una dintre probele obligatorii pentru cei 3 participanti la prima editie din “aruncati din tren” a fost sa-si vanda un obiect personal. la slatina, andrei duban si-a vandut cureaua pe strada cu 200 de lei. la calarasi, maria carneci si-a scos la licitatie un tricou, pe care o domnisoara de la prefectura i l-a cumparat cu 1.020 de lei. si gina pistol si-a licitat un tricou pe terasa clubului “arsenal” din vaslui, insa cu mai putin succes financiar. puteti vedea cat de dificil este sa-i convingi pe oameni sa scoata un ban din buzunar, chiar si pentru o cauza nobila.
Țara mea de dor…
Îl urăsc pe Mircea Badea pentru inspirația formulei “Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!”. Mi-a luat-o de pe buze…
“aruncati din tren”, editia 1: gina pistol la tv total si antena 1 vaslui
pentru ca “aruncati din tren” era la prima editie, gina pistol a fost nevoita sa gaseasca o solutie rapida sa-si mediatizeze motivele venirii sale in vaslui. beneficiind de statul de vedeta media, a apelat la sprijinul televiziunilor locale. in prima seara, si-a pledat cauza la tv total vaslui, iar a doua zi dimineata, a fost invitata special la matinalul de la antena 1 vaslui. doua ocazii excelente pentru a explica localnicilor ce vrea sa faca, pentru cine strange banii si pentru a-i invita la spectacolul pe care l-a organizat in piata centrala a orasului.
“aruncati din tren”, editia 1: fara bani la ea, gina pistol obtine mancare la vaslui
ce faci cand esti “aruncata din tren” intr-un oras pe care nu-l cunosti si trebuie sa mananci, desi nu ai un ban in buzunar ? a fost una din provocarile carora a trebuit sa le faca fata gina pistol la vaslui, pentru emisiunea “aruncati din tren” de la antena 1. iata cum a reusit sa treaca aceasta proba:
“aruncati din tren”, editia 1: gina pistol cerseste pe strazile din vaslui
una din cele mai dificile incercari pentru vedetele care participa la emisiunea “aruncati din tren” este sa ceara bani pe strada de la localnici. gina pistol a nimerit la vaslui la mijlocul lui august, cand canicula alungase de pe strazi locuitorii unui oras in care – in general – prea putina lume are bani sa iasa la terase sau la restaurant. in plus, deoarece se filma pentru prima editie a emisiunii, nimeni nu stia de ineditul format si multi credeau ca e vorba de o farsa. cand aflau detalii despre acest reality show pe teme sociale, majoritatea vasluienilor ii spuneau ca… a gresit orasul, invocand saracia din zona.
“aruncati din tren”, editia 1: gina pistol cere ajutor clubului fc vaslui
pentru prima editie a emisiunii “aruncati din tren“, produsa de media factory si difuzata de antena 1, in perioada 14-17 septembrie 2009, gina pistol a ajuns la vaslui, sa stranga bani ca sa-l ajute pe lucian pavel, un baiat paralizat in urma unui accident stupid. pentru ca, in zilele in care se afla la vaslui, echipa locala de fotbal juca un meci de calificare in europa league contra grecilor de la aek atena, gina s-a hotarat sa mearga la clubul lui adrian porumboiu, sa solicite sprijin.
ideea s-a dovedit extrem de inspirata. aici, ea l-a intalnit pe marcel cristea, ofiterul de presa al clubului, care a ajutat-o din plin. desi avea pe cap toata presa, oficialii greci si cei de la uefa, marcel s-a dat peste cap si a gasit, de fiecare data, cateva clipe sa ne dea un sfat, sa ne sugereze o idee, sa sune in dreapta si in stanga. pentru ca liviu, fratele lui lucian, era la echipa de juniori a clubului fc vaslui si viseaza sa ajunga mare portar, marcel l-a luat sub aripa sa ocrotitoare si va avea grija de el. ar fi multe de povestit despre acest om cu inima atat de mare… am pus pe internet imagini cu peripetiile ginei pistol la vaslui, pentru ca au fost filmate zeci de ore si exista momente frumoase, care nu au mai incaput in cele 4 episoade ale primei editii.
imi pare rau de fc vaslui
pacat ca fc vaslui n-a reusit sa se califice in europa league. imi devenisera simpatici, dupa cele 3 zile minunate petrecute la ei in oras saptamana trecuta. i-am cunoscut pe cativa dintre ei si erau ok. nu mai vorbesc de ofiterul lor de presa, marcel cristea, un mare sufletist. la vaslui, gruparile “dorobantii” si “furieux” din galerie dau tonul si intreg stadionul canta si face valuri. un stadion mic si la fel de curat ca si orasul, in care nu se vand seminte. unde nimeni nu sare gardul cu inaltimea de 1 metru, care desparte tribunele de gazon. din pacate, nu le-am purtat noroc pana la capat. joia trecuta, cu noi in tribune, i-au batut pe greci cu 2-1. astazi, au pierdut cu 3-0. ca atitudine, jucatorii din vaslui mi-a amintit de poli timisoara din vremea lui panduru. deocamdata, doar o mana de baieti buni, pe cale sa se inchege intr-o echipa. daca porumboiu va avea rabdare…
stiu c-o sa ma-njure unii, dar nu pot sa nu scriu si eu doua randuri despre calificarea lui dinamo. profitand de relaxarea cehilor de la liberec si indarjiti de felul in care au fost pusi la zid de toata lumea, dupa incidentele de la meciul tur, cainii le-au dat 3 goluri si au ajuns la penalty-uri. au salvat fotoliul de antrenor al lui bonetti. care a fost atat de tampit, incat sa-l puna pe zicu sa execute al doilea. adica, pe cel mai neserios ratat al unei generatii de fotbalisti, care din mare talent, a ajuns sa frece tusa pe la toate echipele la care a ajuns vreodata. ce bafta pe molinero, pe umerii caruia apasa calificarea, la primul sau meci pentru caini !
in fine ! ma bucur c-o sa rad duminica de gigi becali, dupa ce o sa le-o traga cainii si oilor blege ale lui bergodi ! forza viola !
vaslui, portrete
22 de ani. inalt, subtirel, cu ochii stralucind in dosul ochelarilor. mereu gata sa imparta un zambet. genul de om care a inteles ca pe lumea asta nu exista probleme, ci doar solutii. care te simte cand ai venit cu gand curat si iti daruieste prietenia. in stare sa mute muntii pentru un prieten, insa suficient de sentimental pentru a-si da sufletul, alergand sa ajunga la gara macar cu 2 minute inainte de plecarea trenului tau, dupa o zi teribila, in care toata lumea a tras de el in toate partile si nenumarate responsabilitati au incercat sa-i apase umerii, ca sa te stranga in brate si sa-si ia ramas bun. un om.
le-am intalnit pe terasele unor restaurante din oras. la inceput ne-au privit chioras, cu neincrederea specifica varstei. accentuata de imaginea pe care si-o facusera din ziarele colorate despre o vedeta. simtul umorului le-au ajutat sa treaca peste asta si sa-i ofere o pizza. dureros de frumoase, cum sunt majoritatea fetelor din oras. gata sa-ti daruiasca prietenia, cand te-au simtit ca ai venit cu un gand curat. in stare sa paseasca pe calea plina, uneori de umilinte, alteori de obstacole, pe care merge prietena lor. capabile sa se lipseasca de frumusetea vreunui lucru drag, ca sa te ajute sa ajuti, la randul tau, o familie greu incercata de soarta. gata sa treaca peste avansurile cam obraznice ale unor suporteri ai echipei de fotbal, pentru ca venisera pentru o cauza nobila. niste oameni.
trecut prin viata. tata si bunic fericit. respectat de comunitatea locala pentru ca si-a construit prosperitatea dezvoltandu-si afacerile in regiunea natala, unde a ajuns mare magnat. care le-a daruit celor din jur nu doar ocazia de a castiga o paine, ci si pe cea de a se bucura de succesele sau macar spectacolul pe care ti le ofera sportul. care a invatat sa ajute pentru ca este nevoie de el, nu pentru ca il dau unii la televizor aruncand bancnote de 100 de lei saracilor. dar care nu a invatat complet lectia umilintei, pentru ca vanitatea de a sta cu imparatul la masa inca il orbeste. totusi, un om.
o ciudata coincidenta a facut sa citesc acum cateva zile cartea lui iov. nu-mi imaginam ca voi avea atat de curand in fata ochilor exemplul viu al personajului biblic. cel putin din punctul de vedere al suferintei. o mama al carei spiridus de 12 ani ajunge inapoi la conditia de bebelus, din cauza unui accident stupid. careia cel putin jumatate din putinii medici care au avut rabdarea sa-si arunce ochii asupra “cazului” ii spun ca nu se va recupera niciodata. insa care a invatat sa distinga nuantele gemetelor, ale unui oftat sau ale unei miscari a capului unei vietati de 25 de kilograme spre care cei mai multi privesc cu un teribil gand cinic in minte. careia lacrimile i-au secat dupa ce fratiorul mai mic a refuzat sa imbrace hainele celui cazut la pat, pentru ca la varsta lui speranta nu are limite. nu doar o mama. un om.
multumesc ginei pistol, care mi-a oferit ocazia sa descopar la vaslui oameni minunati, dintre care v-am dat cateva exemple. un om.
un timisorean la vaslui, pentru un proiect impresionant de solidaritate umana
doar sa nu-mi cereti astazi poze sau video, pentru ca sunt prea obosit. filmez de doua zile in vaslui, pentru pilotul unui reality show mai special, care se va difuza pe antena 1. se numeste “aruncati din tren” si-l veti putea vedea, timp de 4 seri, incepand din 7 septembrie. se iau 3 vedete, sunt trimise in 3 orasele din tara, in care trebuie sa faca bani din piatra seaca, pentru a ajuta oameni aflati intr-o situatie deosebit de grea. nu au nici un ban la ele, nici telefon mobil, nu pot fi ajutate de prieteni, in prima zi nu au voie sa obtina banii facandu-si meseria sau invocand cazul pentru care lupta, in a doua zi pot sa-si exerseze talentul doar in spatii publice, iar in a treia zi pot face tot ce doresc.
aparent frivol, subiectul reality show-ului este, in realitate, surprinzator de profund si emotionant de uman. de fapt, vedetele trebuie sa revitalizeze solidaritatea umana care zace tot mai chircita in sufletele noastre. acea caldura pe care ne-am pierdut-o de ani de zile sau pe care unii nu am avut-o niciodata. sa ne ajute sa redevenim oameni. sa ne amintim ca ar trebui sa ne pese de durerea sau necazul celui de langa noi. sa gaseasca in ele energia necesara pentru a reaprinde in inimile noastre scanteia flacarii care ne alimenteaza viata. sau ar trebui sa o faca.
nu stiu cum va fi maine, insa aceste doua zile au fost pentru mine o lectie de viata pe care mi-o doream si o cautam de multa vreme. si pe care, o sa radeti, dar am primit-o de la gina pistol ! fata aceea pe care o asociati in mintea voastra cu niste poze din playboy sau cu articolele din ziarele colorate despre idila ei cu vreun fotbalist (observati ce tare m-a enervat ciprian marica cu penalty-ul obtinut ieri seara contra lui poli timisoara !). nu vreau sa va stric surpriza pe care o veti avea cand se va difuza “aruncati din tren“. pot sa va dezvalui doar ca a intors pe dos intregul vaslui, a adunat in jurul ei o gasca de fete si baieti tineri care i-au inteles entuziasmul si au ajutat-o, a strans lumea in piata pe care ar trebui s-o stiti din filmul lui corneliu porumboiu si nu s-a sfiit sa le multumeasca moldovenilor ca – desi saraci – inca n-au uitat sa-si ajute aproapele. asa cum am uitat prea multi dintre noi.
peste cateva zile, voi posta aici si fragmente din ce am filmat, pentru ca nu vor incapea toate in emisiune si ar fi pacat sa se piarda. pana atunci, trebuie sa va dezvalui doua momente, chiar daca imi voi lua niste injuraturi de la producatorul general al proiectului: aplauzele pe care le-a primit gina de la moldovenii adunati in piata din fata statuii lui stefan cel mare, in clipa in care nu si-a mai putut stapani lacrimile, povestind despre coplesitoarea drama a unei mame pe care a incercat s-o ajute venind la vaslui si simpatia pe care o voi avea de acum incolo pentru echipa locala de fotbal (de la stranierii din lot si pana la patronul clubului), pentru delicatetea cu care au ajutat-o.
randurile de mai sus nu sunt un promo, dar nu pierdeti “aruncati din tren” si tineti maine cu fc vaslui in meciul contra grecilor de la aek atena ! merita !
comunism pe burta goala: cozile de pe vremea lui ceausescu
prietenii mei de la compania de productie media factory au realizat pentru realitatea tv un proiect despre viata romanilor pe vremea regimului comunist. am participat si eu la acest proiect, povestind o parte din amintirile mele de pe vremea lui ceausescu.
urasc cozile ! este unul din sentimentele pe care mi le-au facut cadou comunismul. totdeauna am simtit acut potentialul de violenta care zace in oamenii ce isi asteapta randul. chiar si in brutaria de la bunici, invaluit de mirosul de paine proaspat scoasa de la cuptor, cu memoria tejghelei albite de praful fainii pentru ca imi ajungea in dreptul nasului. acolo cred ca am descoperit prima data in privirile oamenilor chinuitoarea intrebare “daca se termina, pana ajung eu la rand ?”. in spatele careia intuiam intunecimea gandurilor despre ce ar fi fost in stare sa faca, daca painea s-ar fi terminat prea repede.
cu trecerea timpului, am invatat tacticile esentiale de supravietuire din cozile care ajunsesera tot mai dezorganizate si mai violente. era esential, pe masura ce te apropiai de punctul terminus, sa gasesti un perete sau o tejghea ca punct de sprijin si sa te feresti sa nu ajungi langa solidele bare de inox plasate pentru a forma un culoar de un metru in fata vanzatorului. puteai fi strivit fara ca multimea sa inteleaga ce se intampla. si la fel de important era sa stii cum sa-ti croiesti drumul afara din inclestare, aparandu-ti “prada” pe care ai obtinut-o atat de greu. poate aceste amintiri m-au marcat si pentru ca, la varsta aia, in ochii tai, totul are alte dimensiuni.
privind acum in urma, imi amintesc tot mai multe detalii de la cozile pe care am ajuns sa le detest. inclusiv infrigurarea cu care ma rugam, cand eram la rand si incercam, cu ultimele puteri, sa rezist presiunii care risca sa ma striveasca, ca mana vanzatorului sa nimereasca o bucata mai buna. noroc ca existenta comtim-ului in timisoara in care ne-am mutat pe cand eram in clasa a saptea asigura intregul oras cu carne de furat si majoritatea timisorenilor ajunsesera sa priveasca aproape cu dispret permanenta coada din fata magazinului oficial al combinatului, alcatuita majoritar din oameni veniti special din alte colturi ale tarii.
timisoara – dolce far niente
nu mai reusisem sa ajung in timisoara de cateva luni, asa ca am profitat in aceasta saptamana, incercand sa redescopar orasul la care tin atat de mult. uneori, fara a putea sa-mi explic de ce. inca impregnat de impresiile proaspete ale unui voiaj prin cateva orase minunate ale europei, n-am putut sa nu observ ca – in mare – timisoara ar putea rivaliza oricand cu o buna parte dintre ele. insa nu prea reuseste…
toropit de canicula, parasit de o buna parte din localnicii plecati in vacante in croatia sau muntenegru, burgul cu aspect vienez se complace intr-un dolce far niente. fatadele cladirilor au ramas la fel de scorojite. iarba e uscata. copacii sunt neingrijiti si cresc in salbaticie, adesea coplesiti de balarii de inaltimea unui om. peste tot e plin de pet-uri si pungi cu gunoaie aruncate in tufisuri. sute de afise ale parangheliilor din ultimele luni sunt lipite peste tot, intr-un oribil talmes-balmes. piata unirii ramane un loc superb, plin de terase pe care lumea leneveste, construind planuri de afaceri sau calatorii niciodata duse pana la capat. ieri, cativa entuziasti au organizat sarbatorirea strazii eugeniu de savoya, pentru 30-40 de oameni a caror mandrie ca sunt timisoreni a invins canicula. maine, este ziua orasului, pentru care primaria va organiza un spectacol prafuit…
viata de noapte este cuprinsa de aceeasi letargie. clubul de jazz pod 16 si-a inchis portile. la d’arc nu s-a schimbat nimic de ani de zile. in van graph kfe, daca dai muzica mai tare apare politia, chemata de niste vecini ursuzi. la no name, vine lumea doar ziua, pentru plaja si baie in piscina. au aparut cateva locuri noi, insa – vorba unei prietene – parca sunt anume create pentru mortaciuni: cateva mese inconjurate de scaune pe care isi pierd vremea tineri blazati. in cladirea consulatului italian, cineva a deschis “apartamentul 3“, cu 3 camere in care incearca sa adune “lume faina”. peste drum, in curtea interioara a unei case vechi poti bea o bere cu prietenii, insa doar pana la ora 1:00. s-a mai deschis si “scart“, o alta curte langa noua biserica din parcul doina, tot loc de chill-out. un prieten a amenajat o terasa pe malul begheiului, langa piata maria, iar river deck-ul lui radu hambaras a ramas singurul loc decent in care mai gasesti ceva agitatie, daca faci abstractie de figurantii care vin sa-si etaleze jeep-urile si aceleasi tricouri penibile si fake de la gucci sau dolce & gabbana. noroc cu papillon cafe, unde se refugiaza artisti noctambuli, o parte din fetele frumoase de care e plin orasul sau hoinari din tari straine, care cauta sa socializeze cu tineri din romania.
astept meciul de miercuri, singurul eveniment care pare sa invioreze atmosfera dintr-o timisoara de care imi era dor…