jungla

ion zubascu @ atelieRElationale #5

by

toamna trecuta, am avut ocazia sa-l filmez pe poetul ion zubascu, la atelieRErelationale, o serie de intalniri interactive cu scriitori, pe care le organiza razvan tupa la cafeneaua dalles din bucuresti. mi-l amintesc pe ion zubascu din spectacolele cenaclului “flacara“ din adolescenta mea, cand canta “te salut, generatie-n blugi“, “fost-am omu’ padurii“, “cand s-o-mpartit norocu’” sau magice colinde maramuresene.

toata viata am crescut in bataia vantului, in voia lui Dumnezeu

fiul unui “dusman al poporului” lichidat de comunisti in inchisoarea de la sighet, zubascu a debutat in revista “flacara“ condusa de adrian paunescu. aparitia la televiziune si in presa de la bucuresti a unui profesoras dintr-un sat de pe valea izei din muntii maramuresului a iritat sefimea comunista din judet. a fost reclamat la ceausescu, insa paunescu l-a salvat.

cei din generatia google pot mai greu sa inteleaga cum reuseau scriitorii din epoca comunista sa citeasca literatura straina contemporana cu ei si cat de pretioase erau “caietele de americanistica” trimise prin posta de profesorul marcel pop cornis de la timisoara. ion zubascu n-a stiut niciodata sa faca bani decat din scris si pentru ca din poezie nu se poate trai, s-a facut jurnalist, pana cand ultimul din cei patru copii a terminat facultatea.

destinul unui copil este unic, ireversibil si irepetabil, pe cand poezia mea, daca este ceva de capul ei, valoarea ei nu se pierde niciodata. dimpotriva, sporeste ca vinul vechi. mi-am amanat cartile, dand prioritate vietii

acum, ion zubascu traieste doar in literatura, toata ziua citeste si scrie. e suparat ca, odata cu rimbaud, poezia si-a pierdut dimensiunea baladesca, epicul si dramaticul. a debutat tarziu, la 32 de ani, cu “gesturi si personaje” (1982), sub girul lui laurentiu ulici, dar nu s-a regasit niciodata in generatia optzecista. dintotdeauna a scris o poezie epica si dramatica, a considerat mijloacele de expresie niste unelte, spre deosebire de “poezia livresca, autoreferentiala, textualista, intertextuala”, foarte centrata pe mijloacele de expresie, a generatiei ’80.

poezia moderna si-a propus sa ridice o casa, dar s-a trezit ca sunt foarte interesante schelele

in cel mai recent volum “moarte de om, o poveste de viata“, o carte despre boala si moarte, ion zubascu incearca sa regaseasca umanul in infernul unei batalii cu cancerul.

ion zubascu nu are blog, nu isi pune poeziile pe internet, nu intra pe forumuri si nu raspunde la mass messaging. considera internetul doar un mijloc de informare si comunicare.

la ora actuala internetul este un nou folclor, o noua etnografie. or, eu vin din maramures: tocmai m-am smuls dintr-un folclor, dintr-o etnografie. dar era o etnografie de prima mana, arhaica, a arhetipurilor. cum sa ma volatilizez acum intr-o etnografie de mana a doua ?

ion zubascu considera ca poemele sale au si un registru de adresabilitate orala, pe care foarte multi poeti il ignora, scriind poezie de raft. isi aminteste ca nichita stanescu reusea adesea sa invinga dificultatea receptarii necuvintelor sale prin farmecul si mitologia personala.

ion zubascu a trait din plin eliberarea de tragedia celor 50 de ani de comunism, in care poetii nu puteau participa la viata publica. oamenii traiau ceva si vorbeau altceva, intr-o lume schizofrenica.

m-am saturat sa vorbesc in poeme despre mine insumi. poetul nu se slujeste doar pe sine, nu e un preot care oficiaza la altarul unei divinitati unice care este el insusi

zubascu s-a refugiat asta-vara in maramures, sa mai scrie o carte, si s-a intors cu o mare tragedie in suflet: maramuresul ACELA nu mai exista decat in imaginatia noastra. oamenii au plecat la munca in occident, pamantul a ramas nelucrat, se sterg drumurile, invadeaza salcamii, murii, zmeurisul, totul e o jungla.

m-am simtit avortat din acel spatiu pe care nu-l mai recunosc. maramuresul era o imagine a ordinii cosmice care tinea in coerenta nesfarsita materie universala. la fel se intampla si cu spatiul nostru public: in absenta poetilor din mijlocul lor, multimile se salbaticesc

am pus pe youtube mai mult de jumatate din intalnirea cu ion zubascu de la atelieRElationale, pentru ca mi s-a parut deosebita si importanta.

am o mare lacomie pentru astfel de intalniri directe cu omul, pe care le pretuiesc foarte mult. miza mea este responsabilitatea de a fi plin, deplin, prea plin in fata acelui om si de a respecta acea fiinta ca unicitate in univers

Share

cambodgia: viata la tara

by

zona rurala a cambodgiei este formidabila. am fost intr-un sat la vreo 40 de kilometri sud de phnom penh. soselele principale sunt asfaltate decent. chiar daca nu sunt marcate si semnalizate, se circula civilizat si soferii au grija ca straniile vehicule pe care le conduc sa nu se atinga. am colindat aproape o luna prin cambodgia si n-am vazut nici un accident. dar toate ghidurile ii avertizeaza pe occidentali sa nu conduca in asia.

ca sa ajungem in catunul pe care il cautam, am mers 10 kilometri pe un drum de pamant care strabate satele din jungla, printre palmieri si orezarii, pe langa case pe piloni si palcuri de vaci albe cu coarne ciudate si cocoasa, invaluiti intr-un praf rosiatic. peisajul e un amestec salbatic intre imaginile din “apocalypse now” si ulitele din copilaria mea la bunici, in epoca electrificarii comunelor din banat.

catunul nostru e din cateva case presarate prin jungla de-a lungul unui rau. desi sunt din lemn, locuintele sunt robuste si au un farmec aparte. pilonii pe care care sunt ridicate formeaza un spatiu functional in timpul zilei, cu hamace, mese si scaune, iar noaptea le izoleaza de insectele si reptilele care misuna prin tufisuri. au curent electric de la baterii de camion ce alimenteaza cateva neoane mici, un aparat de radio si un televizor. periodic, oamenii isi duc bateriile la un “specialist” care le reincarca sub un sopron, la un generator pe motorina.


localnicii pescuiesc scoici si raci din rau, insa pentru peste si-au amenajat iazuri in care pun puietii in fiecare primavara. cresc vite, porci si pui, cultiva orez si legume si – ilegal – cate-un lan cu cannabis de doi metri inaltime in poienitele mai ascunse. restul il primesc de la natura: banane, nuci de cocos, papaya si alte fructe de care n-am auzit. pacat ca n-am reusit sa mai gasesc imaginile cu o planta ciudata, un fel de feriga cu frunze mai mici, care se strangeau cand le atingeai cu degetul.

cand am fost poftiti la masa, nu-mi inchipuisem ca vom fi tratati imparateste in aparenta saracie din mijlocul junglei. pana cand femeia a umplut o rogojina cu boluri din portelan, copiii s-au catarat in cateva clipe intr-un cocotier, din care au inceput sa cada nuci de cocos carora barbatul le-a dat cep cu lovituri de macheta si ni le-a intins zambind, sa bem suc proaspat, aromat si racoritor. am mancat carne de peste si pui, uscata, fiarta sau fripta, o consistenta pasta din creveti tocati, combinate cu orez, legume si tot felul de sosuri stranii, cu gusturi indescriptibile. arsura celor mai picante am stins-o cu felii proaspete de mango, iar la desert am crapat in doua nucile de cocos si le-am cules miezul cu lingurita. parca era iaurt !

intoarcerea prin noapte a fost fabuloasa. pe drumul de pamant tasneau din jungla stralucirile “ochilor de pisica” de la bicicletele satenilor, la concurenta cu licuricii din tufisuri si lampioanele galbui de la streasina vreunei colibe. in viraje, farurile soferului nostru maturau tufisurile si dezvaluiau secvente din batatura cate unei gospodarii. n-am observat nici o carciuma tot drumul…

Share

cambodgia: muzica traditionala khmera

by

sincer, n-am dorit sa vad ce au facut khmerii rosii in cambodgia. n-am vizitat nici tuol sleng, muzeul genocidului, nici piramidele de cranii umane din campurile mortii de la choeung ek. sunt mult prea multe lucruri frumoase de vazut in cambodgia. totusi, am simtit aproape la fiecare pas efectele genocidului comis de comunismul salbatic. in anii ’70, khmerii rosii au omorat o cincime din populatia cambodgiei. o intreaga generatie. toti oamenii educati. au ramas doar ei si au adus din satele din jungla inlocuitori pentru cei pe care i-au ucis. poporul a preluat puterea.

treizeci de ani mai tarziu, cand am vizitat eu cambodgia, mi-a fost aproape imposibil sa gasesc un localnic care sa lege o fraza in engleza sau franceza. fantasticele temple din jungla, descoperite de un francez, sunt restaurate de japonezi. fetele lor isi doresc toale contrafacute, dar pe care scrie cu auriu dolce & gabbana, desi matasuri mai fine si cu modele mai rafinate decat in pietele din phnom penh rareori am vazut. baietii destepti se lafaie in palate si jeep-uri lexus, in timp ce saracii dorm in strada, iar regele planuia sa-i daruiasca sotiei doua turnuri gemene cu nu stiu cate etaje din otel si sticla. aproape nimeni nu mai cunoaste traditiile, nu gasesti nici un fel de muzica khmera, iar mancarea e gatita in stil chinez. pana si tehnicile din saloanele de masaj sunt thailandeze sau japoneze.

am filmat in jungla din ansamblul de temple de la siem ream o melodie traditionala khmera, interpretata de un grup de muzicieni mutilati de exploziile minelor. ultimul cadou din partea khmerilor rosii pentru generatiile urmatoare: cambodgia este cea mai minata tara din lume.

Share