Feed on
Posts
Comments

17 decembrie 1989

era duminica dimineata si trebuia sa plec pana la arad cu trenul, sa-mi rezolv niste probleme. inca surescitat de tot ce se intamplase noaptea, am luat tramvaiul spre gara de nord. vatmanul nu a oprit in statia din piata maria. lumea din tramvai privea uimita vitrinele sparte de pe bulevardul 6 martie. oamenii susoteau, cu o unda de speranta in priviri. nimeni nu circula pe trotuarul dinspre biserica reformata, in fata careia am vazut cativa militieni. putini se incumetau sa treaca pana si pe trotuarul de vis-a-vis. la arad, am povestit unor prieteni ce se intamplase peste noapte la timisoara. desi aflasera zvonuri, tot ma priveau cu neincredere, ca pe un nebun. timpul a trecut chinuitor de greu pana dupa pranz, cand m-am intors in oras.

timisorenii in complexul studentesc, 17 decembrie 1989

nu m-am inselat: evenimentele au continuat in cursul diminetii, cat am fost plecat. liviu butoi mi-a povestit ce s-a intamplat. pe la ora 10:00, niste tampiti din conducerea garnizoanei timisoara au avut neinspiratia sa scoata un pluton de soldati in strada, care au defilat cu steagul de lupta in frunte. liviu i-a intalnit cand treceau podul, dinspre piata maria catre catedrala. timisorenii au coborat de pe trotuare, fara sa scoata un cuvant, cu privirile indarjite, si au inceput sa paseasca in tacere in spatele soldatilor. tot mai multi. speriati, militarii au grabit pasul si s-au retras in garnizoana din piata libertatii. prea tarziu. se adunasera in zona operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotarat sa plece in mars catre comitetul judetean pcr. era o manifestatie pasnica, multi tineri, femei, barbati cu copii pe umeri, cum vazusera la jurnalele de stiri de la televiziunile sarbesti ca se intamplase in alte tari.

ajunsi in fata sediului judetenei de partid, desi strigau “fara violenta !“, demonstrantii au fost intampinati de trupele de militie si alungati cu jeturi de apa proiectate din masini de pompieri. a fost scanteia care a declansat ostilitatile. oamenii au atacat cordonul de militieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o masina si i-au dat foc. a inceput o batalie fara mila. o alta prietena, olivia, mi-a descris ciocnirea violenta din jurul pranzului. ea scapase, uda-leoarca, dupa ce s-a ascuns pe treptele hotelului “continental”. dupa ora 14:00, totul o luase razna. tot mai multe grupuri de manifestanti veneau in centrul orasului. pe la 16:00, s-au auzit primele impuscaturi in piata libertatii. zvonurile vorbeau de focuri de arma trase in plin, de morti si raniti. fascinant era ca efectul obtinut a fost exact pe dos ! teama parca se evaporase, facand loc furiei si unei hotarari de neclintit. “libertate !“, “acum ori niciodata !“, “jos comunismul !“, “jos ceausescu !“, “azi in timisoara, maine-n toata tara !” rasunau din toate colturile orasului. vestile circulau cu viteza fulgerului si nu mai stiai care sunt adevarate sau care sunt zvonuri si dezinformari.

dupa ora 17:00, cand a cazut intunericul, situatia a scapat de sub control total. la un moment dat am ajuns in piata operei, care era sub controlul demonstrantilor. vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementa de niste indivizi dubiosi, inalti, solizi, cu alura de sportivi de performanta. in urma lor, navaleau cete de tigani care furau tot ce le cadea in mana. cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de cofetaria “violeta” si flacarile amenintau sa cuprinda primul etaj al blocului. oamenii si-au inundat apartamentele, sperand sa scape de foc. era o confuzie generala, demonstrantii adevarati ferindu-se sa se amestece cu provocatorii. m-am intors la studioul lui liviu butoi, din demisolul vilei de langa liceul “c.d. loga” exact cu cateva minute inainte sa intervina trupele de militie, care au deschis focul din nou. mai tarziu, am aflat ca oliver, un prieten care ramasese in piata operei, a fost ranit in picior de un glonte ricosat din trotuar. a avut noroc. a avut si inspiratia sa nu mearga la spital, ci a chemat-o pe sora lui, corina, studenta la medicina, sa-i ingrijeasca rana.

Timisoara 1989 dupa revolutie

eram innebunit sa merg si eu in locurile unde se duceau bataliile cu fortele de represiune. pe masura ce trecea timpul, orasul rasuna de scandarile demonstrantilor si tot mai des se auzeau focuri de arma, uneori chiar rafale. pierdusem notiunea timpului. la un moment dat, am auzit o multime scandand “jos ceausescu !“. am fugit spre complexul studentesc si am intalnit in fata liceului de muzica “ion vidu” o coloana de cateva sute de oameni. veneau din calea girocului. n-am stat o clipa pe ganduri si m-am alaturat multimii. precaut, am avut grija sa nu fiu in primele randuri si imi cautam permanent cai de retragere, in caz ca am fi fost atacati de militie. intre scandari, lumea vorbea de arestati, de morti si raniti, insa nimeni nu se temea. era o atmosfera electrizanta care te molipsea.

am trecut prin fata universitatii si am ajuns la podul mihai viteazul. in timp ce primele randuri ale demonstrantilor trecusera de pod si se intreptau spre catedrala, eu ajunsesem in dreptul unui chiosc de ziare din tabla, chiar inainte de pod. marturisesc ca, pana in acel moment, nu mi-a venit sa cred ca se trage in oameni cu gloante adevarate. ma gandeam ca trag cu gloante oarbe, sa ne sperie, sau cu gloante de cauciuc, cum auzisem ca se face in occident, cand vor sa imprastie manifestatiile violente. cei din fata scandau “armata e cu noi !” si inaintau catre cinema “capitol”, in momentul in care militarii au deschis focul. din reflex, m-am aruncat la pamant, ascunzandu-ma dupa chioscul de ziare. am auzit gloantele lovind crengile copacilor si am vazut scantei pe asfalt, de la ricoseuri. atunci am realizat ca sunt gloante adevarate.

cei aflati pe pod se trantisera pe jos si cativa gemeau si se zvarcoleau, loviti de gloante. ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. dimpotriva ! ghemuiti, i-au scos pe raniti din bataia gloantelor si au oprit cateva masini, rugand soferii sa-i duca la spital. nimeni nu i-a refuzat, desi isi murdareau banchetele automobilelor cu sange. mai tarziu am aflat ca militarii care au tras au fost comandati de generalul chitac. multi au tras in aer sau in pamant, evitand sa tinteasca spre demonstranti, insa cateva gloante au nimerit in plin. fantastic era ca, pe masura ce realizam ca se trage in noi ne disparea orice urma de teama. la fel s-a intamplat cu o coloana de manifestanti care au incercat sa vina treaca podul decebal catre comitetul judetean pcr. au fost intampinati cu gloante.

tatal prietenului meu gabi, medicul veterinar viorel timoceanu ne-a povestit ca a fost chemat in noaptea aceea la directia sanitar veterinara, care isi avea sediul in spatele casei tineretului. a trecut pe langa baile “neptun” si a vazut morti si raniti. s-a oprit si a vrut sa-i ajute, insa a fost alungat cu brutalitate de niste securisti in civil. cand a ajuns langa casa tineretului, a vazut ce se intampla pe calea girocului, unde demonstrantii aflati in dreptul liniei tramvaiului 9 sfidau gloantele cordonului de militari de la intersectia cu strada cluj. la un moment dat, impotriva lor au fost trimise cinci tancuri de la unitatea din giroc. coloana a fost blocata in plina strada de un troleibuz pus de-a curmezisul drumului. girocanii, care au fost adevarati eroi in noaptea aia, i-au obligat pe militari sa se predea, amenintandu-i ca le dau foc. nu au incendiat tancurile, de frica sa nu explodeze munitia din ele. maiorul  vasile paul a fost trimis mai tarziu sa le recupereze, iar acesta a condus o interventie de o brutalitate extrema. au fost in stare sa-i urmareasca pe demonstranti pana in scarile blocurilor si sa traga rafale la intamplare. oamenii aveau un curaj nebun: stateau in mijlocul strazii, isi desfaceau hainele la piept si ii sfidau: “trage, baaaa !” imediat urma o rafala de automat. “trage-n ma-ta, baaaaa !” era raspunsul demonstrantilor.

nimeni nu poate descrie cu adevarat ce s-a intamplat in noaptea de 17/18 decembrie in timisoara. atitudinea oamenilor, curajul pe care ti-l extrageai parca din curajul celui de langa tine, exaltarea, sentimentul ca traim un moment magic, credinta ca implinim un destin al carui final urma sa fie unul singur… eram invincibili, gloantele nu existau, eram liberi si nimeni nu ne mai putea fura libertatea. nu voi uita niciodata flacara din privirile celor din jur, zambetul de pe fata lor, aura de ingeri care iradia de pe chipurile tuturor. nu-l cunosteam pe cel de langa mine, dar il simteam fratele meu si stiam ca nu mai au ce sa ne faca. in orice directie te uitai, cerul era brazdat de trasoare, dar rafalele de mitraliera erau acoperite de glasul razvratitilor. toata timisoara vibra.

pe la 3:00, Dumnezeu a varsat o lacrima pentru cei ce au murit atunci. o ploaie torentiala a spalat pacatul celor care au ridicat arma asupra fratilor lor si s-a asternut linistea. peste oras si peste sufletele noastre. atunci am stiut ca i-am invins.

Share