21 decembrie 1989
La 9:00 dimineața, am ajuns din nou în Piața Operei. Erau deja mii de timișoreni acolo și se adunau tot mai mulți. În jurul prânzului, o mare de oameni se întindea între Operă și Catedrală. A urmat o zi halucinantă. Piața devenise inima Revoluției. Balconul Operei era înconjurat de pancarte și mesaje. La microfon se perindau tot felul de oameni, într-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. Era o baie de libertate, în care toți ne aruncaserăm și care ne transformase complet. Eram ca niște frați dintr-o mare familie, care își împărțeau tot. Soseau dube cu pâine trimise de brutari și, precum în legenda biblică, un colț încă aburind ajungea și la mine, câteva minute mai târziu. Veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apă minerală.
În piață se cânta, se striga “Libertate!” și “Jos Ceaușescu!” și se nășteau copii, botezați pe loc Victor sau Victoria. Din când în când, la îndemnul câte unui vorbitor, lumea se întorcea cu fața spre Catedrala scăldată în razele soarelui, îngenunchea și rostea în cor “Tatăl nostru“. Aveam senzația că Dumnezeu aproape că se materializase și ne ocrotea, zâmbind aprobator. Balconul Operei devenise scenă, sediu al liderilor Revoluției și agenție de știri. Deja de dimineață, se aflase că ieri au fost împușcați oameni care au ieșit în stradă la Lugoj și ceva mai târziu, se anunța că orașul se declarase liber de comunism, după modelul Timișoarei și căzuse în mâinile revoluționarilor. Veneau vești că a început și la Arad, apoi Cluj, Sibiu, Târgu Mureș. La București, Ceaușescu adunase lumea la un miting împotriva Timișoarei.
La un moment dat, s-a anunțat că au sosit 3 garnituri de tren de la Craiova, încărcate cu muncitori în uniforme de gărzi patriotice și înarmați cu ciomege, trimiși să dea o lecție huliganilor care devastează Timișoara. Ceferiștii le-au oprit in Gara de est. Oltenii au coborât, descumpăniți că, în loc de iredentiști, au fost înconjurați de sute de oameni care scandau “Libertate!“, “Jos Ceaușescu!” și “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Câțiva au fost aduși la Operă și, cu vocea gâtuită de emoție, povesteau că au fost luați direct de la ieșirea din schimburi și trimiși aici. Li s-a dat de mâncare și au jurat să se întoarcă acasă și să pornească Revoluția și la ei.
În jurul prânzului, cineva a anunțat că mitingul de la București, de condamnare a huliganilor din Timișoara, s-a spart, iar transmisia Televiziunii Române a fost întreruptă când Ceaușescu a fost huiduit, deși a încercat să promită majorarea pensiilor, salariilor și alocațiilor pentru copii. Am fugit până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau lângă Piața Operei și se uitaseră la acea transmisie specială. Erau foarte contrariați. Spuneau că n-au apucat să înțeleagă ce se întâmpla, că dictatorul a încercat să potolească mulțimea și apoi programul s-a întrerupt brusc. Am încercat să sunăm prietenii din București, dar era imposibil să prindem o linie telefonică liberă.
M-am întors în piață, unde continua nebunia. Din balcon, Lorin Fortuna citea periodic Proclamația Frontului Democratic Român, apoi cineva își căuta copilul pierdut prin mulțime. Se tipăriseră manifeste cu Proclamația, din care mai am și acum pe acasă un exemplar. Unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. Mă enervam când era lăudat secretarul județean PCR Radu Bălan, despre care se zvonea că ar fi fost primul care s-a opus ca Armata să tragă în noi și chiar îmi amintesc că s-a scandat pentru prima oară numele lui Ion Iliescu, despre care se știa de la Europa liberă că ar fi un comunist de tip Gorbaciov. Însă acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru că deja “Jos comunismul!” devenise obiectivul nostru prioritar. Mă distra la culme când îl vedeam în balcon pe Tudorin Burlacu (Ringo, cum îi spuneam prietenii), pentru că era ultimul loc în care mi l-aș fi imaginat, ținând cont de viața lui de până atunci.
Seara, balconul s-a transformat într-un fel de Cenaclu “Flacăra”, unde au fost invitați tot felul de artiști. Revoluționarii din Operă se temeau că lumea va pleca din nou acasă și ar putea fi atacați de vreun comando al Securității. Am rămas câteva mii de oameni peste noapte. Tot timpul aveam grijă să nu-mi alunece de pe mâneca stângă panglica tricoloră care-mi atesta calitatea de revoluționar și chiar am stat vreo două ore de gardă lângă restaurantul “Cina”, în brigăzile care păzeau accesul spre Piața Operei. Primisem sarcina de la cei din balcon și eram foarte fericit să fiu util Revoluției, deși armele noastre erau câte-o creangă ruptă dintr-un copac.
Noaptea, a fost ceva mai răcoare, însă mai urcam până la părinții lui Liviu Butoi, să bem un ceai fierbinte. După ora 1:00, Liviu a reușit să vorbească la telefon cu Mircea Tiberian, care i-a spus că în centrul Bucureștiului se trage împotriva demonstranților, care urmaseră exemplul nostru. Ni s-a strâns inima, pentru că ne-am amintit prin ce trecusem și știam că-i așteaptă aceeași soartă. În piață, se anunțau mesaje din tot mai multe orașe în care românii ieșiseră la Revoluție. “Să fie judecat, aicea, în Banat!” era noua scandare, pentru că simțeam că sfârșitul regimului Ceaușescu e atât de aproape.
N-am să uit niciodată amintirile din 21 decembrie 1989. Nu am mai trăit și nici nu cred că voi mai regăsi sentimentele de atunci, căldura cu care ne îmbrățișam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodată, solidaritatea incredibilă, bucuria care iradia din fiecare și, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinită. Eram fericiți, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici și credeam din tot sufletul că Dumnezeu ne-a mântuit.
În 21 decembrie 1989, am învățat să-mi trăiesc libertatea și nu voi uita niciodată.
