Feed on
Posts
Comments

gheorghe dinica a dat putine interviuri. prietenul meu, remus andrei ion, a stat de vorba cu el in octombrie 2002 si mi-a permis sa-l postez aici:

rep: cat de mult va place sa improvizati ?

nu stiu cat de mult imi place mie, dar improvizatia face parte din arsenalul mijloacelor pe care le foloseste un actor. adica, improvizatia vine dupa o pregatire, totusi. cand stapanesti foarte bine un rol, descoperi in el nuante care nu apareau in repetitii si atunci iti vine sa le spui si – de multe ori – daca sunt legate de personaj, e foarte bine.

am lucrat mult cu david esrig, din ’61 pana in ’78, si am facut niste spectacole extraordinare, dupa parerea mea. eram un trio: el gandea ceea ce o sa monteze in functie de noi. a fost cea mai interesanta perioada din cariera mea.

cand am terminat institutul si m-am dus la teatrul de comedie, care se infiintase atunci, unde am facut al doilea institut. mult mai valoros, dupa parerea mea. cu miscare, cu impostatie vocala, cu esrig care era un pedagog si un regizor deosebit de sclipitor si de modern. pentru mine, scoala cea mai importanta a fost la teatrul de comedie. pe urma, am plecat la bulandra toti trei, unde am lucrat “nepotul lui rameau“, care este mai mult un spectacol de limbaj.

filmul a fost aproape in paralel cu teatrul, dar in “perioada esrig”, lucrul era asa de intens incat parca eram intr-un fel de cantonament. el impunea un astfel de stil de lucru si atunci ce rost avea sa te duci la o colaborare, ca nu se lega cu shakespeare si alte texte clasice pe care le jucam. eram intr-un fel de cantonament pana se termina spectacolul, iar apoi tot antrenamentul continua, cu multe ore de exercitii, pentru ca era multa miscare, corpul trebuia intretinut, trebuia sa ai valoare maxima. era o perioada extraordinara.

nu vreau sa para ca fac pe profesorul de actorie sau teatru. noi am avut si sansa unei mari profesoare de miscare scenica, paula sedil, care a lucrat cu noi la toate spectacolele astea. in plus, am avut diversi specialisti care ne-au ajutat si la impostatie, pentru ca un spectacol cerea multa dezinvoltura si efort. era alt stil de a juca teatru, cu miscare, in tensiune, era altceva…

pe urma, esrig a plecat si am ramas noi sa continuam ceea ce mai prinsesem din stilul lui de lucru, dar nu se compara. el lucra foarte diferit de ceilalti ca si conceptie, ca modalitate, ca intensitate. imi aduc aminte cu mare placere de perioada aceea.

e adevarat: tot ceea ce am castigat din lucrul cu esrig la teatru s-a vazut apoi in film. era ceva mai special ce faceam in rolul diplomatului (din “prin cenusa imperiului“), mai neobisnuit pentru actorul roman de film. si asta, in primul rand, pentru ca aveam pregatire scenica buna, cum se spune.

da, noi am facut putina performanta acolo… dar in film e altceva. nu mai exista claritatea spectacolului de teatru, intervin montaje, lumini, operatorul etc… nu mai depinde de tine, actorul, in totalitate.

nu am avut numai roluri principale, dar in total sunt peste 70 de spectacole in care am jucat, cred. din acestea, sunt vreo 20 in care am avut eu roluri principale. dupa ’90 am mai facut vreo 12. personajele mele au placut. poate si eu am contribuit cu felul meu de a fi, cu natura mea, dar si personajele erau speciale, nu erau letargice. am jucat roluri negative, cum se spune. dar erau mai bine scrise decat cele pozitive, la care bietii colegi trebuiau sa stea “luminis” acolo, in cadru, si sa spuna lozinci. eu am scapat de asta. pentru un actor e obositor, e chinuitor sa fie prea bun tot timpul.

se schimba multe la repetitii. la film, e o problema complicata cu textul, pentru ca este crud si nu este scris de scenaristi. noi nu avem dialoghisti, cum intalnesti in marea industrie de film, unde sunt niste mesteri care scriu replicile, iar altii scriu gag-urile. textul, cand vine la actor, este deja trecut prin niste creiere destepte. la noi, intalnesti replici pe care nu-ti vine sa le spui, nu poti. si atunci, cu acordul regizorului – sigur ! – schimbi o replica asa cum ti-ar suna tie bine. problema e sa creada lumea ca o spui tu, nu ca… citesti ziarul altuia.

rep: cand ati jucat in co-productii, nu v-ati gandit sa faceti pasul “dincolo” ?

nu. de ce ? eu, cu limbile straine, nu prea m-am descurcat. sigur ca, daca ai talent la vorbaria in romana, ai si la cealalta. dar mi-a fost lene. ce sa ma apuc eu sa invat inca o limba ? daca as fi intrat, sa zicem, pe o filiera de impresariat strain, as fi fost obligat sa invat. dar asa, sa invat o limba pe care sa nu o vorbesc cu nimeni…

rep: sunteti teribil de sincer !

foarte sincer. de ce sa fiu altfel ? dar acestea sunt convingerile mele. nu spun vorbe goale, vin din framantarile mele si acestea conving sau nu.

dupa parerea mea, la teatru este mult mai greu, pentru ca responsabilitatea e mult mai mare. la film, este chinuitor pana ajungi la vreo concluzie cu scena respectiva, dupa care tragi o data,  de doua ori, de trei ori uneori si ai terminat cu ea: s-a pus la cutie. la teatru, trebuie seara de seara sa imbogatesti rolul, nu sa joci mereu la fel ca la premiera. mai e si publicul care este cel pretentios seara de seara. nu joci undeva, inchis intro camera si, daca nu iese bine o scena, o refaci. n-ai ce sa mai refaci. s-a ridicat cortina si esti aruncat in groapa cu lei. rezista cine poate.

rep: cum s-a format duetul gigi – manus ?

ne-am intalnit in institut, in aceeasi grupa, la doamna dina cocea si, din vorba-n-vorba, am aflat ca se nascuse in acelasi cartier cu mine: in giulesti. si a fost destul.

rep: rapidisti de mici, deci ?

eu cel putin, asa am fost. saream gardul la stadion, sa vad toate meciurile. se vorbeste acum de galeria rapidului… spanac ! astia fac mai mult galagie, aia erau suporteri.

rep: era platita galeria, ca acum ?

nu. si nici organizata. se forma dintr-o pornire. acum, galeria a devenit un personaj foarte ciudat. o zazanie sau un pericol. vad prin ziare lucruri care ma crucesc. sportul trebuie sa fie o bucurie. mai ales acum, ca se spune ca fotbalul e sportul-rege. trebuie sa fie o bucurie ca te duci pe stadion, nu sa vii umflat sau sa te bati pe acolo…

rep: cum ati ajuns cu acordeonul de gat in turnul din pisa ?

eu cantam din voce, asa.. ocazional. voce am avut, dar nu m-am preocupat sa o pun in valoare, sa o inregistrez. cantam pentru placerea mea, la o bucurie, la o masa. s-a intamplat sa fiu la ziua mihaelei radulescu, impreuna cu horia moculescu si cu titi rucareanu. am cantat si eu doua melodii. atunci, la film, serban marinescu a zis sa fructificam acest lucru.

pe ploiesteanu il cunosteam bine de la “sarpele rosu“, unde am stat nopti intregi cu prietenii. el a fost bucuros, m-a invatat cateva lautarii. s-a nimerit ca serban sa poata sa adapteze niste scene din scenariu si… la premiera, am ramas si eu uluit de reactia publicului fata de noua mea postura. eu am cantat din placere, m-am jucat, adica. am auzit chiar ca au scris ziarele ca scot si un cd si a inceput lumea sa ma intrebe: unde ? cand ? e un proiect, n-am scos nimic. insa reactia publicului m-a bucurat, recunosc.

da, sigur. e o bucurie care tine tot de meserie, desigur.

rep: v-ar placea sa jucati propriul personaj ?

pai, e greu sa-l joc, pentru ca si aici trebuie un scenariu. si cine il scrie ? pentru ca eu nu ma bag. probabil ca sunt si actori-scenaristi. sunt sigur, dar pe mine nu m-a pasionat sa scriu. sau mi-a fost putina lene… ca asa… am eu material ! as face filme bune. dar mi-am canalizat toate eforturile spre actorie si am ramas acolo. nici regia nu-mi place.

rep: de ce nu incercati sa scrieti o autobiografie ?

mie nu-mi plac autobiografiile. nici nu poti sa fii sincer pana la capat, e un reflex in fiecare om. sa ma scot pe mine afara din interiorul meu nu-mi place. si nici sa o faca altcineva nu-mi place.

rep: dar in fiecare rol oferiti ceva din dumneavoastra…

asta e altceva. este vorba de fictiune. dar ca sa povestesc eu ceea ce mi s-a intamplat si ceea ce am facut nu-mi place.

rep: ati cunoscut atatia oameni, aveti asa de multi prieteni…

da. foarte multi. si oameni nemaipomeniti. a fost perioada anilor ’60 – ’70, cand s-a intamplat sa ploua cu mari valori culturale in romania: poeti, scriitori, pictori, muzicieni. generatia de dupa razboi a fost cea mai grozava. a fost o rabufnire de talent.

rep: nu v-a tentat niciodata viata publica, puterea, politica ?

nu, nu ! am o parere si o spun fara nici o retinere: actorul nu are ce cauta in politica. actorul trebuie sa fie un material pe care sa-l modelezi, un material din care sa poti sa faci, in diferite situatii si ocazii, personaje.

ce fel de celebritate mai mare sa vrei decat pe scena ? trebuie sa ma duc la parlament ? unde sa ma duc ? nu cred in actorul politic. actorul apare pe scena. daca e bun, e placut de public. politica ne incurca in meseria asta.

rep: cum vedeti acum, peste ani, socul care a fost in 1989 ?

a fost un soc imens, s-a schimbat tara. s-au schimbat rosturile noastre. mai dureaza, dar se schimba si modul de a gandi al oamenilor.

rep: si faptul ca n-ati mai jucat o perioada ?

n-am mai jucat, da. era o perioada mai intortochiata, nimeni nu stia nimic.

rep: aveti resentimente pentru acele luni ?

nu am resentimente, dar e asa un gust amar. dupa o perioada destul de urata si de intortochiata… lumea doreste multa lumina si asta vine mai greu si perioada se cam lungeste si lumea, saraca, nu are nici o vina…

dar momentul 1989 a fost radical pentru existenta noastra. trebuia schimbarea asta, nu se mai putea.

rep: cum va place sa vi se spuna: maestre, mestere ?

nu

rep: gigi ?

ha, ha, ha ! gheorghe ! nu. sincer, asta cu maestre e o prostie. a devenit o gluma. chiar asa: domnule cutare ? nu, dragutule, spune-mi mai simplu, maestre. acum circula formula monstru-sacru. ce monstru sacru, ba ? in primul rand, ca asta e o tampenie. monstru, mai inteleg, dar sacru ? vine din franceza formula si au preluat-o mai multe fetite care scriu cronici de teatru si film. e mai simplu: sunt actorul cutare, am jucat cutare.

rep: cum de sunteti un om atat de vesel ?

nu sunt vesel, sunt nedoborat. sunt colegi de-ai mei cu talent mare de tot, pe care viata i-a tinut jos. n-au avut forta, probabil, sa se rupa de niste stari. pe mine, natura m-a ajutat. sau cineva de sus. nuuu, sus de tot, in ceruri, si mi-a spus: baga-ti mintile-n cap, viata nu-i usoara si asa mai departe… dar cred ca am avut si multa sansa, asta e concluzia mea. un actor fara sansa nu are nici un rost pe pamant. un actor fara sanatate nu poate sa-si faca meseria. eu ma simt bine, am chef de lucru.

da. dovada ca joc si teatru si film. e adevarat ca am sansa sa fiu si solicitat. la noi, insa, o spun fara nici un fel de rusine, nivelul de trai este scazut, dar actorii merita mai mult. lumea care se uita la scalambaieli sau la tot felul de maruntisuri care apar mai des pe sticla are impresia ca artistii se distreaza. dar actoria este o meserie infioratoare. fiinta ta trebuie sa fie in forma si nu trebuie sa aiba probleme de alt tip, cotidiene. trebuie intretinut organismul proaspat si mintea limpede, sa nu te preocupe niste nenorociri ale vietii si noi – cred – actorii, meritam mai mult decat ne da societatea. exista insa, pasiunea asta oarba pentru meserie, de care unii profita si zic: “lasa-i pe astia, oricum o sa joace !” si asta e de cand ma stiu eu. cand vad ce salariu are un tanar actor, ma sperii. si au aveam salariu mic la inceput, dar in conditiile de viata de astazi, tinerii nu pot trai, supravietui din salariu. si atunci se duc la televiziuni, fac glume proaste, lucruri care nu sunt de mare actorie si se obisnuiesc asa. scade stacheta, dar nu poti sa-i condamni, pentru ca nimeni nu s-a nascut ca sa se sacrifice pentru un ideal.

rep: o intrebare obisnuita: care va fi urmatorul rol al lui gheorghe dinica ?

inca imi bantuie ideea cu iago: se pare ca se vor relua repetitiile la un proiect mai vechi, intrerupt din tot felul de motive. vor incepe foarte curand repetitiile la “o scrisoare pierduta”, unde joc pristanda. data trecuta am jucat catavencu, dar merita sa joci cam toate personajele lui caragiale: e o nebunie ! urmeaza adaptarea aici, la noi, dupa un roman al lui alex mihai stoenescu. se discuta si despre o piesa englezeasca unde o sa am treaba, ma rog. asa, am de lucru, dar trebuie organizat bine timpul, ca sa-mi mai ramana si o seara – doua libere.

rep: e nevoie.

e nevoie, desigur. imi place viata. de cand ma stiu, eu n-am facut rabat la treaba asta. am o echipa de prieteni cu care ma inteleg, comunicam bine in anumite momente si… in viata, trebuie sa te bucuri de fiecare moment.

asta e parerea mea.

bucuresti, octombrie 2002. rep: remus andrei ion

Share