am fost sa vad “avatar“. un basm. l-am vazut la 3-D si am inteles de ce trebuie vazut la imax. vedeam marginile ecranului si ma scoteau din poveste. m-a tarat la film un prieten de-al meu care spunea ca-i mai tare decat “lord of the rings“. nu e mai tare. momentele de telenovela sunt prea lungi. daca le scurta la jumatate, era suficient. intelegeai povestea si nu strica nimic. probabil ca a vrut cameron sa sparga toate clasamentele la nivel de incasari, dar e pacat. povestea e atat de frumoasa si de ofertanta, incat nu avea nevoie sa faca nici un fel de concesie comerciala. cand se termina cocalarii din bucuresti si voi gasi bilete la imax, ma voi duce din nou, sa ma scufund in poveste, sa visez vreme de doua ore jumate si sa traiesc alaturi de personajele din film.
apoi, ma voi duce acasa si voi intra inca o data intre personajele din “lord of the rings“. fericit.
n-am avut timp sa va spun de un film despre care mi-a atras atentia un prieten. merita sa-l vedeti. scurt: 16 minute. “honorable mention” la sundance 2009 pentru regia lui jason eisener. un horror simplu, destept, care debordeaza de umor negru si cinic. se numeste “treevenge” si este o poveste despre un craciun vazut dintr-o altfel de perspectiva.
nu pierdeti “the limits of control“, noul film al lui jim jarmusch. o capodopera minimalista cum rar am vazut. jarmusch ne arata cum se face un film, ne readuce aminte ce este filmul. o adevarata poezie. o suita de cadre perfecte, impecabil alese, de un grafism simplu, dar cu atat mai spectaculos. un joc al culorilor care arata o profunda intelegere a artei cinematografice, folosit uneori cu umor sau pastisa ironica. montaj de exceptie, care respira in ritmul filmului. dialoguri ce incap pe doua pagini, desi filmul tine doua ore, completate perfect de accentele aproape maladive ale muzicii. structurat impecabil, cu scene surprinzatoare.
daca “broken flowers” era in subtext un road trip dedicat americii, “the limits of control” este un road trip – omagiu spaniei, lucrat extrem de fin si aproape complet. lipseste corrida, dar compenseaza prin flamenco si o superba maya desnuda. jarmusch citeaza si se autociteaza. regasesti toate temele sau motivele din filmografia sa: cafeaua, tigarile, ritualurile de tai chi, cu un splendid ecou in dansul flamenco, stolurile de porumbei, obsedantul elicopter, trenul, moartea…
unul din cele mai frumoase filme pe care le-am vazut vreodata. aproape perfect.
gheorghe dinica a dat putine interviuri. prietenul meu, remus andrei ion, a stat de vorba cu el in octombrie 2002 si mi-a permis sa-l postez aici:
rep: cat de mult va place sa improvizati ?
nu stiu cat de mult imi place mie, dar improvizatia face parte din arsenalul mijloacelor pe care le foloseste un actor. adica, improvizatia vine dupa o pregatire, totusi. cand stapanesti foarte bine un rol, descoperi in el nuante care nu apareau in repetitii si atunci iti vine sa le spui si – de multe ori – daca sunt legate de personaj, e foarte bine.
am lucrat mult cu david esrig, din ’61 pana in ’78, si am facut niste spectacole extraordinare, dupa parerea mea. eram un trio: el gandea ceea ce o sa monteze in functie de noi. a fost cea mai interesanta perioada din cariera mea.
cand am terminat institutul si m-am dus la teatrul de comedie, care se infiintase atunci, unde am facut al doilea institut. mult mai valoros, dupa parerea mea. cu miscare, cu impostatie vocala, cu esrig care era un pedagog si un regizor deosebit de sclipitor si de modern. pentru mine, scoala cea mai importanta a fost la teatrul de comedie. pe urma, am plecat la bulandra toti trei, unde am lucrat “nepotul lui rameau“, care este mai mult un spectacol de limbaj.
filmul a fost aproape in paralel cu teatrul, dar in “perioada esrig”, lucrul era asa de intens incat parca eram intr-un fel de cantonament. el impunea un astfel de stil de lucru si atunci ce rost avea sa te duci la o colaborare, ca nu se lega cu shakespeare si alte texte clasice pe care le jucam. eram intr-un fel de cantonament pana se termina spectacolul, iar apoi tot antrenamentul continua, cu multe ore de exercitii, pentru ca era multa miscare, corpul trebuia intretinut, trebuia sa ai valoare maxima. era o perioada extraordinara.
nu vreau sa para ca fac pe profesorul de actorie sau teatru. noi am avut si sansa unei mari profesoare de miscare scenica, paula sedil, care a lucrat cu noi la toate spectacolele astea. in plus, am avut diversi specialisti care ne-au ajutat si la impostatie, pentru ca un spectacol cerea multa dezinvoltura si efort. era alt stil de a juca teatru, cu miscare, in tensiune, era altceva…
pe urma, esrig a plecat si am ramas noi sa continuam ceea ce mai prinsesem din stilul lui de lucru, dar nu se compara. el lucra foarte diferit de ceilalti ca si conceptie, ca modalitate, ca intensitate. imi aduc aminte cu mare placere de perioada aceea.
e adevarat: tot ceea ce am castigat din lucrul cu esrig la teatru s-a vazut apoi in film. era ceva mai special ce faceam in rolul diplomatului (din “prin cenusa imperiului“), mai neobisnuit pentru actorul roman de film. si asta, in primul rand, pentru ca aveam pregatire scenica buna, cum se spune.
da, noi am facut putina performanta acolo… dar in film e altceva. nu mai exista claritatea spectacolului de teatru, intervin montaje, lumini, operatorul etc… nu mai depinde de tine, actorul, in totalitate.
nu am avut numai roluri principale, dar in total sunt peste 70 de spectacole in care am jucat, cred. din acestea, sunt vreo 20 in care am avut eu roluri principale. dupa ’90 am mai facut vreo 12. personajele mele au placut. poate si eu am contribuit cu felul meu de a fi, cu natura mea, dar si personajele erau speciale, nu erau letargice. am jucat roluri negative, cum se spune. dar erau mai bine scrise decat cele pozitive, la care bietii colegi trebuiau sa stea “luminis” acolo, in cadru, si sa spuna lozinci. eu am scapat de asta. pentru un actor e obositor, e chinuitor sa fie prea bun tot timpul.
se schimba multe la repetitii. la film, e o problema complicata cu textul, pentru ca este crud si nu este scris de scenaristi. noi nu avem dialoghisti, cum intalnesti in marea industrie de film, unde sunt niste mesteri care scriu replicile, iar altii scriu gag-urile. textul, cand vine la actor, este deja trecut prin niste creiere destepte. la noi, intalnesti replici pe care nu-ti vine sa le spui, nu poti. si atunci, cu acordul regizorului – sigur ! – schimbi o replica asa cum ti-ar suna tie bine. problema e sa creada lumea ca o spui tu, nu ca… citesti ziarul altuia.
rep: cand ati jucat in co-productii, nu v-ati gandit sa faceti pasul “dincolo” ?
nu. de ce ? eu, cu limbile straine, nu prea m-am descurcat. sigur ca, daca ai talent la vorbaria in romana, ai si la cealalta. dar mi-a fost lene. ce sa ma apuc eu sa invat inca o limba ? daca as fi intrat, sa zicem, pe o filiera de impresariat strain, as fi fost obligat sa invat. dar asa, sa invat o limba pe care sa nu o vorbesc cu nimeni…
rep: sunteti teribil de sincer !
foarte sincer. de ce sa fiu altfel ? dar acestea sunt convingerile mele. nu spun vorbe goale, vin din framantarile mele si acestea conving sau nu.
dupa parerea mea, la teatru este mult mai greu, pentru ca responsabilitatea e mult mai mare. la film, este chinuitor pana ajungi la vreo concluzie cu scena respectiva, dupa care tragi o data, de doua ori, de trei ori uneori si ai terminat cu ea: s-a pus la cutie. la teatru, trebuie seara de seara sa imbogatesti rolul, nu sa joci mereu la fel ca la premiera. mai e si publicul care este cel pretentios seara de seara. nu joci undeva, inchis intro camera si, daca nu iese bine o scena, o refaci. n-ai ce sa mai refaci. s-a ridicat cortina si esti aruncat in groapa cu lei. rezista cine poate.
rep: cum s-a format duetul gigi – manus ?
ne-am intalnit in institut, in aceeasi grupa, la doamna dina cocea si, din vorba-n-vorba, am aflat ca se nascuse in acelasi cartier cu mine: in giulesti. si a fost destul.
rep: rapidisti de mici, deci ?
eu cel putin, asa am fost. saream gardul la stadion, sa vad toate meciurile. se vorbeste acum de galeria rapidului… spanac ! astia fac mai mult galagie, aia erau suporteri.
rep: era platita galeria, ca acum ?
nu. si nici organizata. se forma dintr-o pornire. acum, galeria a devenit un personaj foarte ciudat. o zazanie sau un pericol. vad prin ziare lucruri care ma crucesc. sportul trebuie sa fie o bucurie. mai ales acum, ca se spune ca fotbalul e sportul-rege. trebuie sa fie o bucurie ca te duci pe stadion, nu sa vii umflat sau sa te bati pe acolo…
rep: cum ati ajuns cu acordeonul de gat in turnul din pisa ?
eu cantam din voce, asa.. ocazional. voce am avut, dar nu m-am preocupat sa o pun in valoare, sa o inregistrez. cantam pentru placerea mea, la o bucurie, la o masa. s-a intamplat sa fiu la ziua mihaelei radulescu, impreuna cu horia moculescu si cu titi rucareanu. am cantat si eu doua melodii. atunci, la film, serban marinescu a zis sa fructificam acest lucru.
pe ploiesteanu il cunosteam bine de la “sarpele rosu“, unde am stat nopti intregi cu prietenii. el a fost bucuros, m-a invatat cateva lautarii. s-a nimerit ca serban sa poata sa adapteze niste scene din scenariu si… la premiera, am ramas si eu uluit de reactia publicului fata de noua mea postura. eu am cantat din placere, m-am jucat, adica. am auzit chiar ca au scris ziarele ca scot si un cd si a inceput lumea sa ma intrebe: unde ? cand ? e un proiect, n-am scos nimic. insa reactia publicului m-a bucurat, recunosc.
da, sigur. e o bucurie care tine tot de meserie, desigur.
rep: v-ar placea sa jucati propriul personaj ?
pai, e greu sa-l joc, pentru ca si aici trebuie un scenariu. si cine il scrie ? pentru ca eu nu ma bag. probabil ca sunt si actori-scenaristi. sunt sigur, dar pe mine nu m-a pasionat sa scriu. sau mi-a fost putina lene… ca asa… am eu material ! as face filme bune. dar mi-am canalizat toate eforturile spre actorie si am ramas acolo. nici regia nu-mi place.
rep: de ce nu incercati sa scrieti o autobiografie ?
mie nu-mi plac autobiografiile. nici nu poti sa fii sincer pana la capat, e un reflex in fiecare om. sa ma scot pe mine afara din interiorul meu nu-mi place. si nici sa o faca altcineva nu-mi place.
rep: dar in fiecare rol oferiti ceva din dumneavoastra…
asta e altceva. este vorba de fictiune. dar ca sa povestesc eu ceea ce mi s-a intamplat si ceea ce am facut nu-mi place.
rep: ati cunoscut atatia oameni, aveti asa de multi prieteni…
da. foarte multi. si oameni nemaipomeniti. a fost perioada anilor ’60 – ’70, cand s-a intamplat sa ploua cu mari valori culturale in romania: poeti, scriitori, pictori, muzicieni. generatia de dupa razboi a fost cea mai grozava. a fost o rabufnire de talent.
rep: nu v-a tentat niciodata viata publica, puterea, politica ?
nu, nu ! am o parere si o spun fara nici o retinere: actorul nu are ce cauta in politica. actorul trebuie sa fie un material pe care sa-l modelezi, un material din care sa poti sa faci, in diferite situatii si ocazii, personaje.
ce fel de celebritate mai mare sa vrei decat pe scena ? trebuie sa ma duc la parlament ? unde sa ma duc ? nu cred in actorul politic. actorul apare pe scena. daca e bun, e placut de public. politica ne incurca in meseria asta.
rep: cum vedeti acum, peste ani, socul care a fost in 1989 ?
a fost un soc imens, s-a schimbat tara. s-au schimbat rosturile noastre. mai dureaza, dar se schimba si modul de a gandi al oamenilor.
rep: si faptul ca n-ati mai jucat o perioada ?
n-am mai jucat, da. era o perioada mai intortochiata, nimeni nu stia nimic.
rep: aveti resentimente pentru acele luni ?
nu am resentimente, dar e asa un gust amar. dupa o perioada destul de urata si de intortochiata… lumea doreste multa lumina si asta vine mai greu si perioada se cam lungeste si lumea, saraca, nu are nici o vina…
dar momentul 1989 a fost radical pentru existenta noastra. trebuia schimbarea asta, nu se mai putea.
rep: cum va place sa vi se spuna: maestre, mestere ?
nu
rep: gigi ?
ha, ha, ha ! gheorghe ! nu. sincer, asta cu maestre e o prostie. a devenit o gluma. chiar asa: domnule cutare ? nu, dragutule, spune-mi mai simplu, maestre. acum circula formula monstru-sacru. ce monstru sacru, ba ? in primul rand, ca asta e o tampenie. monstru, mai inteleg, dar sacru ? vine din franceza formula si au preluat-o mai multe fetite care scriu cronici de teatru si film. e mai simplu: sunt actorul cutare, am jucat cutare.
rep: cum de sunteti un om atat de vesel ?
nu sunt vesel, sunt nedoborat. sunt colegi de-ai mei cu talent mare de tot, pe care viata i-a tinut jos. n-au avut forta, probabil, sa se rupa de niste stari. pe mine, natura m-a ajutat. sau cineva de sus. nuuu, sus de tot, in ceruri, si mi-a spus: baga-ti mintile-n cap, viata nu-i usoara si asa mai departe… dar cred ca am avut si multa sansa, asta e concluzia mea. un actor fara sansa nu are nici un rost pe pamant. un actor fara sanatate nu poate sa-si faca meseria. eu ma simt bine, am chef de lucru.
da. dovada ca joc si teatru si film. e adevarat ca am sansa sa fiu si solicitat. la noi, insa, o spun fara nici un fel de rusine, nivelul de trai este scazut, dar actorii merita mai mult. lumea care se uita la scalambaieli sau la tot felul de maruntisuri care apar mai des pe sticla are impresia ca artistii se distreaza. dar actoria este o meserie infioratoare. fiinta ta trebuie sa fie in forma si nu trebuie sa aiba probleme de alt tip, cotidiene. trebuie intretinut organismul proaspat si mintea limpede, sa nu te preocupe niste nenorociri ale vietii si noi – cred – actorii, meritam mai mult decat ne da societatea. exista insa, pasiunea asta oarba pentru meserie, de care unii profita si zic: “lasa-i pe astia, oricum o sa joace !” si asta e de cand ma stiu eu. cand vad ce salariu are un tanar actor, ma sperii. si au aveam salariu mic la inceput, dar in conditiile de viata de astazi, tinerii nu pot trai, supravietui din salariu. si atunci se duc la televiziuni, fac glume proaste, lucruri care nu sunt de mare actorie si se obisnuiesc asa. scade stacheta, dar nu poti sa-i condamni, pentru ca nimeni nu s-a nascut ca sa se sacrifice pentru un ideal.
rep: o intrebare obisnuita: care va fi urmatorul rol al lui gheorghe dinica ?
inca imi bantuie ideea cu iago: se pare ca se vor relua repetitiile la un proiect mai vechi, intrerupt din tot felul de motive. vor incepe foarte curand repetitiile la “o scrisoare pierduta”, unde joc pristanda. data trecuta am jucat catavencu, dar merita sa joci cam toate personajele lui caragiale: e o nebunie ! urmeaza adaptarea aici, la noi, dupa un roman al lui alex mihai stoenescu. se discuta si despre o piesa englezeasca unde o sa am treaba, ma rog. asa, am de lucru, dar trebuie organizat bine timpul, ca sa-mi mai ramana si o seara – doua libere.
rep: e nevoie.
e nevoie, desigur. imi place viata. de cand ma stiu, eu n-am facut rabat la treaba asta. am o echipa de prieteni cu care ma inteleg, comunicam bine in anumite momente si… in viata, trebuie sa te bucuri de fiecare moment.
week-end-ul viitor, cinefilii sunt invitati la prima editie a unui noufestival de film la sighisoara. am aflat despre el de la o buna prietena, monica senchiu de la media factory, care este director executiv al festivalului. va avea sectiuni de documentare si scurt metraje, dar si proiectiile unor filme romanesti premiate la marile festivaluri ale lumii. de altfel, scopul manifestarii este sa adune cele mai bune productii autohtone din ultimul an.
sighisoara film festival propune si un concurs la care poate participa oricine. tema este cam dificila, dar a fost aleasa in ton cu spiritul locului: bunul simt. autorul celui mai bun filmulet de fix 99 de secunde va fi invitat special la sighisoara (creatia sa va fi proiectata inaintea tuturor filmelor din festival + transport, cazare, mic dejun pentru doua persoane).
peter jackson hits again ! sub bagheta lui, un necunoscut regizor canadian de origine sud-africana, neill blomkamp, a scos unul din filmele anului: “district 9” ! greu de vorbit despre el cu cineva care inca nu l-a vazut fara sa-i strici placerea. este un sf de referinta, cu umor, actiune si metafora. o parabola a societatii umane. o poveste despre doua lumi care nu se inteleg si care ar cam vrea sa scape una de alta. regasesti in “district 9” o gramada din elementele filmelor din perioada de debut a lui peter jackson: casa zburatoare si comportamentul extraterestrilor din “bad taste“, simpatia pentru personaje din “meet the feebles“, conceptul de zombie si nebunia din “braindead“, dar si maiestria pe care a atins-o lucrand la trilogia “lord of the rings“.
peter jackson a avut ochi bun. dupa ce a vazut scurt metrajul “alive in joburg“, i-a oferit lui neill blomkamp30 de milioane de dolari sa faca orice film doreste. la fel ajunsese si jackson sa faca “lord of the rings”.inspirat de copilaria petrecuta in africa de sud, blomkamp a filmat intr-un ghetto real din johannesburg, care e pe cale de a fi evacuat, intocmai ca-n povestea din film. pentru prima data intr-un rol si fara sa-si mai doreasca sa repete experienta, sharlto copley intra minunat in pielea personajului, fara a folosi nici o replica scrisa. dificultatile de comunicare dintre specii sunt exploatate cu subtilitate si umor. si mai ales, cu naturalete.
unii l-au comparat cu “blade runner“, mai ales pentru scena finala. altii au amintit de mutatiile din “the fly“. “cidade de dios” e evocat de atmosfera ghetto-ului. s-a scris ca de la “alien” incoace n-a mai aparut un sf atat de inventiv si care sa-ti dea fiori. filmul are structura solida, iar trecerea de la comedia burlesca din debut, subliniata de stilul mockumentary, la dramatismul si spectacolul desprins din jocurile de computer al luptelor din partea a doua se face fara cusur.
un prieten care locuieste la toronto povestea ca, inca din primavara, mash-uri imense, albe, cu silueta unui alien din film aparusera pe zgarie norii din oras, inscriptionate cu un numar de telefon si mesajul “report non-human“, intrigand lumea. totul a fost dublat de o ingenioasa campanie virala pe internet, cu ajutorul site-ului www.D-9.com. asteptarea nu a fost in zadar: doamnelor si domnilor, filmul anului: “district 9” !
pai, sa incepem cu final destination 4, pentru ca l-a detronat din prima la box office-ul american pe inglourious basterds. fiind ultimul din serie, e greu sa ne mai surprinda cu ceva. si nici nu se chinuie s-o faca, desi regizor este tot david r.ellis, care l-a realizat pe cel mai reusit, final destination 2. sau poate tocmai de aceea. fd 2 avea poveste si incepea cu un formidabil accident in lant. mortile eroilor erau descrise vizual mult mai spectaculos, cu mai multa imaginatie si naturalete. erau provocate de elemente cat de cat credibile si aveau mai toate o surpriza la final. de aceea si MOARTEA care se intorcea sa-si ia tainul era mai abstracta ca personaj, dar cu atat mai inspaimantatoare. in fd 4, totul e previzibil si toti mor pe banda rulanta, intr-o furie a doamnei cu coasa careia nu i te poti impotrivi. toate incidentele pornesc de la elemente aproape supranaturale si nu-ti ramane decat sa astepti plin de oroare momentul final. care e, de obicei in acest film, cu mult sange si matze pe pereti. in 3-D, cred ca te infige in scaun de cateva ori, dar tot final destination 2 rulz !
nici inglourious basterdsnu mi-a placut si cred ca multi sunt dezamagiti. in primul, rand, talibanii lui tarantino, care nu mai regasesc nici minimalismul combinat cu jocul magistral al actorilor din reservoir dogs, nici savoarea dialogurilor si spectacolul rasturnarilor de situatie din pulp fiction, nici splendidele remake-omagiu adus filmelor asiatice (din kill bill) sau grindhouse (death proof), cu scene de lupta regizate si filmate genial sau cu cascadorii si accidente care iti taie respiratia. multi spun ca a fost salvat de rolul colonelului hans landa si de felul in care l-a jucat christoph waltz. poate. insa scenariul nu mai are vioiciune, ci burti, are personaje care se pierd pe drum sau care sunt inutil umflate pentru rolul lor din dezvoltarea intrigii. mi-a placut mai mult dementa filmului la premiera caruia se duce cu toata elita nazista, decat scenele de lupta din inglourious basterds.
oricum, tarantino poate fi multumit: ma voi duce sa-l mai vad o data, cu speranta ca m-am inselat la prima vizionare. cred, insa, ca e filmul tranzitiei lui tarantino spre altceva. se simte asta. cauta ceva. inca nu a gasit si cine stie daca e pe drumul cel bun. trebuie doar sa fie atent la pericolul epocii in care traim: folosirea inteligenta a instrumentelor de comunicare ale internet-ului a reusit sa creeze rapid o isterie a asteptarii pentru inglourious basterdsintr-o directie pe care filmul n-o are. n-au stiut sa ne atentioneze ca va fi un tarantino pe care inca nu l-am descoperit. poate eram mai intelegatori…
quentin tarantino e total defect: in timpul filmarilor pentru “inglorious basterds“, avea un urias dildo purpuriu, pe care il aseza in pozitii indecente pe langa capul actorilor pe care ii surprindea ca atipeau in platou, ii fotografia si afisa poza la panoul rusinii. inca din prima zi de filmare, tarantino si-a facut aparitia cu scula, pe care o botezase “big jerry” si le-a explicat actorilor rolul ei. “ideea era ca, la 3 fotografii, iti pierdeai slujba,” povesteste michael fassbender(lt.archie hicox, in film), citat de imdb.com. “multa lume a ajuns pe panoul rusinii: brad pitt, diane kruger, gedeon burkhard – de doua ori…”
foarte multi actori obisnuiesc sa atipeasca intr-un coltisor al platourilor de filmare pana le vine randul sa joace o scena, insa tarantino considera ca acest ritual ii deconecteaza de la atmosfera filmului. pana astazi, nici o copie cu “inglorious basterds” nu a fost inca postata pe internet, desi a fost deja prezentat la festivalurile de la cannes si berlin si mai este doar o saptamana pana va ajunge pe ecrane. in 2003, cand a venit la cannes cu proaspatul “kill bill 1“, tarantino avea in mana un dvd scos deja pe piata neagra de chinezi. in romania, “inglorious basterds” va avea premiera in 4 septembrie.
un prieten din canada mi-a recomandat un filmulet din seria “weird nature” facuta de bbc worldwide. este o amuzanta explicatie a legendei lui mos craciun, care vine an de an sa ne puna cadouri sub pomul de iarna intr-o sanie trasa de reni. admirabil filmata, montata, procesata si animata. un regal !
steven spielberg intentioneaza sa realizeze un remake dupa “oldboy” (2003), un film devenit cult pentru cinefili, care face parte din “trilogia razbunarii” a regizorului sud-coreean park chan-wook, alaturi de “sympathy for mr.vengeance” (2002) si “sympathy for lady vengeance” (2005). inspirat dintr-un celebru manga japonez, “oldboy” este unul din filmele mele favorite: povestea unui tip care se imbata de ziua fiicei sale si este rapit si inchis, fara nici o explicatie, intr-o camera fara usi sau ferestre vreme de 15 ani. dupa care este eliberat, tot fara nici o explicatie, si are cateva zile sa se razbune pe cei care i-au distrus viata.
filmul e o capodopera din toate punctele de vedere: scenariu extrem de bine scris si cu surprize la fiecare minut, scene de actiune de o violenta extrema, filmari spectaculoase, cu o atenta grija pentru detalii, muzica perfect integrata in poveste si un actor (choi min-sik) care joaca genial furia razbunarii. iata una din celebrele scene de lupta, plina de realism si umor, pregatita 3 zile si filmata dintr-o bucata, fara a fi nevoie de vreun montaj si aproape fara efecte speciale.
site-ul imdb.com anunta ca spielberg vrea acum un remake pentru universal studios, cu will smith in rolul principal. deocamdata, blasfemia pregatita de hollywood s-a impiedicat de probleme legale. filmul lui park chan-wook a fost produs de compania coreeana show east, care a fost de acord cu remake-ul, insa intre timp a dat faliment. futabasha, editorul seriei manga originale de la care a pornit filmul, sustine ca nu le daduse sud-coreenilor drepturile de realizare in sua. procedurile de faliment sunt complicate si universal studios a dat deja unda verde lui spielberg pentru faza de pre-productie a filmului.
cred ca alegerea lui will smith pentru rolul principal din remake este o tampenie. spielberg este un mare regizor, insa nu il vad in stare pe smith sa faca fata rolului. una din cele mai teribile scene din filmul original este momentul in care eroul principal mananca, intr-un sushi restaurant, o caracatita vie. loveasianfilma postat pe youtube un scurt making of al scenei, pentru a carei filmare choi min-sik a fost nevoit sa manance de vii patru caracatite !
asadar, “oldboy“, care a primit marele premiu al juriului la festivalul de la cannes din 2004, este in pericol de a fi aruncat in derizoriu de hollywood, asa cum s-a intamplat cu atatea filme asiatice. mentalitatea si atitudinea fata de lume a asiaticilor este mult prea diferita pentru a fi inteleasa si refacuta in spirit comercial american.