24 martie 1999
În 24 martie 1999, m-am urcat în maşina cameramanului meu Graţian Bălan, care m-a dus la Belgrad. Eram corespondentul Pro TV la Timişoara, cel mai apropiat oraş de Iugoslavia, ţară împotriva căreia NATO anunţase că va declanşa o operaţiune militară. Mi-am luat cu mine două tricouri, câteva schimburi, un pix şi un carneţel deja început. Pe robotul telefonului mobil puteaţi auzi: ” Am plecat la război. Lăsaţi-mi un mesaj şi, dacă nu mă vor nimeri americanii cu vreo bombă în cap, când mă voi întoarce, îl voi asculta. “
Era o glumă, desigur. Nu-mi închipuiam atunci că voi avea ocazia să asist la un război. Cu atât mai puţin, că voi ajunge să fiu singurul jurnalist român care va sta acolo, din prima până în ultima zi. O experienţă extraordinară, pe care orice jurnalist şi-o doreşte, însă puţini au norocul să o trăiască.
Era a doua zi consecutiv când mergeam la Belgrad. În 23 martie, dădusem o fugă cu maşina, pentru a lua o declaraţie de la cei din Ambasada României, ale căror familii fuseseră evacuate şi trimise în ţară. Mai fusesem în capitala iugoslavă de nenumărate ori până atunci. Şi ca turist, şi ca reporter de televiziune, mai ales la sfârşitul anului 1996, în timpul demonstraţiilor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic. Dar, de data aceasta, parcă aveam o strângere de inimă. NATO anunţase declanşarea operaţiunilor militare împotriva Iugoslaviei. Adică, un război.
“Tocmai am dat instrucţiuni comandantului suprem al forţelor aliate din Europa, generalul american Wesley Clark, de lansare a operaţiunilor aeriene în Republica Federală Iugoslavia,” declarase Javier Solana, secretarul general al NATO, la ora 22.17 GMT, conform Agenţiei France Presse (AFP).
Seara târziu, Horia Enăşel, producătorul care răspundea, la ProTV, de ştirile externe, îmi spusese doar atât: “Fugi repede acolo şi ne transmiţi prin telefon tot ce s-a întâmplat ! Apoi filmaţi şi vă întoarceţi la Timişoara în timp util, ca să transmiteţi imaginile pentru Ştirile de la 19.30.” Zis şi făcut. La început, nu eram prea entuziasmat. Nu credeam că se va întâmpla mare lucru şi mai aveam o grămadă de probleme de rezolvat pe acasă, dintre care cea mai importantă era maşina ce aştepta să fie reparată, după un accident uşor pe care îl avusesem. Eram cu cameramanul meu, Graţian Bălan, şi cu Mile Cărpenişan, colegul meu de la Antena 1. Acesta nu avea maşină şi ne-a rugat să-l luăm cu noi. În drum spre frontieră, ne-am oprit la părinţii lui, care locuiau la marginea comunei Jebel şi, înainte de a pleca, m-au rugat să am grijă de Mile. Eram cu 10 ani mai mare decât el şi mă considerau mai matur. Pe lângă asta, când era vorba de un eveniment deosebit, Mile era ca un uragan: imposibil de oprit.
Vameşii sârbi ne-au privit puţin cam strâmb când am intrat în ţară, însă n-au comentat nimic. Păreau uşor iritaţi şi ne considerau vânători de ştiri, amatori de senzaţii tari, nişte şacali care îşi câştigau salariul din nenorocirile altora. N-am zis nimic şi am plecat mai departe. Până ne-am adunat să plecăm şi până am trecut frontiera, s-a lăsat noaptea. Am ascultat ştirile de la posturile sârbeşti de radio şi sângele a început să ne alerge mai repede prin vene : se anunţase că au fost bombardate câteva oraşe sârbeşti, printre care Belgradul şi Pancevo. Maşina noastră gonea pe şoseaua spre capitala iugoslavă, iar noi scrutam orizontul, încercând să descoperim flăcările incendiilor de după bombardamente. Lângă Pancevo, oraş ce se afla la 14 kilometri de Belgrad, am văzut, pe stânga, lumina unei flăcări. Pe măsura ce ne apropiam, devenea tot mai mare. Era zona combinatului petrochimic HIP şi a rafinăriei. Ca să ne facem curaj, glumeam, închipuindu-ne cum vom auzi vuietul avioanelor şi ce va mai rămâne din vechiul Mercedes al lui Graţi, după ce un proiectil va cădea lângă noi. La intrarea în Pancevo, am mai văzut, pe partea dreaptă, o altă flacără, dar nu ştiam ce e acolo. Nu i-am dat mare importanţă. Câteva minute mai târziu, ne-am dat seama că prima flacără pe care o văzusem era de la unul din furnalele combinatului chimic. Care ardea, la fel ca la combinatul “Solventul” din Timişoara, semn că se lucrează. Nu fusese nici un bombardament. Cel puţin, nu acolo.
Când am intrat pe podul peste Dunăre, dintre Pancevo şi Belgrad, ne-a cuprins o senzaţie stranie. Era aproape miezul nopţii şi capitala iugoslavă (a cărei imagine nocturnă ne-a încântat de atâtea ori, pe noi, care veneam dintr-o ţară în care nu vedeai prea multe lumini noaptea prin oraşe) era cufundată în întuneric. Cu mare greutate am ajuns, prin beznă, în centru. Pe străzi, nici o lumină. “Hai la ambasadă !”, a fost prima idee. “Doar nu o să ne lase să stăm pe străzi…”
Ne-am privit, contrariaţi, şi aproape că am izbucnit în râs. Ce stare de război ? Ce alarmă aeriană ? Pe străzi, văzusem destule maşini circulând, iar trecătorii nu păreau să alerge speriaţi, ci îşi vedeau de treaba lor. “Ce caraghioşi !”, ne-am zis în sinea noastră. Dar am acceptat. De serviciu, în noaptea aceea, era Traian Borşan, secretarul I al ambasadei. Ne cunoscusem cu o zi înainte, când îi luasem o declaraţie despre evacuarea personalului ambasadei. Tot atunci l-am întâlnit şi pe Alexandru Cornea, ambasadorul român la Belgrad, care abia venise, îşi depusese scrisorile de acreditare, dar nu fusese, încă, primit de preşedintele Slobodan Milosevic. Aşa că, potrivit uzanţelor diplomatice, nu era, deocamdată, recunoscut în funcţie. Dl Borşan ne-a adus nişte cafele şi a început să ne lămurească ce s-a întâmplat în ultimele ore.
Autorităţile de la Belgrad adresaseră, mai devreme, un mesaj ambasadorilor statelor vecine, în care atenţionau că “orice formă de participare, asistenţă directă sau indirectă acordată planurilor şi acţiunilor care privesc o agresiune este considerată contrară relaţiilor de bună vecinătate şi interesului comun pe termen lung. Se aşteaptă o reţinere totală.” Mesajul tensiona automat, conform agenţiei Mediafax, relaţiile dintre România şi Iugoslavia, deoarece Victor Babiuc, ministrul Apărării Naţionale, şi generalul Constantin Degeratu, şeful Statului Major General, declaraseră că România se raliază poziţiilor NATO în privinţa soluţionării crizei din Kosovo, fără alte precizări.
La ora la care ajunsesem noi la Belgrad, informaţiile erau foarte confuze şi toată lumea era derutată. Nu aveam încredere în ceea ce se spunea în ştirile difuzate de posturile sârbeşti de radio şi televiziune, care insistau asupra poziţiei statelor ce condamnau atacul împotriva Iugoslaviei. Un lucru era sigur : premierul iugoslav Momir Bulatovic decretase instaurarea stării de război pe tot teritoriul ţării. Au fost, de asemenea, anunţate explozii în cartierele belgrădene Avala şi Rakovica, în jurul aeroportului Batajnica, la Novi Sad, Priştina şi Podgorica (capitala Republicii Muntenegru). De-a lungul nopţii, am ieşit de câteva ori pe terasa din spatele ambasadei române, privind către cartierul Novi Beograd, dar nu am văzut nici bombardamente, nici tiruri ale antiaerienei. Cu toate acestea, se anunţaseră puternice lupte aeriene, între avioanele celor două tabere. Mai mult, pe un post de televiziune iugoslav, au fost arătate imagini ale distrugerii unei rachete de croazieră, filmate de pe ecranul unui radar. Dar erau, oare, adevărate ? Sârbii pretindeau că ar fi doborât două avioane ale NATO şi şase rachete Tomahawk, dar că şase civili au fost răniţi în bombardamentele asupra oraşului Kursumlija din Kosovo. Periodic, Comandamentul Apărării civile a Belgradului întrerupea programele radio şi TV şi îi sfătuia pe oameni să rămână în adăposturile antiaeriene, până la încetarea alarmei. Însă mulţi stăteau acasă şi priveau la televizor, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.
Dimineaţa, generalul Henry Shelton, şeful Statului Major Inter-arme al SUA, avea să anunţe că NATO nu a suferit nici un fel de pierdere. Ministrul german al Apărării, Rudolf Scharping, citat şi el de AFP, a confirmat anunţul, adăugând ca, dimpotrivă, mai multe avioane iugoslave au fost doborâte în cursul operaţiunilor NATO.
Informaţii neoficiale ce ne-au ajuns la urechi spuneau că, pe autostrada către Ungaria s-ar înregistra o aglomeraţie de automobile ale sârbilor care încercau să plece din ţară. Nu le-am dat crezare, pentru că spre România nu văzusem aşa ceva. Şi ar fi fost nefiresc să fugă numai spre Ungaria. Ştiam doar că tinerii sârbi aflaţi la studii în ţara noastră erau foarte îngrijoraţi de ce se întâmpla acasă. Nu se puteau întoarce, pentru că se anunţase mobilizare generală şi nici un sârb având vârsta între 18 şi 65 de ani nu mai avea voie să părăsească Iugoslavia, fără avizul special al Marelui Stat Major.
La Ambasada României au sunat mai mulţi români aflaţi la muncă sau la studii în Iugoslavia, cerând un sfat. Li s-a recomandat să se întoarcă, de urgenţă, acasă. Ştiam că, la Belgrad se mai aflau colegi de-ai noştri, însă habar nu aveam unde locuiau şi nici cum puteam lua legătura cu ei, ca să ne consultăm sau să verificăm informaţiile pe care le aflasem. La hotel Hyatt, unde se cazaseră majoritatea ziariştilor străini, au avut loc incidente cu Poliţia. Aşa cum făcuseră în Irak, ziariştii s-au urcat pe acoperişul hotelului, unde şi-au instalat camerele de luat vederi şi aparatura de transmisie în direct prin satelit. În scurtă vreme, au apărut poliţiştii sârbi, i-au arestat şi le-au confiscat toate sculele. A doua zi i-au expulzat pe toţi şi nu le-au înapoiat decât camerele video. Mai târziu, cei care au fost de faţă ne-au povestit că Christiane Amanpour, celebrul reporter al CNN, a încercat să facă scandal, însă un poliţist sârb a potolit-o imediat, cu un pumn în ochi. Poate că a fost doar o legendă inventată de sârbi, care o urau foarte tare pe Amanpour. Cert este că, după ce a fost expulzată, aceasta n-a mai apărut pe post cel puţin o săptămână. Sârbii o urau pentru că era soţia lui James Rubin, pentru că era musulmană, pentru că au considerat-o principalul autor a manipulării opiniei publice internaţionale, pentru că era ziaristă, pentru că, pentru că… Am aflat, mai târziu, că nici ziariştii străini aflaţi la Priştina şi cazaţi în hotelul Grand, nu au avut o noapte liniştită. Mai multe unităţi ale forţelor speciale de Poliţie au intrat camerele lor şi, sub ameninţarea armelor, i-au percheziţionat şi le-au confiscat o parte din aparatură. Echipa CNN, căreia i s-au reţinut toate documentele, a fost somată să părăsească Priştina până joi la prânz.
Am stat toată noaptea în tensiune. Din când în când, mai priveam, discret, pe geam, ascunşi după draperii. Nu vedeam mare lucru : bulevardul, clădirea părăsită a Ambasadei Canadei de vis-a-vis, din când în când câte o maşină sau un trecător. Traian Borşan ne tot aducea câte o cafea şi mai căuta, la radio, posturi sârbeşti. Nu dormise nici cu o noapte înainte, când coordonase evacuarea familiilor personalului din ambasadă şi avea o faţă pământie şi cearcăne adânci. A stat, totuşi, alături de noi, până dimineaţa şi, la 6:20, nu şi-a putut reţine un zâmbet. Îngheţasem. Graţi, care adormise pe o canapea din alt salon, a intrat peste noi, cu faţă răvăşită, întrebându-ne din priviri ce se întâmplă.
Urletele sirenelor răsunau din toate colţurile oraşului. Anunţau încetarea alarmei aeriene şi, cu toate că mai auzisem aşa ceva la exerciţiile de apărare civilă din România, când erau prilej de amuzament ori de show-uri de televiziune, am simţit un fior rece pe şira spinării. Era primul indiciu cumplit de concret că ne aflam în plin război. Când au tăcut, o linişte nefirească s-a lăsat peste tot. Am sărit la geam. Afară, automobilele circulau normal şi oamenii se grăbeau la servici. Începea o nouă zi.
“Am acţionat pentru a apăra miile de nevinovaţi contra unei ofensive militare zdrobitoare, pentru a evita extinderea războiului şi pentru a dezamorsa butoiul cu pulbere pe care se afla Europa şi care a explodat deja de două ori în cursul acestui secol, cu rezultate catastrofale,” afirmase Bill Clinton, într-un discurs televizat aseară. Senatul american aprobase deja, cu 57 de voturi “pentru”, o rezoluţie care îl autoriza pe preşedinte să ordone lansarea de lovituri aeriene împotriva sârbilor, în ciuda opoziţiei unor senatori, care subliniaseră că “SUA urma să atace o ţară suverană, fără o declaraţie de război.”
