se instaleze aici,” a atras atenția generalul Fritz von Korff, comandantul trupelor KFOR din zona de sud a provinciei Kosovo. El era de părere că ar fi mai potrivit ca rușii să fie instalați într-un oraș în care populația sârbă este majoritară și a anunțat că, dacă nu va primi altfel de ordine de la cartierul general al KFOR, va recurge la această soluție, pentru a nu-și crea dureri de cap în plus.
Dovedindu-și proverbiala încăpățânare, militarii ruși au mai provocat un mic incident după-amiază. Pe la ora 15:00, 3 blindate britanice au încercat să intre pe aeroportul Slatina, însă parașutiștii ruși care controlează zona le-au interzis accesul. Englezii au insistat, dar, văzând că rușii se încăpățânează, deși le spuseseră că nu au venit decât pentru a întări dispozitivul de securitate al aeroportului, au făcut cale întoarsă.
Schimburile de focuri care au avut loc în sectorul american din Kosovo au provocat moartea a 8 persoane – sârbi și albanezi, a anunțat un purtător de cuvânt al contingentului american din KFOR, citat de AFP. Pușcașii marini au arestat un sârb care a ucis un membru UCK la Gnjilane. Alte două persoane au fost rănite în urma unei alte serii de tiruri. Între 5 și 7 persoane au fost ucise la nord de Gnjilane, în cursul altor schimburi de focuri, asupra cărora nu existau încă informații complete. “Este un punct fierbinte, unde au loc schimburi constante de focuri. Dar nu noi suntem ținta acestora,” a precizat locotenent colonelul american Robert Taylor.
Deși sporadice, luptele din Kosovo continuau. Aseară, au avut loc confruntări violente între luptători ai UCK și cei grupați în Frontul pentru Apărarea regiunii Gora (GFO), în jurul satelor Orcusa și Krusevo. Oamenii din regiunea muntelui Gora erau niște munteni aprigi, care nu se înțelegeau bine nici măcar cu sârbii, cu atât mai puțin cu albanezii. În timpul luptelor, un muntean a fost rănit, iar 4 albanezi au fost luați prizonieri.
Între timp, am aflat că retragerea Armatei iugoslave din Zona II, cum era numit centrul provinciei Kosovo în acordul de la Kumanovo, era pe cale de a se încheia. Cea mai mare parte a militarilor fusese deja retrasă, rămânând doar un număr mic de soldați și câteva vehicule militare. Retragerea din Zona II ar fi trebuit finalizată până mâine seară, urmând să se treacă la ultima fază. Zona III, din nordul provinciei Kosovo, era mai greu de evacuat, din cauza unor probleme logistice, recunoscute până și de americani. Sârbii anunțaseră că, în această zonă, au în jur de 100 de tancuri care nu mai sunt operaționale, însă ar dori, totuși, să le retragă. Problema era că nu aveau la dispoziție decât 22 de transportoare care ar fi putut să le care de acolo.
Șoselele dinspre Kosovo nu mai erau aglomerate de refugiați, majoritatea sârbilor fugind deja din provincie. Din datele pe care le-am aflat de pe Internet, în sudul provinciei au mai rămas doar 3.500 de sârbi în zona Orahovac, în jur de 100 la Gorazdevac și puțini în jurul orașului Pec. Cei rămași aveau viață grea, pentru că trupele KFOR nu stăpâneau nici acum complet situația. Astăzi, lângă Urosevac, 20 de sârbi au fost răpiți de luptătorii albanezi care au atacat o coloană de refugiați. Doi sârbi au fost împușcați lângă Strazevica și, în această după-amiază, trupele KFOR au salvat cu greu 20 de familii din satul Mursicane, de lângă Stimlje, care erau asediate de UCK.
Discutând pe Internet cu sârbii din alte orașe, am aflat de la o fată din Pirot, fiica redactorului șef al unui ziar local, că refugiații sârbi cazați într-un motel de lângă oraș mănâncă de două zile doar macaroane, cartofi și fasole. Erau 206 de sârbi, majoritatea femei și copii, care trăiau în condiții mizere, fără ca nimeni să se mai intereseze de ei, de când veniseră. Magazia de alimente a motelului era aproape goală și, aflând ce se întâmplă, localnicii începuseră să vină, să le aducă mâncare.
În această vreme, guvernul de la Belgrad a mai născocit o inițiativă tipică pentru sârbi: a ordonat miniștrilor să asigure întoarcerea refugiaților la casele lor din Kosovo, cu ei în fruntea coloanelor. Dacă situația nu ar fi fost dramatică, m-aș fi prăpădit de râs, însă îmi dădeam seama că nu-i de glumă și câțiva sârbi disperați vor fi păcăliți să se întoarcă, pentru ca reporterii RTS să poată înregistra imagini cu miniștrii lui Milosevic care îi ocrotesc pe refugiați. Și, mai ales, pentru a-i convinge pe sârbi că provincia Kosovo încă le aparține, iar trupele KFOR respectă pretențiile Belgradului de a asigura securitatea tuturor locuitorilor.
Milosevic avea mare nevoie ca lumea să vadă că la Kumanovo nu s-a semnat o capitulare, ci un acord de pace, ale cărui paragrafe sunt garantate de ONU și apărate cu arma în mână de militarii din “forța internațională de pace”. Desigur că Televiziunea Naționala a început să prezinte reportaje cu dezarmarea separatiștilor UCK din localitățile din Kosovo și cu sârbi care declarau că abia așteaptă să se întoarcă la casele lor, pe care tocmai le părăsiseră.
Premierul muntenegrean Filip Vujanovic a amenințat cu organizarea unui referendum privind statutul acestei republici, dacă Serbia refuză să o trateze pe picior de egalitate, informează AFP. El a afirmat că există un mare număr de adepți ai independenței Republicii Muntenegru, “din cauza politicii lui Slobodan Milosevic“. Vujanovic este de părere că “ar fi fatal pentru Muntenegru să-și lege viitorul țării de cel al lui Slobodan Milosevic, care trebuie să-și ia locul în banca acuzaților la Tribunalul de la Haga. Muntenegru nu va mai permite să fie reprezentată în Parlamentul federal de deputații care nu reprezintă majoritatea în țară și apără interesele unui singur om, Slobodan Milosevic, sau ale regimului sârb. Nu mai putem permite ca premierul federal să fie președintele unui partid de opoziție muntenegrean și ca el să fie în acest post pentru că este partener de coaliție cu partidul la putere în Serbia.”
Și luptele politice s-au ascuțit. Așa cum mă așteptam, profitând de greșelile Opoziției și de prostia americanilor, care nu înțelegeau aproape nimic din mentalitatea sârbilor, oamenii din partidele de la Putere administrau lovituri necruțătoare. Atacurile au fost declanșate de Ivan Markovic, secretar al partidului Stânga Iugoslavă (JUL, al soției lui Milosevic). Acesta a declarat că, de dragul banilor primiți ca ajutor din SUA, președintele muntenegrean Milo Djukanovic și liderii Opoziției doresc destrămarea Iugoslaviei. Pretextul atacului a fost întâlnirea de la Njivice, dintre emisarul american Robert Gelbard și reprezentanții Opoziției sârbe. Markovic a spus că americanul le-ar fi dat acestora 9 milioane de dolari, pentru a organiza o lovitură de stat și a răsturna guvernul sârb. La această ofensivă s-a alăturat și Partidul Socialist Popular din Muntenegru (SNP), care a acuzat SUA că și-au intensificat activitățile menite să destrame Republica Federală Iugoslavia și că se folosesc pentru aceasta de “ienicerii” din guvernul muntenegrean și de liderii partidelor neparlamentare din Serbia. Replica acuzaților a fost palidă și, din nou, total neinspirată. De la Budapesta, Zoran Djindjic a dezmințit acuzațiile și a spus că diplomatul american s-a întâlnit doar cu Milo Djukanovic, cu fostul premier iugoslav Milan Panic și cu câțiva lideri ai Opoziției și au discutat doar probleme politice, fără să fie vorba de bani.
În nebunia de după război, orgoliul rănit al sârbilor le exacerbase la maximum sentimentele naționale și orice dialog, ca să nu mai vorbim de colaborare cu Occidentul și – mai ales – cu americanii, era privit cu dispreț. Erau ușor de folosit asemenea arme și membrii SNP aveau mare nevoie de ele. Paradoxul în care trăiau sârbii era că un partid ca SNP să facă parte atât din Parlamentul federal, cât și din guvernul iugoslav, ba chiar să dețină și postul de premier federal, în timp ce, în Muntenegru, era în opoziție. Așa că, pentru a mai recupera ceva din neîncrederea muntenegrenilor, nu puteau decât să arate cât de mult le pasă de uneltirile Occidentului împotriva Iugoslaviei.
Vojislav Andric, liderul partidului Noua Democrație (ND), a încercat să atragă atenția asupra pericolului pe care îl reprezentau reportajele – lipsite, în cea mai mare parte, de dovezi – despre gropile comune și atrocitățile săvârșite de sârbi în Kosovo. “Acestea pot fi izvorul unei imense reacții de condamnare din partea comunității internaționale și de satanizare a întregului popor sârb.” El a cerut finalizarea rapidă a anchetelor, cu prezentarea unor dovezi concrete și găsirea adevăraților vinovați, pentru că aceștia pot fi câțiva oameni, dar nu un întreg popor. Din păcate, nimeni nu l-a ascultat și jurnaliștii străini veniți în Kosovo și-au continuat “reportajele senzaționale“, în lipsa cărora șefii lor i-ar fi chemat acasă, lipsindu-i de diurnele grase și sporurile de pericol, pe care le primeau pentru că se aflau într-o zonă în care conflictele armate nu se încheiaseră.
În acest timp, șefii forțelor NATO își savurau victoria. Astăzi, William Cohen, secretarul de stat pentru Apărare al SUA, și generalul Wesley Clark au sosit în Macedonia, de unde au plecat cu un elicopter în Kosovo. Aici, au vizitat orașele Urosevac și Gnjilane, unde erau desfășurați militarii americani din KFOR. Nu am aflat, deocamdată, ce declarații au făcut acolo, dar începusem să mă plictisesc de ele, pentru că nu făceau decât “să-i ridice mingea la fileu” lui Milosevic și să mai pună o lespede pe mormântul Opoziției sârbe.
Președintele PDSR Ion Iliescu consideră că decizia Guvernului de a interzice intrarea lui Slobodan Milosevic pe teritoriul României reprezintă o măsură pripită, un “zel excesiv”, nemotivat din punct de vedere politic. Iliescu crede că această măsură riscă să deterioreze relațiile României cu o țară vecină. “Noi introducem interdicții, o luăm înaintea altora, chiar și a celor care s-au implicat în război. Astfel de decizii sunt niște naivități, infantilisme politice, care aduc prejudicii seriozității și verticalității poziției noastre externe,” a spus Iliescu. “A sosit momentul ca Ion Iliescu să înțeleagă că România nu mai este un loc de refugiu pentru tovarășii de ideologie comunistă și de luptă împotriva intereselor propriilor națiuni sau ale umanității,” i-a replicat Remus Opriș, opinând că liderul PDSR “ar fi dorit să-l consoleze pe Milosevic, plimbându-l, poate, prin sediile PDSR, pentru a-i alina durerea provocată de înfrângerea politicii sale despotice”.
Am aflat de la București o veste despre care îl prevenisem pe George Roncea, când se transferase de la “Ziua” la “Cotidianul“, pentru a putea rămâne corespondent de război la Belgrad: de luni, Ion Cristoiu nu va mai fi director la “Cotidianul”. Oficial, despărțirea s-a făcut amiabil, însă, în realitate, știam de mai multă vreme că liderii PNȚCD nu i-au iertat lui Cristoiu atitudinea sa și a ziarului în timpul războiului din Iugoslavia și i-au impus, până la urmă, lui Ion Rațiu să renunțe la acesta. Ion Cristoiu declara că va continua să-și scrie editorialul de pe prima pagină, însă mă îndoiam că aceasta se va întâmpla sau că va dura prea multă vreme. Am vorbit cu George și mi-a mărturisit că, după plecarea lui Cristoiu, nu știe dacă se va înțelege cu noul director, însă speră ca provizoratul acesta nu va dura prea mult, mai ales că Ion Cristoiu intenționa să deschidă un alt ziar.
Spre seară, m-a sunat Sergiu Toader și mi-a spus că va trimite o echipă de la ProTV, care să încerce să intre în Iugoslavia și să facem împreună un documentar despre tot ce s-a întâmplat în aceste 3 luni. Sergiu insista ca eroul principal al acestui film să fiu eu și ideea mă intimida foarte mult. Găsisem, totuși, o soluție: schițasem un scenariu în care eu să fiu cel care îl conduce pe telespectator prin coșmarul războiului trăit de sârbi. Aveam în jurul meu atâtea personaje, care trăiseră, fiecare în felul său, acest război și nu îmi rămânea decât să leg între ele episoadele pe care le-ar fi descris. L-am asigurat pe Sergiu că voi avea grijă ca echipa noastră să ajungă la Belgrad.
Aveam un plan. L-am sunat pe Ștefan Anghel, cameramanul care urma să vină încoace, împreună cu nea Nelu, șoferul nostru. I-am spus să plece spre Timișoara și să mă sune când ajunge. Vorbisem cu Mile Cărpenișan, care a fost de acord să se ducă în frontieră și să introducă în țară jeep-ul nostru și camera video, spunând că sunt ale lui, pentru că el avea acreditare de război și avea voie să o facă. Era puțin riscant, însă după ce scăpasem de bombardamente, pericolul ca polițiștii sârbi de la frontieră să se prindă de șmecherie și să se înfurie ni se parea ridicol. Exista riscul ca sârbii să-i aplice lui Mile o interdicție de intrare în Iugoslavia pe 2 ani și – în cel mai rău caz – să-i tragă câteva bastoane pe spinare. Perspectiva aventurii ne-a amuzat și toată seara am făcut glume cu Mile, pe seama belelelor pe care ar putea să le aibă, dacă operațiunea eșua. Ba chiar, ca sfidarea să fie completă, Mile s-a hotărât să-l aducă la Belgrad și pe Alexandru Mandici (Sandi), cameramanul lui de la Timișoara. Ne-am culcat bine dispuși, urmând ca mâine, Nelu să-l ducă pe Mile în vama de la Stamora-Moravița, ca să se întâlnească cu echipa noastră, care ajungea la Timișoara.
La 8:27, ne-a trezit alarma aeriană. Nu a ținut decât o oră, în care avioanele NATO nu au ajuns până la Belgrad. Au lansat, în schimb, 4 proiectile asupra orașului Vîrșeț, de lângă granița cu România. Bombele au avariat mai multe case din sudul localității, la ieșirea spre Bela Crkva, precum și ferma cooperativei “Agrovrsac“. În urma exploziilor, a fost grav rănit Tibor Peter, un țăran care ieșise cu tractorul pe câmp și a fost aruncat din cabină de suflul exploziilor. Mile Cărpenișan s-a grăbit s-o sune pe mătușa lui, care locuia în Vîrșeț, însă femeia l-a liniștit: nu pățise nimic.
Raidurile aeriene începuseră mai devreme în Kosovo. La 7:15, au fost bombardate satul Lukare și împrejurimile Priștinei. Un sfert de oră mai târziu, 5 bombe cu fragmentație au fost lansate asupra satului Pirane, de pe șoseaua Prizren-Djakovica. Datorită bombardamentelor asupra regiunii Butovacki Breg, au căzut liniile de înaltă tensiune dintre Mazgit, Podujevo și Sajkovac, lăsând fără curent și apă Priștina și localitățile din Metohia.
Mi-am pregătit transmisia pentru Știrile ProTV de la ora 13:00, însă, în afară de bilanțul ultimelor bombardamente, nu prea am avut ce să povestesc. În această dimineață, ar fi trebuit să înceapă, la granița dintre Macedonia și Iugoslavia, întâlnirea dintre generalii NATO și cei sârbi, pentru a negocia acordul militar de pace. Dar sârbii întârziau, din cauza drumurilor și podurilor distruse chiar de cei cu care trebuiau să se întâlnească.
La Belgrad, politicienii nu au avut decența să aștepte cicatrizarea rănilor războiului și s-au repezit deja să-și împartă tortul puterii. Fără să înțeleagă că acesta nu le este destinat, ci era doar o dulce momeală pe care Slobodan Milosevic le-a plimbat-o pe la nas. Conducerea Partidului Radical din Serbia s-a reunit pentru a decide dacă își retrage reprezentanții din Guvernul federal. Fără să-l întrebe nimeni, Vuk Draskovic s-a grăbit să-și justifice o eventuală reintrare în executiv, în locul radicalilor – eternii săi rivali. Uitând că a fost dat afară acum o lună, pentru că vorbise prea mult, liderul SPO a argumentat că o remaniere guvernamentală ar convinge Occidentul să dea bani pentru reconstrucția țării. În momentul în care îmi transmiteam corespondența, aveam în fața ochilor, precum o lucrare a lui Eugen Mihăescu, imaginea unei Serbii înroșite de sângele soldaților uciși de bombe, pentru care se bat niște furnicuțe, fără să observe chipul lui Slobodan Milosevic, zâmbind disprețuitor deasupra tuturor, după ce și-a negociat imunitatea cu liderii occidentali.
Sumarul zilnic al operațiunilor aviației, difuzat la Cartierul general al NATO în această dimineață, arată că în ultimele 24 de ore, au fost efectuate, în total, 536 de zboruri și că au fost lovite 30 de poziții de artilerie, 21 de transportoare blindate, 9 tancuri și mai multe concentrări de vehicule militare. De asemenea, a fost lovit un depozit de produse petroliere (lângă orașul Uzice), un post de comandă (la Priștina) și depozite de muniții la Gnjilane, Urosevac și Rudnik.
Oricum, imaginația lui Milosevic și a celor care îl sfătuiesc nu are limite, când e vorba de șicanarea adversarilor politici, pe care și-a dat seama că nu are rost să-i extermine, deoarece sunt inofensivi, iar existența lor păstrează aparența unei democrații. Ultima șotie pusă la cale de președintele iugoslav a fost emiterea unui mandat de urmărire generală pe numele lui Zoran Djindjic, liderul Partidului Democrat, sub acuzația de nesupunere civică. Anterior, știind că acesta este plecat din țară, autoritățile militare îi trimiseseră acasă un ordin de concentrare, la fel ca oricărui cetățean iugoslav obligat să-și apere patria. Cum Djindjic nu s-a prezentat la unitate, a urmat mandatul de urmărire generală. Așa cum mă așteptam, reacția conducerii Partidului Democrat a fost penibilă. “Emițând un act de acuzare pe numele președintelui Partidului Democrat, regimul lui Slobodan Milosevic încearcă să distragă atenția opiniei publice de la nenorocirea pe care a provocat-o poporului sârb și de la înfrângerea pe care a suferit-o,” se scria într-un comunicat. “Partidul Democrat așteaptă de la Armata iugoslavă să nu devină un instrument în mâinile regimului, într-o reglare de conturi cu forțele democratice din Serbia.”
N-a trecut mult și am aflat și epilogul – la fel de penibil – al reuniunii conducerii Partidului Radical din Serbia (SRS). Ședința începuse la 12:00, cu un discurs fulminant al președintelui partidului, Vojislav Seselj, urmărit cu aviditate de jurnaliștii sârbi și străini. “Atât timp cât trupele agresoare vor veni în Kosovo, nu mai avem nici un motiv să rămânem în acest guvern,” declama el. “Nici unul din cele 10 puncte ale planului de pace aprobat joi nu poate fi acceptat.” După care i-a poftit pe ziariști afară și – în finalul ședinței cu ușile închise – a anunțat că părăsirea Guvernului Serbiei va avea loc după ședința Consiliului de Securitate al ONU, în care spera că Rusia și China să mai schimbe ceva. M-a pufnit râsul: dintr-o dată, nu mai era vorba de părăsirea Guvernului federal, în care Seselj ocupa fotoliul de vicepremier, ci de cea a Guvernului sârb, în care SRS are 15 locuri, alături de partidele lui Milosevic și al soției sale.
Pentru a mai pune paie pe foc, mass-media iugoslave a preluat imediat declarația lui Shinasi Rama, unul din nenumărații purtători de cuvant ai separatiștilor albanezi, care declarase la Roma că UCK nu recunoaște suveranitatea Iugoslaviei asupra provinciei Kosovo și că numai SUA și NATO pot garanta pacea în provincie. El a adăugat că nici un refugiat albanez nu se va întoarce în zonele care se vor afla sub controlul militarilor ruși. “Acolo unde va fi chiar si numai un sârb sau un rus, nimeni nu se va întoarce acasă,” amenința Rama. “Oamenii vor veni numai acolo unde vor fi trupele americane din NATO.”
La aceasta s-a adăugat atitudinea liderului politic al UCK, Hashim Thaqi, care a declarat că organizația separatistă este “gata să contribuie la procesul de transformare politica și militară din Kosovo”, dar a ocolit răspunsul la întrebarea dacă UCK va depune, în curând, armele. Cel puțin la nivel declarativ, ideea, avansată de reprezentanții UCK, de a face din organizația lor “armata unei țări independente” este inacceptabilă pentru marile puteri, care se împotrivesc unei independențe a provinciei Kosovo. Nu vedeam, însă, cum vor reuși să o impună practic, din moment ce luptătorii UCK vor rămâne singurii stăpâni în provincie.
Astăzi, în timpul schimburilor de focuri care au loc de două săptămâni în zona graniței cu Albania, 5 persoane care se aflau la bordul unei ambulanțe au fost ucise de un tir de mortiere provenind dinspre teritoriul albanez. Cele 5 victime – 4 bărbați și o femeie – făceau parte din personalul centrului medical al orașului Prizren și se îndreptau către satul Planeja, de la poalele muntelui Pastrik.
NATO a avertizat UCK în privința oricărei tentative de a profita de pe urma retragerii forțelor sârbe din Kosovo și a prevenit organizația separatistă că, odată desfășurate în provincie, trupele Alianței nu vor tolera “nici o interferență” în misiunea lor, relatează AFP. “Vom avea în Kosovo o forță internațională de securitate foarte robustă, importantă, bine echipată, bine comandată,” a subliniat purtătorul de cuvânt al Alianței, Jamie Shea. “Forțele NATO vor opera pe baza unor reguli de angajament (deschidere a focului) stricte și nu vor tolera, bineînțeles, nici un amestec în misiunile lor sau în desfășurarea lor rapidă în întreaga provincie Kosovo. Sperăm că UCK va renunța la violență și comandamentul UCK va coopera pe deplin cu forța de pace internațională, în toate privințele legate de demilitarizare.” Acordul de pace acceptat de Belgrad prevede, între altele, dezarmarea UCK.
În sfârșit, la ora 12:00, în cafeneaua “Europa” din localitatea Blace, de pe granița dintre Iugoslavia și Macedonia, a început întâlnirea cu ușile închise dintre delegațiile militare ale NATO și Armatei iugoslave. Cele 3 ore de întârziere s-au datorat, în realitate, încercărilor sârbilor de a schimba locul întâlnirii, din rațiuni de securitate, considerând că se află prea aproape de tabăra de refugiați albanezi de la Stenkovac. Întâlnirea mi-a inspirat un titlu pentru un articol pe care l-am trimis “Evenimentului zilei“: “După două luni și jumătate de rezistență îndârjită, războiul din Iugoslavia s-a sfârșit în cafeneaua unui albanez, la discuții cu generalul Michael Jackson“. Totul părea desprins dintr-un film suprarealist.
Mai întâi, la Blace au fost desfășurați 100 de militari italieni din trupele NATO și un număr mare de vehicule militare și civile. După care, la ora 9:00, a aterizat un elicopter din care a coborât generalul cu nume de superstar pop. O altă armată – de jurnaliști, fotoreporteri și cameramani – a fost desfășurată în apropiere, fiecare încercând să ghicească cine și ce discută în cafenea. Delegația sârbă era formată din 4 militari și 3 civili. De la distanță, au fost recunoscuți gen.col. Blagoje Kovacevic, adjunct al Comandamentului general al Armatei iugoslave, gen.col. Obrad Stevanovic, înalt ofițer din comandamentul Ministerului de Interne, precum și unul dintre civili, Nebojsa Vujovic, purtător de cuvânt și adjunct al ministrului iugoslav de Externe.
La întâlnire ar fi trebuit să participe și câțiva generali ruși, dar nu se cunoșteau motivele pentru care aceștia nu veniseră. Generalul Michael Jackson avea misiunea de a le prezenta sârbilor detaliile planului întocmit de NATO pentru retragerea din Kosovo a forțelor militare, paramilitare și polițienești iugoslave, fără a avea mandatul de a le negocia. Armata iugoslavă urma să primească un răgaz de 24 de ore, pentru a prezenta dovezi concrete ale începerii retragerii, situație în care bombardamentele vor înceta. La ora 18:00, discutiile au fost întrerupte, la cererea sârbilor, care doreau să se consulte cu guvernul de la Belgrad. Delegația s-a urcat în mașinile cu care venise și s-a întors în Iugoslavia.
Se pare că NATO a fost nemulțumită de nivelul de reprezentare al delegației sârbe, solicitând ca, la viitoarea rundă de discuții, să participe unul dintre conducătorii Armatei iugoslave, nu doar un adjunct. Oricum, am remarcat schimbarea de atitudine din presa de la Belgrad, cotidianul “Vecernje Novosti” publicând chiar și biografia oficială a generalului Michael Jackson, însoțită de o fotografie în care acesta zâmbea, cu brațele încrucișate, în fața unui tanc. Până acum câteva zile, așa ceva era imposibil de găsit în ziarele sârbești.
Reprezentantul rus pentru Iugoslavia Viktor Cernomîrdin a repetat, într-un interviu acordat televiziunii de stat ORT, că “nu se pune problema” ca forțele ruse din KFOR să acționeze sub comanda NATO. Pe de altă parte, purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea declarase că în Kosovo nu vor exista “zone diferențiate”, în care Rusia să aibă un rol independent. “Dacă țările NATO sunt prezente în Kosovo, atunci NATO își va comanda propriile trupe. Ceea ce ține de Rusia și de prezența rusă nu vom putea plasa niciodată sub comandamentul NATO. Niciodată. Este exclus. Nici măcar nu se pune problema,” a întărit Cernomîrdin.
Corespondența mea pentru Știrile ProTV de la ora 19:00 a fost dominată de amărăciune, sentiment pe care mi-l transmit sârbii în fiecare moment, prin gesturi, priviri sau cuvinte. Finalul tot mai apropiat al acestui război, în care sârbii și-au confirmat renumele, rezistând în fața celei mai puternice alianțe militare din istorie, a lăsat tuturor un gust amar. Sârbii sunt dezamăgiți și se simt trădați de politicienii care i-au târât în acest conflict și i-au îndemnat să moară sub bombe, dar să nu cedeze, și care – după ce și-au umplut buzunarele și și-au negociat imunitatea – au acceptat un plan de pace umilitor.
Acum, toți fac declarații sforăitoare despre viitorul politic al țării, despre reforme economice, despre noi alegeri. Nici unul dintre acești politicieni de paie, nici chiar Slobodan Milosevic, care îi manipulează din umbră, nu și-a amintit de suferințele poporului sârb, pentru a îngenunchea și a-i mulțumi pentru dârzenia și curajul cu care a îndurat nenorocirile acestui război pe care nu l-au dorit. Mai mult, încet-încet, aflam și ce s-a petrecut în dosul ușilor închise, când afară ploua cu bombe.
Ultima veste a fost că fabrica de automobile “Zastava” din Kragujevac ar fi fost cumpărată de concernul FIAT. Când, cum, cine a vândut-o și cu cât, n-am aflat. Însă acum am înțeles de ce, după ce, în prima parte a războiului, nu trecea o noapte fără ca halele “Zastava” să nu fie lovite de bombe, de multă vreme avioanele NATO le ocolesc cu grijă. Și tot acum am priceput de ce singurul ambasador dintr-o țară NATO care a îndrăznit să se întoarcă la Belgrad a fost – ce coincidență! – chiar cel al Italiei. Ca de obicei, interesele economice și comisioanele care implică o astfel de afacere i-au făcut pe sârbi și pe italieni să bată palma, uitând că între ei se căsca prăpastia unui război.
Copleșiți și noi de apăsarea care a pus stăpânire pe Belgrad, abia dacă am mai tresărit la 16:43, când o puternică bubuitură semnala un avion NATO care a spart bariera sonică în apropiere. Detunătura a răsunat și în alte orașe. Nici în Kosovo războiul nu mai e ce a fost. În această după-amiază, câteva obuze au fost lansate, aproape la întâmplare, către Priștina, Urosevac și Prizren. La Belgrad nici nu s-a mai dat alarma în această noapte. Am stat la taclale până târziu cu “scriitorul” Dragan și un prieten al său. Erau atât de amărâți, încât am făcut un haz de necaz incredibil, râzând ca proștii aproape la fiecare frază. Era suficient ca unul dintre noi să-și amintească de război sau de vreo declarație belicoasă, că geamurile barului de la “Toplice” se cutremurau de hohotele noastre. Toată lumea ne privea ca pe niște nebuni, însă a fost o descărcare nervoasă binevenită, după atâtea tensiuni acumulate.
Deasupra provinciei Kosovo au continuat să zboare avioanele și în această noapte, însă nu au fost lansate decât 30 de proiectile, spre localitățile Priștina, Prizren, Pec și Kosovopolje. La 22:45, în apropierea satului Besinje, gherilele UCK au atacat autobuzul care asigura legătura dintre Belgrad și Priștina, prin Podujevo, singurul traseu care nu a fost complet întrerupt de bombardamente. Autobuzul ar fi trebuit să sosească la Priștina la 22:00, însă a întârziat din cauza atacurilor UCK asupra regiunii Podujevo. Când a ajuns la 6 kilometri de Priștina, în apropierea unui pod avariat, separatiștii albanezi ascunși în pădurile din zonă au organizat o ambuscadă, deschizând focul asupra autobuzului. Cei 2 șoferi și 3 dintre pasageri au fost grav răniți de gloanțe.
Artileria sârbă a atacat, în noaptea de sâmbătă spre duminică, la ora 22:00, localitatea Kruma, situată în nordul Albaniei, au anunțat martori oculari, citați de AFP. “Opt obuze au căzut la aproximativ 300 de metri de centrul orașului,” au povestit sursele citate. “Nu știm dacă există victime. Aparent, nu s-au înregistrat pagube grave în Kruma, dar au fost bombardate și satele din apropiere și nu știm încă dacă există morți sau nu.” Localitatea Kruma adăpostește aproximativ 12.000 de persoane, dintre care 7.000 de refugiați, iar UCK și-a stabilit o bază aici, cu aproximativ două săptămâni în urmă.
Am început ziua mult mai destins, pentru că aveam curent și apă caldă la discreție. În plus, camerista mi-a bătut la ușă, chiar când mă pregăteam să cobor, spunându-mi să-i las rufele murdare la spălat. Era o binefacere de care nu mai avusesem parte de aproape o săptămână și nu prea mai aveam haine curate. Tariful pentru spălatul și uscatul rufelor era ridicol, în jur de 5-10 mărci germane, în funcție de cantitate. Era suficient să le las grămadă pe pătură și, dimineața, când venea să schimbe așternuturile (cam o dată la două zile), camerista le lua și le găseam seara, aranjate pe pat și mirosind frumos.
La cafea, când am răsfoit ziarele de astăzi, mi-a sărit în ochi un bilanț al Comandamentului Apărării civile, care anunța că, de la începutul războiului, perioada în care au sunat sirenele în Belgrad (anunțând alarma aeriană sau ridicarea ei) totaliza 3 ore și 38 de minute. Anunțul m-a amuzat, deși, aparent, nu era nimic de râs, însă așa de mult mă obișnuisem și eu cu sirenele, încât mi s-ar fi parut ciudat să nu sune într-o seară sau dimineață.
M-am dus la Media Center și am aflat de la ceilalți sârbi că au apărut din nou probleme la Cacak. Ieri, Poliția a reținut 5 persoane, pentru 24 de ore, sub acuzația că au organizat adunări populare neautorizate și ar fi înființat “Parlamentul cetățenilor“, fapte interzise de Legea marțială. Cei reținuți erau Mirjana Hercog, medic pediatru, Vera Barach, secretar al Primăriei, Nada Despotovic, profesoară, Milan Bozovic, profesor pensionar, și Vesna Bjelic, ziaristă, și au fost interogați timp de mai multe ore. Auzind vestea, în jur de 50 de locuitori ai orașului s-au adunat în jurul Judecătoriei unde se aflau cei 5, în semn de solidaritate cu aceștia. Mă gândeam că autoritățile nu vor risca escaladarea tensiunilor de la Cacak și, cu toate că i-ar fi putut arunca în închisoare, nu îi vor pedepsi prea dur. Într-adevăr, astăzi, la ora 11:00, toți au fost puși în libertate. La Belgrad, Vuk Obradovic, președintele partidului Democrația Socială, a protestat împotriva demiterii din funcție a primarului din Cacak și a prigoanei instituite împotriva liderilor locali ai Opoziției.
Comandantul suprem al forțelor aliate în Europa, generalul american Wesley Clark, și-a reafirmat opoziția față de o eventuală oprire a atacurilor aeriene ale NATO în Iugoslavia, într-un interviu publicat în cotidianul spaniol “El Pais“. “Din punct de vedere militar, o pauză nu ar aduce nici un succes,” a declarat el. “Dimpotrivă, ar prezenta două inconveniente: sârbii își vor continua operațiunea lor de purificare etnică în Kosovo și își vor reorganiza apărarea antiaeriană, sporind riscurile pentru piloții noștri, la o reluare a bombardamentelor.” În cursul ultimelor zile, Olanda, Grecia și Republica Cehă au cerut, după Italia, o suspendare a bombardamentelor.
Liderul Partidului DemocratZoran Djindjic a profitat de tulburările de la Cacak și a dat un interviu cotidianului german “Tageszeitung“, în care confirma nemulțumirile unei părți a populației față de continuarea războiului. Deși n-a mai revenit în Serbia, Djindjic s-a hazardat să facă tot felul de afirmații, care nu prea aveau nici o legătură cu realitatea din țară. “Există un puternic curent în favoarea păcii în rândul populației iugoslave,” a asigurat el. “Cea mai mare parte a oamenilor ar fi fericiți dacă Milosevic sau oricine altcineva ar accepta planul de pace.” Djindjic a confirmat și dezertările din Armata iugoslavă, explicând că ar fi o formă de protest împotriva războiului. “Soldații sunt cazați prost, există probleme de hrană și de igienă. Și, după două luni de război, ei nu înțeleg prea bine ce se petrece, nici ce sens au toate acestea,” spunea Djindjic. A avut, însă, bunul simț să nu vorbească despre “succesul” operațiunilor NATO și să atragă atenția liderilor occidentali că “este dificil să te opui regimului, când bombele cad și lovesc obiective civile”. După care a început să bată câmpii, neștiind să evalueze dacă Slobodan Milosevic se pregătește pentru un război de lungă durată sau pentru negocierea păcii, considerând, însă, că o eventuală intervenție terestră a trupelor NATO ar fi o opțiune realistă.
Pentru a mai atenua puțin efectul acestui interviu, a cărui copie am primit-o de la un membru al conducerii Partidului Democrat, Zoran Djindjic a trimis prin fax și un comunicat, în care se declara în favoarea adoptării imediate a planului G-8 pentru Kosovo. El s-a lăudat că ar fi vorbit la telefon despre aceasta cu Carl Bildt, unul din emisarii speciali pentru Balcani ai Națiunilor Unite, cu care ar fi convenit să încerce accelerarea activităților diplomatice pentru adoptarea principiilor G-8, ca bază pentru elaborarea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. “Poziția iresponsabilă a regimului de la Belgrad față de planul G-8 prelungește agonia Iugoslaviei,” se arată în comunicat. “Civilii, care nu au nici o legătură cu politica lui Milosevic, sunt primele victime ale acestui război. Oricum, fără democratizarea Iugoslaviei și a Balcanilor, nici după încheierea războiului, nu va fi pace în această regiune.” Tragi-comic în aceste comunicate și discuții era faptul că nici Djindjic, care nu avea absolut nici o influență în cercurile Puterii de la Belgrad, nici Carl Bildt, care nu era actorul principal al disputelor diplomatice pentru încheierea războiului, nu contau în jocurile politice ale momentului.
De parcă ar fi fost înțeleși, un alt personaj care se zbătea ca peștele pe uscat, având, totuși, meritul că a rămas la Belgrad, suferind alături de ceilalți, s-a apucat tot astăzi să dea interviuri presei străine. Este vorba de Vuk Draskovic care, misterios ca un magician și fără a oferi argumente în sprijinul afirmațiilor sale, prevedea că războiul se va sfârși în maximum 8 zile. “După încheierea războiului, în Iugoslavia se vor organiza alegeri anticipate,” afirma Draskovic în interviul acordat cotidianului francez “Le Parisien“, pe care mi l-au arătat fetele de la Media Center. “Mi se pare evident că Slobodan Milosevic nu își va schimba politica. Prin urmare, este important ca un număr cât mai mare de militanți care l-au susținut să vină de partea mea.” În finalul interviului, care mi-a amintit că liderul SPO era un talentat scriitor, acesta estima, rememorând vremurile când era considerat unul dintre exponenții naționalismului sârb, că va fi dificil ca Iugoslavia să accepte condițiile impuse de NATO și, mai ales, retragerea Armatei iugoslave din Kosovo și prezența în provincie a unor trupe străine.
Rivalitatea dintre grupurile din interiorul UCK amenință să se transforma într-un fratricid, avertizează ziarul “Albania“, cotidian al Opoziției albaneze. Acesta afirma că, în ultimul timp, se manifestă o creștere a tensiunilor dintre facțiunea armată a conducătorului politic Hashim Thaqi și cea loială liderului moderat Ibrahim Rugova. Cele două grupări și-au organizat propriile lor guverne ale regiunii Kosovo și propriile armate. Într-un incident din data de 22 mai, militarii din UCK le-au cerut simpatizanților lui Rugova să-și depună armele și să li se supună. “Atlfel, vom apela la forță,” au amenințat aceștia. În Albania, guvernul îl sprijină pe Thaqi, în timp ce principalul partid de opoziție îl sprijină pe Rugova. “Fratricidul, această tragedie care s-a manifestat în Albania în proporții catastrofale în al Doilea Război Mondial, bate din nou la ușile noastre,” comentează ziarul albanez.
După ce m-au lăsat să mă amuz cu aceste interviuri, care mai de care mai fanteziste, fetele mi-au întins o știre a agenției France Presse, care venea ca o bomboană pe colivă. Aflat în vizită la Londra, la invitația lui Tony Blair și a lui Robin Cook, președintele Muntenegrului Milo Djukanovic dădea asigurări că de la Belgrad vin semnale clare care indică o posibilă acceptare a planului G-8. În opinia sa, semnalele ar fi venit nu numai de la liderii Opoziției, ci și din anturajul lui Milosevic, ba chiar din partea președintelui iugoslav. “De exemplu, anunțul lui Milosevic că ar vrea să-și retragă armata din Kosovo,” explica, sigur pe el, Djukanovic. “Chiar dacă nu a făcut-o, este important că a început să anunțe asemenea măsuri, ceea ce arată că Milosevic e tot mai conștient că nu poate duce un război împotriva întregii lumi.”
Toate aceste declarații hazardate nu erau decât simple speculații, iar cei ce le făceau încercau să-și aroge merite sau influențe pe care nu le aveau. Eram, în continuare, consternat de lipsa de viziune politică a liderilor Opoziției sârbe și îmi explicam tot mai ușor de ce Milosevic îi juca pe degete. Aceștia nu reușeau să înțeleagă ce se întâmplă în propria lor țară, nu își înțelegeau propriul popor și – ceea ce era cu atât mai trist – erau incapabili să acționeze eficient și credibil într-o situație de criză majoră. Măcar dacă ar fi citit cu atenție cotidianul “Politika“, și tot ar fi înțeles mai multe despre ce se petrecea la Belgrad.
Militanți ruși și ucraineni pentru drepturile omului, foști dizidenți sovietici, au criticat atacurile NATO împotriva Iugoslaviei, într-o scrisoare deschisă difuzată pe Internet și adresată “prietenilor și celor din țările occidentale care împărtășesc aceleași idei”, informează AFP. Mesajul este semnat de nume mari ale disidenței sovietice, precum Serghei Kovalev sau Liudmila Alekseeva. “Este trist să constatăm că există divergențe serioase legate de legalitatea, necesitatea și justificarea utilizării forței militare NATO în Iugoslavia,” se afirmă în scrisoare. Foștii disidenți se întrebau care va fi prețul unei eventuale victorii a NATO, subliniind similitudinea dintre această operațiune și războiul ruso-cecen care s-a soldat, între 1994 și 1996, cu zeci de mii de morți. Aleksandr Zinoviev a declarat că, prin războiul dus de NATO împotriva Serbiei, “țările occidentale manifestă un totalitarism mai teribil și mai periculos decât cel al lui Hitler sau Stalin. Impunerea sistemelor capitaliste în țările fostului bloc sovietic și în Uniunea Sovietică nu a condus la extinderea democrației occidentale, ci la o extindere a Occidentului.”
Am aflat că ieri, Riccardo Sessa, ambasadorul Italiei la Belgrad, a revenit în capitala iugoslavă, preluându-și atribuțiile oficiale. Sessa părăsise Belgradul înainte de 24 martie, odată cu personalul celorlalte ambasade ale țărilor care fac parte din NATO, cu excepția ambasadorului Greciei, care a rămas. Întoarcerea ambasadorului italian mi s-a părut cel puțin ciudată în contextul actual, deși Italia nu era considerată de sârbi printre principalii agresori. Totuși, aceștia nu uitau că, tocmai de pe bazele NATO din Italia, decolau zilnic majoritatea avioanelor care le bombardau țara. M-am hotărât să urmăresc cu atenție ce se va întâmpla în continuare și, spre sfârșitul războiului, aveam să înțeleg motivul ciudatei întoarceri.
Cugetările mi-au fost întrerupte la 12:15 de sirenele care anunțau din nou alarmă aeriană la Belgrad. Între 12:26 și 12:35, orașul Kragujevac a fost ținta a două raiduri aeriene, fiind lovită o uzină de la periferie. Între 12:50 și 13:40, zece bombe de mare putere au explodat la Novi Pazar. În același interval, 4 rachete au lovit satul Volujak, de lângă Knin, în Kosovo. O persoană a fost rănită în timpul atacului asupra satului Ribare, de lângă Jagodina, când au fost distruse câteva case și un automobil. Începând cu ora 13:00, avioanele NATO au lansat alte două raiduri asupra orașului Sabac, unde proiectilele au lovit încă o dată cazarma “Mika Mitrovic”, situată lângă un parc din centrul orașului. Au fost avariate școala “Laza Lazarevic” și alte clădiri civile din apropiere.
La 13:07, am auzit 3-4 bubuituri dinspre sudul Belgradului. La Zvecka, lângă Obrenovac, fusese lovită una din stațiile de emisie ale postului național de radio. La 14:30, orașul Bar, port din Muntenegru, a fost atacat de avioane care au lansat proiectile asupra flotei de război sârbești din Marea Adriatică și asupra satului Crni rat, care a fost învăluit de un nor de fum. La aceeași oră, în jurul Belgradului se auzeau din nou bubuituri. Erau bombardate satul Makis, unde era conducta principală de apă, și aeroportul Batajnica. Zece minute mai târziu, două explozii puternice au zguduit clădirea Media Center. Imediat, a sunat telefonul și Viktor s-a luat cu mâinile de cap. Era bunica sa, care făcea tărăboi că NATO a bombardat din nou cartierul Rakovica, în care locuiau, și suflul exploziilor i-au spart două geamuri de la balcon. La 15:30, o explozie puternică s-a auzit la Niș, fără să se spună dacă a provocat pagube.
Noi eram deja relaxați, pentru că la Belgrad sirenele sunaseră încetarea alarmei aeriene la 15:39. Relaxarea nu a ținut prea mult, pentru că, la 15:52, o detunătură puternică făcea geamurile întregii clădiri să zdrăngăne sinistru. Comandamentul Apărării civile a anunțat că fusese un avion care a spart bariera sonică la joasă înălțime. Cred că spuneau adevărul, deoarece, câteva minute mai târziu, o bombă de mare putere exploda la Novi Sad, avariind un transformator electric și lăsând fără curent și apă o bună parte din oraș.
Patru ruși care luptau alături de sârbi împotriva UCK au fost uciși în Kosovo în cursul ultimelor luni, a afirmat Binak Gashi, într-un interviu publicat de cotidianul “Vremia“. “Avem dovezi: documentele lor de identitate se află la statul nostru major,” a afirmat Gashi, care fusese intervievat la Kukes, în nordul Albaniei. “Este o realitate faptul că ofițerii ruși luptă alături de sârbi.” Binak Gashi a confirmat, pe de altă parte, că UCK colaborează cu Alianța Nord-Atlantică, “informându-i pe militarii NATO despre amplasarea trupelor sârbe”.
Abia acum începeau să curgă și alte informații despre distrugerile provocate de bombardamentul din această după-amiază. Și care începuse chiar mai devreme, în jurul orașului Kraljevo, unde 3 proiectile au lovit satul Jarcujak, iar alte 3 – depozitele “Jugopetrol” de la Bogutovac. În timpul atacului asupra orașului Sabac, câteva case au fost, efectiv, demolate de suflul exploziilor, iar schijele au ucis o femeie care tocmai își parca mașina în fața casei și au rănit grav 6 persoane. La 13:30, fusese avariat turnul de televiziune de lângă Presevo. La 14:00, un copil de 5 ani a fost rănit de o explozie la Vucitrn, iar o oră mai târziu, 4 explozii au fost auzite în satele din jurul localității Bujanovac.
La 17:10, au început să se audă bubuituri la Priștina. Începea iureșul în Kosovo. Aici, puținii jurnaliști care au mai rămas (sau mai bine zis, care au avut voie să rămână) s-au mutat în hotelul “Park“, pentru că hotelul “Grand“, unde locuiau până nu demult, a fost parțial distrus de bombe. Deși câteva din camerele de la ultimul etaj al hotelului “Park” aveau ca acoperiș cerul liber, jurnaliștii au rămas aici, atrași de oferta directorului. Acesta a avut inspirația să-i anunțe că telefoanele din hotel încă mai funcționau și pot să le folosească gratuit. Deși nota de plată pe luna aprilie s-a ridicat la 7.000 de mărci germane, directorul nu a renunțat la ideea sa și, probabil, își recupera paguba din banii încasați pe cazarea și mâncarea oferită.
N-am mai reușit să țin pasul cu ritmul bombardierelor NATO. Abia am apucat să-mi notez că, după 18:30, la Bujanovac au explodat 15 proiectile. Că alte 5 sate, de lângă Vranje și Prizren, au fost intens bombardate. Și că Djakovica a rămas fără apă, după ce o rachetă a nimerit conducta principală de alimentare. Mai târziu, s-a anunțat că, în numai două ore, au fost numărate cel puțin 30 de explozii în Kosovo.
NATO a acceptat cererea autorităților militare elene de a suspenda sosirea trupelor Alianței în portul Salonic, în timpul campaniei electorale și a desfășurării alegerilor pentru Parlamentul European, relatează AFP. Statul major al Armatei elene a cerut NATO să suspende sosirea trupelor în Salonic, în perioada 3-15 iunie, a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului Dimitris Reppas. “Cererea a fost acceptată,” a precizat el. Portul Salonic este punctul cheie în cadrul operațiunilor de întărire a contingentelor NATO din Macedonia, datorită calității instalațiilor de aici, precum și datorită apropierii de frontiera aflată la o distanță de 30 de kilometri.
În această seară, n-am transmis nimic pentru Știrile ProTV. A fost singura oară când nu au funcționat telefoanele mobile exact când aveam nevoie. Căzuse rețeaua și avaria a fost remediată abia după ce jurnalul nostru se încheiase. Mi-a părut rău, mai ales că, pe lângă bombardamentele din ultimele 24 de ore, mai voiam să anunț că mâine urma să înceapă la Belgrad procesul lui Steve Pratt și Peter Wallace, cei doi australieni de la organizația umanitară CARE International, care recunoscuseră că erau, de fapt, spioni ai NATO. Odată cu ei, era judecat în regim de urgență și un cetățean iugoslav, acuzat de complicitate. Îngrijorat că nu mi-a auzit corespondența, Mile Cărpenișan m-a sunat de la Timișoara, să mă întrebe ce s-a întâmplat.
La 22:48, destul de târziu pentru ultimele zile, sirenele anunțau alarmă aeriană la Belgrad. În Kosovo, nu era nevoie să mai sune alarma, pentru că bombardamentele nu conteniseră o clipă. La 20:00, trei proiectile loviseră un sat de lângă Lipljan, iar alte șapte explodaseră între satele Drenja și Jab, de lângă Istok. La 21:20, au fost bombardate satele Strpca, de pe muntele Sar, și Konjuh, de lângă Prizren. La 21:50, avioanele NATO au lansat, în 3 raiduri, 10 bombe asupra unei ferme de animale din satul Komoran, la 15 kilometri sud-vest de Priștina.
Între 23:15 și 23:45, bombardamentele s-au concentrat asupra Priștinei, unde au fost auzite 3 explozii puternice. Apoi s-au mutat în zona Prizren, 6 rachete lovind localitatea Lebane și 4 – satul Grmja. La 0:45, opt proiectile au lovit Veliko Grabovnica, un sat de lângă Leskovac, care a mai fost atacat de două ori, la 1:38 și 2:15. Mi-am notat 2 explozii puternice, care au afectat satul Markovic, de lângă Kursumlija. Pentru că, deja, trebuia să mă concentrez asupra a ceea ce se întampla în restul Serbiei.
Peste 50 % dintre refugiații din Kosovo sosiți în Albania și Macedonia au mai puțin de 18 ani, iar 40 % dintre aceștia au mai puțin de 14 ani, a afirmat purtătorul de cuvânt al NATO, Jamie Shea, care a vorbit despre o “generație pierdută“, relatează AFP. “Aproximativ 20.000 de refugiați au vârste sub 1 an, iar din luna martie, s-au născut 1.000 de copii în taberele de refugiați,” a precizat Shea. “Acești copii s-au născut fără incubatoare, fără electricitate, fără asistență medicală, fără apă, fără un acoperiș deasupra capului, fără nimic. Ei au, totuși, mai multe șanse decât copiii din Belgrad. NATO nu dorește să facă rău nici unui copil, dar nenorocirea este că albanezii din Kosovo nu au de ales între un incubator care să funcționeze cu electricitatea lui Slobodan Milosevic și un incubator fără electricitate. Ei nu au, pur și simplu, incubatoare, pentru că au fost izgoniți de acasă și trăiesc în taberele de refugiați.” În opinia lui Shea, regimul de la Belgrad dispune de câteva generatoare de siguranță pentru a face față întreruperilor de curent electric. “Le-ar putea utiliza pentru a alimenta spitalele, școlile sau armata,” a adăugat el.
Atacurile începuseră încă de la 22:10, când antiaerianaNiș-ului a respins primul raid asupra orașului. La 23:07, a fost bombardat aeroportul Ponikve de la Uzice și satele din regiunea muntelui Zlatibor. Singur pe acoperișul hotelului “Toplice“, așteptam atacul asupra Belgradului. La 0:20, am văzut intrând în acțiune antiaeriana Novi Sad-ului. Fără prea mare eficiență, pentru că 5 explozii succesive au luminat cerul dinspre nord. Radio Novosti a anunțat că proiectilele au lovit, pentru a treia oară, clădirea Televiziunii Novi Sad. Sau mai bine zis, ruinele acesteia. Exploziile au provocat un incendiu puternic și au avariat casele din apropiere.
Fără să vină spre noi, avioanele au continuat să atace regiunea Novi Sad-ului, până spre ora 1:00, lansând rachete asupra releului de televiziune de la Iriski Venac și a satelor de pe muntele Fruska Gora. La 1:10, barăcile părăsite ale unei ferme de lângă satul Ralje au fost făcute una cu pământul. La 1:15, când s-au întors către Niș, avioanele au mai lansat câteva proiectile asupra viaductului de la Veliko Plano, de pe autostrada spre Belgrad. De la 1:20, atacurile s-au concentrat asupra portului Prahovo, de pe malul Dunării. Nu mai puțin de 10 proiectile au lovit depozitele “Jugopetrol”, unde au fost rănite mai multe persoane. Apoi a fost bombardat orașul Negotin, de lângă granița cu România.
NATO va avea, începând de joi, o forță permanenă de deminare în Marea Mediterana, a anunțat Comandamentul de Sud al Alianței Nord-Atlantice (AFSOUTH), citat de AFP. Această forță, numita Mine Counter Measures Force Mediteranean (MCMFM), va fi dotată cu opt detectoare de mine și o navă de susținere, fiind puse la dispoziția NATO de Belgia, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Spania, Turcia și SUA.
Cred că avioanele s-au retras în spațiul aerian al Bulgariei, îndreptându-se spre bazele aeriene din Turcia, pentru că au continuat să aștearnă un covor de bombe tot mai spre estul țării. La 1:30, 15 proiectile de mare putere au lovit depozitele “Jugopetrol” și transformatorul de energie electrică al unei fabrici din orașul Bor, de pe Valea Timocului. Legăturile telefonice cu această regiune, locuită de foarte multi etnici români, au fost întrerupte, așa că n-am putut afla mai multe detalii. Între 2:30 și 2:50, a fost atacată zona orașului Pirot. Aici, 4 explozii puternice au răsunat în cartierul Tanasko Rajic, de la periferie, și una în satul Izvor din apropiere. De asemenea, cel puțin 2 rachete au lovit releul de televiziune de pe Crni Vrh, de la 10 kilometri de oraș.
La scurtă vreme după atacul asupra portului Prahovo, sârbii au anunțat că antieriana ar fi reușit să doboare un avion inamic, care s-ar fi prăbușit pe teritoriul românesc, în apropierea confluenței cu granița iugoslavă și bulgară. Se adăuga că oamenii din Prahovo au văzut cum malul românesc al Dunării era survolat de elicopterele de recuperare ale NATO, căutându-l pe pilotul care se catapultase. Cam la aceeași oră, s-a anunțat că, deasupra satului Bojevac de lângă Pozarevac, ar fi fost doborât încă un avion al NATO, de tip Harrier. Puțin mai târziu, sârbii au revenit, precizând că fusese vorba de un aparat de tip Tornado, cu doi piloți la bord, care au reușit, și ei, să se catapulteze. Înainte de a se prăbuși în regiunea satului Petrovac, piloții au decuplat rezervoarele avionului, care au fost găsite lângă Aleksandrovac. Ajutați de localnicii care cunoșteau mai bine regiunea, militarii sârbi au organizat mai multe potere, pentru a-i captura pe piloți înainte de a fi recuperați de elicoptere.
Liderul UCK Hashim Thaqi a anunțat că acceptă ideea unui protectorat internațional în Kosovo, ca un pas intermediar până la independența provinciei. El a declarat că durata presupusului protectorat nu are importanță, dar a subliniat că acesta trebuie să fie temporar și să reprezinte o fază tranzitorie spre independența provinciei. La sfârșitul săptămânii, Thaqi își manifestase dorința unei întrevederi urgente cu Rugova, la Tirana, pentru a pune capăt dezacordurilor dintre ei, însă, până în prezent, acesta nu a dat nici un răspuns.
Nu puteam să înțeleg de ce piloții NATO insistau să lovească – așa cum au făcut și în această seară cu ruinele Televiziunii Novi Sad – ținte deja atinse în atacurile anterioare. Nu numai eu, ci și alți colegi cu care am stat de vorbă mai târziu, am ajuns la concluzia că această îndârjire cu care semănau bombe peste tot nu servea decât pentru a consuma cât mai multă muniție, pentru a stimula producția de armament. Și, așa cum, nu o dată, sârbii au atras atenția, arătând resturile unor proiectile pe care scria că trebuiau utilizate până în 1998 sau chiar 1985, Aliații scăpau în acest fel de niște bombe expirate. A căror distrugere, ținând cont de standardele ecologice, la mare preț în Occident, ar fi costat o grămadă de bani.
Cel mai bun exemplu al acestei risipe era depozitul “Jugopetrol” din cartierul belgradean Cukarica. Baraca din tablă ondulată așezată pe schelet metalic, cu butoaiele goale din interior și cu rezervorul de carburanți îngropat în pământ nu costau mai mult de 100.000 de dolari, oricât aș exagera. Ei bine, depozitul fusese lovit de cel puțin 10 proiectile, dintre care numai primele două rachete Tomahawk costau 1 milion de dolari bucata.
SUA exercită presiuni asupra Ucrainei, cerându-i să oprească tranzitarea petrolului destinat Iugoslaviei prin porturile sale la Dunăre, a anunțat Pentagonul, citat de AFP. “Aviația NATO a început să distrugă centrele petroliere de stocare și rafinăriile iugoslave, dar Belgradul încă se aprovizionează cu produse petroliere pe Dunăre,” a afirmat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Kenneth Bacon. “Credem că o parte a petrolului provine din Rusia și trece prin porturile ucrainene, de aceea dorim să vorbim cu reprezentanții ucraineni, în speranța că îi vom determina să oprească această tranzitare.”
După ce atacul asupra Novi Sad-ului a încetat, am coborât în cameră, căutând un post de televiziune de unde să mai aflu noutăți. Ceva mai devreme, vorbisem la telefon cu prietenul meu, Tudor Flueraș, corespondentul din Timișoara al “Evenimentului zilei“. El mi-a povestit că 48 de refugiați albanezi, cazați într-o tabără de pe Valea Minișului, din județul Caraș-Severin, s-au supărat pe condițiile oferite și, fără să anunțe pe nimeni, s-au urcat în tren și au plecat spre București, unde doreau să ceară să fie duși în altă țară. În urma lor au lăsat un adevărat dezastru. Au tras un chef de pomină, distrugând dormitoarele și grupurile sanitare și spărgând toate geamurile taberei. Cpt. Dan Bortiș de la IPJ Caraș-Severin a declarat că pagubele se ridică la câteva zeci de milioane.
Mi-a mai povestit de un raport al serviciilor secrete chineze, dezvăluit de cotidianul “The New York Times“, potrivit căruia bombardarea Ambasadei Chinei din Belgrad a fost un act deliberat. Chinezii afirmau că bombele – cunoscute sub inițialele JDAM, cel mai avansat tip de proiectile utilizat de armata americană – erau ghidate prin GPS, cu ajutorul unei rețele de sateliți. Una dintre ele a lovit exact camera de cifru, de unde erau transmise comunicațiile codate către Beijing, iar alta a explodat în biroul atașatului militar. Deși a insistat, i-am explicat că nu-i pot dezvălui acum, la telefon, motivul real al bombardării ambasadei chineze.
O hartă greșită a fost cauza bombardării de către forțele NATO a Ambasadei Chinei de la Belgrad, în noaptea de 7/8 mai, a precizat generalul Wesley Clark, într-un raport remis secretarulului general al Alianței, Javier Solana, citat de AFP. În acest raport, care se prezintă sub forma unei scrisori foarte detaliate, Comandamentul Suprem al Forțelor NATO din Europa insista să precizeze că eroarea a fost cauzată de actualizarea greșită a unei hărți mai vechi a capitalei iugoslave.
Căutând un post sârbesc de radio, am dat peste frecvența Radio România Actualități și am ascultat știrile din țară. Președintele Emil Constantinescu se întâlnise azi cu Richard Schifter, consilier special al secretarului de stat american, și i-a explicat că România dorește să se implice în reconstrucția Iugoslaviei, având capacități excedentare în producția de ciment, oțel și energie electrică. Potrivit purtătorului de cuvânt prezidențial Răsvan Popescu, șeful statului român a insistat că nu trebuie să se repete “experiența ratată” a Bosniei, a cărei reconstructie s-a făcut prin limitarea importurilor la țările Uniunii Europene. Schifter s-a arătat interesat de posibilitatea ca în planul de reconstrucție a sud-estului Europei, să se acorde o importanță deosebită refacerii drumurilor din România, ca alternativă la rutele iugoslave. Simple promisiuni, fără nici o acoperire!
Înainte de a mă culca, m-au sunat colegii de la emisiunea de dimineață de la ProTV și mi-au spus că pot dormi liniștit, pentru că nu doresc o corespondență telefonică de la mine, decât dacă se întâmplă ceva ieșit din comun. N-am mai insistat să-i lămuresc că n-au dreptate, gândindu-mă că, poate, eu eram cel care greșea, fiind total absorbit de evenimentele la care eram martor. M-am trezit, totuși, la 6:00, și am ascultat știrile la un post de radio, îngrijorat să nu se fi întâmplat ceva important prin alt oraș și eu să nu știu. Nu am remarcat nimic și m-am culcat la loc, în timp ce, la 6:23, sunau sirenele de încetare a alarmei aeriene.
Nicosia a interzis astăzi intrarea unui ministru sârb pe teritoriul cipriot, ca măsură în cadrul sancțiunilor adoptate de UE împotriva Iugoslaviei, a anunțat seful diplomației cipriote, Ioannis Kasoulides, citat de AFP. Ministrul sârb fără portofoliu Bogoljub Karic sosise pe aeroportul din Larnaka, venind de la Budapesta, însoțit de soția sa, a precizat Kasoulides. Oficialul, care vizitează frecvent Ciprul, conduce Karic Banka, o instituție financiară cu sediul la Limassol. Guvernul cipriot a decis, în aprilie, să respecte sancțiunile decise de UE împotriva Belgradului, în ciuda simpatiei opiniei publice din Cipru pentru iugoslavi. “Este un lucru bun că ministrul sârb și soția sa, care încercau să părăsească Iugoslavia, au descoperit că nu exista zone sigure în care să fie bineveniți,” a declarat Jamie Shea, care a reamintit că acesta era “unul dintre bancherii președintelui Milosevic și a jucat, cu siguranță, un rol în furnizarea de fonduri pentru a-l ajuta să acceadă la putere, la sfârșitul anilor ’80”.
Adormisem spre dimineață, cu ochii în televizor și cu zgomotul împușcăturilor de afară în urechi. Când m-am trezit, am plecat împreună cu Liviu Butoi, spre centru. Fuck! Pe oriunde mergeam, trăgeau unii după noi. Dinspre clădirea Poștei, dinspre hotelul Continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furișându-ne pe lângă ziduri, până în Piața Libertății. Ciudat era că, deși se auzeau zgomotul rafalelor, nu ricoșau gloanțe în jurul nostru, dar am realizat asta abia mai târziu, când ne-am rememorat acele momente.
În Piața Libertății, ne-am dus la Garnizoana Timișoarei, cu livretele militare în mâini, să ne oferim să apărăm Revoluția. Militarii ne-au mulțumit, dar au refuzat să ne dea arme și ne-au trimis acasă, asigurându-ne că se descurcă. Cât am stat în fața porții, trăgeau unii de pe acoperișurile clădirilor din piață și câțiva soldați se târau spre intrările vechi, ca să anihileze cuiburile de teroriști. Câteva minute mai târziu, îi vedeam făcând semne din luminatoarele acoperișurilor, în timp ce gloanțele camarazilor le vâjâiau pe la urechi. Până să plecăm, mai mulți demnitari comuniști ai județului au fost aduși la Garnizoană și păreau ușurați că ajung acolo și nu sunt lăsați pradă furiei mulțimii care îi căuta pe acasă.
Ne-am dus până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.Republicii. Ne-au spus că s-a tras și din podul clădirii lor și am urcat să verificăm. Într-un fel de mansardă improvizată chiar în pod, locuia “Vampirul“, un prieten de-al nostru a cărui poreclă venea de la înfățișarea scheletică pe care o avea. Exasperat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase în vecini. Cu niște lanterne chioare, am bâjbâit prin podul clădirii vreo jumătate de oră, având grijă să nu ne omoare nici eventualii teroriști, nici bravii noștri soldați din Piața Operei, care ne-ar fi putut observa și confunda foarte ușor. N-am găsit pe nimeni.
Am plecat spre cartierul “Între vii”, la familia Timoceanu, unde ne-am reunit toți prietenii. Am ajuns cu greu, pentru că toată lumea trăgea după mine. De rafalele dinspre Poștă nu mai îmi era frică, pentru că m-am prins repede că nu era ceva în regulă, fiindcă nu ricoșau gloanțe în apropierea mea. Problema a fost când m-am apropiat de Gara de est, unde erau soldați care ripostau unor tiruri din direcția depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada Ialomița și trăgeau în tot ce mișca.
Am rămas cu prietenii mei la familia Timoceanu mai multe zile și nopți și am trăit împreună emoțiile induse de Televiziunea Română Liberă. Prinderea lui Ceaușescu, procesul sumar, execuția și toată nebunia pe care mulți o cunoașteți. Culmea era că, deși ne aflam într-o zonă fără nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toată noaptea trăgea cineva. Am sunat la Garnizoană și au trimis niște soldați care s-au învârtit degeaba prin zonă într-o după-amiază. Desigur, imediat ce au plecat, împușcăturile au început din nou. Au încetat subit, odată cu execuția cuplului Ceaușescu și nimeni n-a dezlegat vreodată enigma trăgătorilor.
Am trecut în acea perioadă prin o grămadă de peripeții. Căsuța prietenilor mei era ascunsă în dosul unei vile în construcție, locuită doar la parter și etajul al doilea, de verișorii lor. Era să-l omorâm pe unchiul lui Gabi, care făcuse într-o zi o glumă sinistră, zgâlțâind ușa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care strigau că vin teroriștii peste ele. Eu și încă un prieten am pus mâna pe câte un topor și am deschis ușa, gata să-l nimicim pe “teroristul” care râdea în hohote de șotia pe care o făcuse. Ne-am preparat sticle incendiare și am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul trăgător care ne aliena nopțile. Degeaba!
Cătălin, băiatul cel mic al familiei Timoceanu, a venit acasă abia prin 24 seara. Păzise până atunci, împreună cu o brigadă de revoluționari, intersecția de lângă antenele de radio din apropierea cimitirului din Calea Lipovei. Era necăjit că-l ratase pe un ofițer de Miliție, celebru în Timișoara pentru abuzurile lui. Acesta nu oprise mașina la baricada lor și a căutat scăpare pe bulevardul Circumvalațiunii, însă revoluționarii de la baricada de lângă Fabrica de lapte i-au plasat o sticlă incendiară în parbriz și a murit lovind cu mașina un stâlp. Scheletul carbonizat al Daciei, cu un drapel înfipt în bord, a zăcut multe zile în locul ăla. Pe mașină au scris cu spray numele jigodiei omorâte acolo.
Ca și când nebunia de la Televiziunea Română Liberă nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie, începuse să emită prima televiziune privată din România: TVT’89. Emiteau după miezul nopții și difuzau casete filmate în ultimele zile și reportaje infantile, în care ne arătau câte sticle de whisky avea în casă nu mai știu ce ștab comunist. Noi ne prăpădeam de râs, pentru că aveam iubite din lumea bună din oraș, ale căror familii erau mult mai înstărite decât ce ne arătau ei la televizor. Ca să nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor puși la stâlpul infamiei de cei care învățau din mers noțiunile de bază ale jurnalismului. Apăruse “Luptătorul bănățean“, adică fostul ziar comunist ”Drapelul roșu”, dar cu nume schimbat, plin de tâmpenii și dezinformări, de reportaje sfâșietoare și povești din zilele trecute, de mesaje ale Frontului Democratic Român, ale Frontului Salvării Naționale, ale Armatei… Abia apucam să mai trec pe acasă cinci minute, să-mi schimb hainele și s-o liniștesc pe maică-mea, care nu mai spera să mă vadă viu, știind cât de nebun eram.
Viorel și Mariana Timoceanu, care au fost dintotdeauna, pentru toată gașca noastră, ca o a doua familie, au avut grijă de noi până după Anul Nou, când nebunia s-a mai domolit. Provenind din familii de foști deținuți politici, cu adânci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atât de frumos, încât nu a fost nevoie de prea multă vreme ca să înțelegem singuri mascarada în care se transformase Revoluția noastră. Iliescu ne lămurise încă de la început că nu era decât un comunist reșapat, a cărui perestroika nu mai putea fi aplicată, deoarece muriseră prea mulți oameni și ne doream ceva mai mult decât un comunism cu față umană. Frontul Democratic Român, înființat la Timișoara în 21 decembrie 1989, se topise în FSN. Jocurile se făceau la București. Timișoara mai era pomenită doar la parastasele de 40 de zile ale celor morți în decembrie. Străzile erau pline de tarabe de unde cumpărai mormane de ziare locale sau centrale. În scurtă vreme, a început exodul spre Iugoslavia, în care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratiță sau prosop de bucătărie găsit prin jalnicele noastre magazine.
Un singur lucru nu se va mai schimba niciodată și va fi transmis din generație în generație: spiritul Timișoarei. L-am învățat uniți împotriva gloanțelor unui regim dictatorial, ne-a intrat în sânge în acele zile în care am așteptat România să se ridice alături de noi și ni s-a cristalizat definitiv când am învins.
La 9:00 dimineața, am ajuns din nou în Piața Operei. Erau deja mii de timișoreni acolo și se adunau tot mai mulți. În jurul prânzului, o mare de oameni se întindea între Operă și Catedrală. A urmat o zi halucinantă. Piața devenise inima Revoluției. Balconul Operei era înconjurat de pancarte și mesaje. La microfon se perindau tot felul de oameni, într-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. Era o baie de libertate, în care toți ne aruncaserăm și care ne transformase complet. Eram ca niște frați dintr-o mare familie, care își împărțeau tot. Soseau dube cu pâine trimise de brutari și, precum în legenda biblică, un colț încă aburind ajungea și la mine, câteva minute mai târziu. Veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apă minerală.
În piață se cânta, se striga “Libertate!” și “Jos Ceaușescu!” și se nășteau copii, botezați pe loc Victor sau Victoria. Din când în când, la îndemnul câte unui vorbitor, lumea se întorcea cu fața spre Catedrala scăldată în razele soarelui, îngenunchea și rostea în cor “Tatăl nostru“. Aveam senzația că Dumnezeu aproape că se materializase și ne ocrotea, zâmbind aprobator. Balconul Operei devenise scenă, sediu al liderilor Revoluției și agenție de știri. Deja de dimineață, se aflase că ieri au fost împușcați oameni care au ieșit în stradă la Lugoj și ceva mai târziu, se anunța că orașul se declarase liber de comunism, după modelul Timișoarei și căzuse în mâinile revoluționarilor. Veneau vești că a început și la Arad, apoi Cluj, Sibiu, Târgu Mureș. La București, Ceaușescu adunase lumea la un miting împotriva Timișoarei.
piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989
La un moment dat, s-a anunțat că au sosit 3 garnituri de tren de la Craiova, încărcate cu muncitori în uniforme de gărzi patriotice și înarmați cu ciomege, trimiși să dea o lecție huliganilor care devastează Timișoara. Ceferiștii le-au oprit in Gara de est. Oltenii au coborât, descumpăniți că, în loc de iredentiști, au fost înconjurați de sute de oameni care scandau “Libertate!“, “Jos Ceaușescu!” și “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Câțiva au fost aduși la Operă și, cu vocea gâtuită de emoție, povesteau că au fost luați direct de la ieșirea din schimburi și trimiși aici. Li s-a dat de mâncare și au jurat să se întoarcă acasă și să pornească Revoluția și la ei.
În jurul prânzului, cineva a anunțat că mitingul de la București, de condamnare a huliganilor din Timișoara, s-a spart, iar transmisia Televiziunii Române a fost întreruptă când Ceaușescu a fost huiduit, deși a încercat să promită majorarea pensiilor, salariilor și alocațiilor pentru copii. Am fugit până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau lângă Piața Operei și se uitaseră la acea transmisie specială. Erau foarte contrariați. Spuneau că n-au apucat să înțeleagă ce se întâmpla, că dictatorul a încercat să potolească mulțimea și apoi programul s-a întrerupt brusc. Am încercat să sunăm prietenii din București, dar era imposibil să prindem o linie telefonică liberă.
piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989
M-am întors în piață, unde continua nebunia. Din balcon, Lorin Fortuna citea periodic Proclamația Frontului Democratic Român, apoi cineva își căuta copilul pierdut prin mulțime. Se tipăriseră manifeste cu Proclamația, din care mai am și acum pe acasă un exemplar. Unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. Mă enervam când era lăudat secretarul județean PCR Radu Bălan, despre care se zvonea că ar fi fost primul care s-a opus ca Armata să tragă în noi și chiar îmi amintesc că s-a scandat pentru prima oară numele lui Ion Iliescu, despre care se știa de la Europa liberă că ar fi un comunist de tip Gorbaciov. Însă acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru că deja “Jos comunismul!” devenise obiectivul nostru prioritar. Mă distra la culme când îl vedeam în balcon pe Tudorin Burlacu (Ringo, cum îi spuneam prietenii), pentru că era ultimul loc în care mi l-aș fi imaginat, ținând cont de viața lui de până atunci.
Seara, balconul s-a transformat într-un fel de Cenaclu “Flacăra”, unde au fost invitați tot felul de artiști. Revoluționarii din Operă se temeau că lumea va pleca din nou acasă și ar putea fi atacați de vreun comando al Securității. Am rămas câteva mii de oameni peste noapte. Tot timpul aveam grijă să nu-mi alunece de pe mâneca stângă panglica tricoloră care-mi atesta calitatea de revoluționar și chiar am stat vreo două ore de gardă lângă restaurantul “Cina”, în brigăzile care păzeau accesul spre Piața Operei. Primisem sarcina de la cei din balcon și eram foarte fericit să fiu util Revoluției, deși armele noastre erau câte-o creangă ruptă dintr-un copac.
Noaptea, a fost ceva mai răcoare, însă mai urcam până la părinții lui Liviu Butoi, să bem un ceai fierbinte. După ora 1:00, Liviu a reușit să vorbească la telefon cu Mircea Tiberian, care i-a spus că în centrul Bucureștiului se trage împotriva demonstranților, care urmaseră exemplul nostru. Ni s-a strâns inima, pentru că ne-am amintit prin ce trecusem și știam că-i așteaptă aceeași soartă. În piață, se anunțau mesaje din tot mai multe orașe în care românii ieșiseră la Revoluție. “Să fie judecat, aicea, în Banat!” era noua scandare, pentru că simțeam că sfârșitul regimului Ceaușescu e atât de aproape.
N-am să uit niciodată amintirile din 21 decembrie 1989. Nu am mai trăit și nici nu cred că voi mai regăsi sentimentele de atunci, căldura cu care ne îmbrățișam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodată, solidaritatea incredibilă, bucuria care iradia din fiecare și, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinită. Eram fericiți, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici și credeam din tot sufletul că Dumnezeu ne-a mântuit.
În 21 decembrie 1989, am învățat să-mi trăiesc libertatea și nu voi uita niciodată.
Era o dimineață superbă. Perfect senin. Soare strălucitor, cu acele raze blânde și calde care-ți relaxează fața. Dimineți din cele pe care încă le mai întâlnești iarna în Timișoara. Locuiam în Soarelui, un cartier mai nou al Timișoarei, cu blocuri comuniste gri și strâmbe, cu alei butucănose și pline de noroi. Spre stația de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion și gardul intreprinderii AEM, alee pe care am prins-o pe când era doar o potecă de pământ, născută din urmele pașilor celor din schimbul întâi. Și care trecea, desigur, pe lângă o mică mlaștină cu stuf și broaște.
Pe la 9:00, am plecat spre intersecția cea mare de pe Calea Buziașului. Mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industrială ieșeau în stradă. În ordine, începând cu intreprinderile de la marginea orașului, cărora li se alăturau ceilalți, în drumul către centru. Coloana de la IOR s-a unit cu cea de la “Electrotimiș“, apoi AEM și au luat-o în jos spre “Spumotim“, “Tehnometal“, “Detergenți“… Strigau “Acum ori niciodată!” “Români, veniți cu noi!“. Era o imagine copleșitoare. Hotărâți, cu drapele cu stema decupată și pancarte cu numele intreprinderii și “Libertate!” sau “Jos Ceaușescu!“, pictate stângaci pe niște pânze găsite în magazie.
Am fugit repede la studioul lui Liviu Butoi de lângă liceul “C.D.Loga”. Nu era acolo. Când am ajuns în Piața Operei, am auzit “Libertate!” și “Armata e cu noi!” dinspre Parcul Central. De la gară, veneau coloanele cu muncitorii de la “Solventul” și “ELBA“. În fruntea lor, un autoblindat cu țeava trecută prin gaura din drapelul național, călărit de militari îmbrățișați de oameni simpli. Au ocolit parcul și au îngenuncheat în fața Catedralei, rostind într-un cor monumental “Tatăl nostru“.
În fața Operei s-au adunat mii de oameni. S-a umplut piața. O parte voiau să ajungă în balconul Operei, alții cereau să mergem la Comitetul Județean de Partid. M-am întâlnit cu Liviu Butoi și am fugit să luăm aparatul foto. Cumpărase mai demult din piață o vechitură de la începutul secolului XX, care arăta ca o cutie neagră de cafea și nimeni nu bănuia ce este de fapt. Obturatorul era acționat manual, dar Liviu învățase să intuiască timpul de expunere, după lumina zilei. Făcea poze pe film lat, de o calitate surprinzătoare. Am așteptat coloana lângă hotelul Continental. În intersecție, era o tanchetă ai cărui militari au fraternizat cu mulțimea. Când s-a umplut de lume, cineva a venit cu ideea să pornim spre Comitetul Județean PCR la adăpostul tramvaielor oprite deja. Oamenii au vorbit cu vatmanii și am început să înaintăm. Când am ajuns în dreptul bulevardului C.D.Loga, ne-am oprit.
coloanele de manifestanți ajung lângă comitetul județean pcr timiș, la adăpostul tramvaielor, în 20 decembrie 1989
Clădirea Comitetului Județean de Partid era înconjurată de 3 rânduri de militari. Primii erau soldați, următorii – din trupele regulate ale Miliției, iar ultimul rând era format din parașutiștii de la Buzău sau Caracal. În stânga clădirii, în fața Facultății de medicină, erau blindate și camioane cu soldați. Au fost momente de șovăială… Dacă trag? Lumea scanda “Fără violență!“, “Armata e cu noi!” și “Soldați, soldați, pe cine apărați?“. Ni se părea că suntem prea puțini. Deodată, scandarea “Libertate!” a început să crească tumultuos, ca valurile unei viituri. “Vine UMT-ul!” a strigat cineva. Nu știu de ce, dar strungarii, sudorii și lăcătușii de la UMT ni se păreau un fel de arhetip al muncitorului vânjos, hotărât și invincibil. În fruntea lor, ca un Poseidon ieșit din valurile oceanului, era un bărbos îmbrăcat într-un cearșaf alb, pe care scria “Libertate” și “Jos Ceaușescu!”. Mai târziu, am aflat că se numește Ion Marcu.
Coloanele care veneau dinspre Podul Decebal au urmat aceeași tactică cu tramvaiele. În scurtă vreme, lumea a prins curaj și mulțimea a umplut strada pe jumătate. Eram față în față: militarii care apărau Comitetul Județean și noi, flancați de tramvaie. Între cele două tabere, erau liniile de tramvai și cele două scuaruri cu pomi. Militarii erau, evident, descumpăniți de scandările noastre și de momentele când îngenuncheam, rostind “Tatăl nostru”. Nici nu știu când am ocupat și restul străzii, ajungând la doi metri în fața lor. Liderii care își conduseseră coloanele de la intreprinderi au constituit un comitet ad-hoc, care parlamenta cu ofițerii. La un moment dat, aceștia au acceptat să retragă parașutiștii, în uralele mulțimii, care striga “Armata e cu noi!”. De undeva, a apărut o portavoce, prea slabă, însă, pentru a stăpâni mulțimea. Din clădire, au tot început să iasă persoane care parlamentau cu cei din primele rânduri.
manifestanții ajunși în fața sediului cj al pcr timiș în 20 decembrie 1989. foto: lucian puiu
S-a căzut de acord ca o delegație a demonstranților să intre în clădire. Lista s-a format destul de greu. La cât de înfierbântat eram de ce se întâmpla, aș fi vrut să intru și eu, dar maturitatea lui Liviu Butoi ne-a oprit. Au urmat clipe lungi de așteptare și, când lumea a început să-și piardă răbdarea, în balcon au apărut reprezentanții noștri, care încercau să liniștească atmosfera. La început, strigau, apoi cineva le-a adus portavocea și, într-un final, difuzoarele unei stații de amplificare au fost scoase pe geam. Erau, evident, încordați. Și-au spus numele de mai multe ori, rugând oamenii să le țină minte, dacă li se va întâmpla ceva.
Mi-l amintesc și acum, în afară de Marcu, pe Sorin Oprea, pe care-l văzusem prima oară în 16 decembrie, încercând să mobilizeze studenții din Complex. Erau Ioan Savu, cu părul vâlvoi și o barbă neagră de călugăr, Petru Boroșoiu, un tip cam isteric care mă enerva, Petre Petrișor, un jurist rotofei cu mustață stufoasă. Mai erau și alții, de care mi-am amintit mai târziu, când aveam să-i cunosc, dar pe aceștia îi știu cel mai bine dintre cei ce au intrat la negocieri. Veneau pe rând afară, să ne spună ce-au mai obținut sau ce se întâmpla, iar noi reacționam aprobator sau nu. Uneori, părerile erau diferite, dar oamenii ascultau ce strigă și ceilalți și, în scurt timp, se coagula un răspuns, ca într-o democrație ciudată, redusă la esențe. Era fascinant. Liviu trăgea poze după poze, iar eu încercam să-l protejez. Când ni s-a terminat filmul, a fugit până acasă și a ascuns aparatul, apoi s-a întors. Din păcate, filmul acela zace și acum la un fotograf din Timișoara, care promite să ni-l returneze, dar ne tot amână și se laudă că pozele făcute de noi ar fi ale sale.
La un moment dat, cineva a spus că în clădire este prim ministrul României, Constantin Dăscălescu. La cererea mulțimii, a ieșit în balcon, adus, parcă, de ceafă, de Marcu și de Savu. Era timorat și a încercat să promită să rezolve o parte din lista de revendicări. Singura verificabilă era eliberarea imediată a celor arestați în ultimele zile. Celelalte – cum erau demisia guvernului și a lui Ceaușescu, alegeri libere, libertatea presei, doliu național și pedepsirea vinovaților pentru morții de la Timișoara – nu stăteau, oricum, în puterea lui. Parcă la un moment dat, Dăscălescu și-a anunțat demisia, încercând să mai potolească vuietul mulțimii. Oamenii se temeau că trage de timp, pentru a ne pregăti o cursă după căderea serii. A promis că va transmite la București doleanțele Timișoarei.
Între timp, o delegație a plecat la Consulatul iugoslav, pentru a transmite lista revendicărilor și numele celor care au intrat în Comitetul Județean PCR. Aveam încredere în frații noștri sârbi că vor mediatiza lista și lumea întreagă va afla de Timișoara. N-am greșit. Am aflat mai târziu că așa s-a și întâmplat. Spre seară, cineva a anunțat că Ceaușescu va vorbi la televizor despre Timișoara. A fost scos un televizor pe geam și mulțimea parcă a explodat, la auzul cuvintelor dictatorului.
Ne numise “elemente huliganice“, care puneam în primejdie independența și suveranitatea patriei, pe care voiam s-o dezmembrăm și chema întregul popor la “unitate și solidaritate, pentru apărarea cauzei socialismului“. Răspunsul nostru a fost instantaneu: “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Am aflat că Ceaușescu decretase stare de necesitate în județul Timiș. La Timișoara, însă, armata chiar trecuse de partea Revoluției. Militarii au fost retrași în cazărmi. Orașul era în mâinile noastre. După ora 22:00, au apărut primele semne pentru îmbunarea oamenilor. Au început să sosească cei arestați în ultimele zile. Primii au reușit cu greu să ne convingă că sunt autentici, însă eliberarea lor a fost confirmată de informațiile care circulau din gură în gură.
În acest timp, un alt comitet revoluționar se formase în clădirea Operei. Nici mie, nici lui Liviu și nici multor oameni nu ne-a plăcut scindarea aceasta și am hotărât să rămânem în fața Comitetului Județean PCR. Cei din primele rânduri formaseră coloane de protecție a clădirii, după ce militarii au fost retrași. Spre miezul nopții, s-a aflat că Dăscălescu, Emil Bobu și ceilalți trimiși ai lui Ceaușescu au fugit prin curtea interioară, iar lumea a început să se rărească. Liderii din echipa de negociere au plecat, și ei, la Operă, așa că ne-am dus și noi acolo.
balconul operei din timișoara în 20 decembrie 1989
Țin minte din noaptea aia și un detaliu care mi-a sărit în ochi, de care îmi amintesc de fiecare dată când aud teoriile unei conspirații internaționale care ar fi ajutat Revoluția de la Timișoara. Când am ajuns la trecerea de pietoni de lângă Muzeul Banatului, am lăsat prioritate unei mașini roșii, o Lada cu numere rusești, în care erau două persoane. Îmi amintesc cum am râs cu Liviu de ei, la gândul că au nimerit la Timișoara, să-și vândă fierbătoarele, taman când noi făcem Revoluție.
Pe la ora 2:00, când am ajuns noi, în Piața Operei mai erau vreo 300 de oameni, de care cei din balcon se rugau să nu plece, pentru că vor fi atacați de securiști și omorâți, dacă îi vom lăsa singuri. Din noaptea aceea, îi mai țin minte doar pe Ioan Chiș, ale cărui vorbe erau încărcată de multă căldură umană, pe Lorin Fortuna, cel care avea să ajungă primul primar al Timișoarei, iar mai apoi conducea cruciada împotriva reptilienilor în emisiuni obscure de televiziune și pe Claudiu Iordache, pentru că se recomandase scriitor și îmi era rușine că nu auzisem de el. Nu știu de ce, dar grupul de revoluționari din Operă mi se părea mult mai dubios decât cel de la Comitetul Județean PCR, așa că pe la 4:00, am plecat acasă și am adormit fericit: Radio Europa liberă relata ce se întâmplase la noi în zilele trecute. În piață mai erau vreo 50-100 de oameni, adunați în jurul unui foc.
Timișoara se declarase primul oraș liber de comunism din România.
Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.
Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.
Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”
Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.
Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.
Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.
