incredibil cat de verde poate fi timisoara in aceste zile ! mai ales pentru cineva obisnuit in ultima vreme cu cenusiul bucurestean. simti ca a venit primavara. imi pot imagina cum ar arata cu fatadele cladirilor renovate. piata uniriiincepe sa prinda viata, indemnata de cateva happeninguri din student fest-ul de anul asta. m-a ars soarele in curte la “van graph k fe” sambata dupa-amiaza, la o cafea cu cineva drag care locuieste mult mai departe decat mine fata de timisoara natala. desigur, in directia opusa.
festivalul dramaturgiei romanesti suna prea pompos pentru salbaticul din mine si tot student fest mi-a salvat debutul serii. sectiunea rock. am ajuns in “daos” cand pe scena erau no brainz din timisoara. surpriza placuta. au sunat proaspat si interesant. locul mi-a amintit de niste nopti de blues pe care le-am trait acolo pe vremea lui ceausescu, intr-o atmosfera de fraternitate clandestina cu o gramada de pletosi in blugi si parkere verzi.
am ajuns pentru prima oara in viata la “fratelli“, in spate la “termal“. franciza a clubului din bucuresti. ok amenajat, scump pentru timisoara, ticsit de gagici misto, cocalari, baieti de bani-gata, aventurieri si vagabonzi. amuzant. muzica, insa, era teribila: un remix cu cele mai banale si plictisitoare piese de mana a treia din anii ’90. n-as reusi sa fac un playlist atat nasol nici pentru cei mai mari dusmani. salvarea a venit din nou de la student fest. sectiunea dnb. atmosfera in “setup” a fost foarte misto. line-up bun, cu rare momente mai sovaielnice, lume faina, multi prieteni. ca la un party reusit din anii ’90.
duminica seara, pret de-un ceai si o bere in “aether nativ“, am inteles toate controversele si subtextul din “declar pe propria raspundere“, piesa autobiografica pe care alina serban tocmai o jucase la festivalul de teatru. eu veneam de la intalniri prin “papillon” si aiurea cu vechi prieteni, insa am avut senzatia ca jumatate din clienti o vazusera.
pacat ca-n tara asta 560 de kilometri inseamna atat de mult…
N-am apucat să dorm prea mult. La 7:31, sirenele sunau încetarea alarmei și, pe la 8:30, m-au sunat din nou din țară, să mă pregătesc pentru o nouă ediție specială a Stirilor ProTV, la ora 9:00. Ce puteam să fac? M-am spălat pe față și m-am dus să văd, la lumina zilei, urmările bombardamentelor. Era o sâmbătă frumoasă, cu un soare straniu de optimist, care mă făcea să mă bucur că iarna s-a terminat. Mă simțeam vinovat că, în coșmarul care mă înconjura și al cărui martor fusesem azi-noapte, nu puteam să nu mă bucur că afară mirosea a primăvară.
Doua rachete NATO au căzut, în această dimineață, la 8:10, în masivul muntos Dajti din Albania, la 10 kilometri de Tirana. Exploziile nu au provocat victime sau pagube materiale, conform AFP. Alte două rachete mai căzuseră, în 25 martie, tot în Albania, la Elbasan și Durres, fără a exploda.
Am ajuns pe bulevardul Knez Milosa și, apropiindu-mă de ruinele celor două ministere, m-am întristat la loc și am simțit golul din stomac pe care îl simțisem azi-noapte. Mirosul de ars mă copleșea și parcă mă înnegrea pe dinăuntru. O clipă, mi-a părut rău că l-am lăsat pe Mile Cărpenișan să doarmă. Parcă, cu el alături, m-aș fi simțit mai puțin singur.
Pe bulevard, oameni necăjiți adunau cioburile geamurilor sparte de suflul exploziilor și lipeau benzi adezive late pe geamurile rămase întregi. La colțurile străzilor, sârbii bombăneau și îi înjurau pe “neonazistii de americani”, privind cu ochi goi spre capătul bulevardului. Aici, în intersecția de lângă Ambasada Germaniei, strada era barată de un cordon de polițiști care nu îi lăsau pe curioși să se apropie. Văzând un jurnalist sârb că trece de baraj, după ce a vorbit cu un ofițer căruia îi arătase acreditarea de război, mi-am scos-o și eu pe a mea, mi-am luat inima-n dinți și l-am rugat să mă lase și pe mine să trec. Surprinzător, după ce a verificat că nu am nici un aparat foto în geantă, polițistul m-a lăsat să trec.
Am ajuns până lângă clădirile care încă fumegau. Arătau dezolant și îmi transmiteau și mie aceeași senzație. Ministerul republican de Interne era o ruină. Jumătate dintr-o clădire cu 6-7 etaje nu mai exista, iar pavilionul care făcea trecerea spre un alt corp de clădire se prăbușise, strivit parcă de un pumn uriaș. De mai bine de 14 ore, pompierii nu plecaseră. Din când în când, ici-colo, mai răbufneau flăcări, dar de mici dimensiuni, stinse repede cu furtunele. Clădirea Ministerului federal de Interne a rămas în picioare. Racheta care o lovise a intrat la nivelul etajului întâi, din lateral și a explodat în interior, provocând mari distrugeri. I-am dat ocol, alunecând pe noroiul format de apa cu care a fost stins incendiul, călcând peste formulare și resturi de dosare împrăștiate de suflul exploziei. Am ajuns pe strada paralelă cu bulevardul Knez Milosa și priveam, uimit, clădirile de la câțiva metri de sediile ministerelor, rămase neatinse. Mă gândeam cu groază cum ar fi fost azi-noapte, dacă aș fi locuit aici. Și nu-mi puteam desprinde privirile de pe fețele locatarilor strânși în fața blocului. Nu păreau deloc îngroziți. M-am așezat pe bordură și am stat, minute în șir, privindu-i și ascultând ce vorbeau. Se întrebau de unde să-și cumpere geamuri noi, o babă se văita că i s-au spart toate vazele și bibelourile din sufragerie, un tânăr înjura și își curăța mașinuța de moloz. O “Zastava” amărâtă – varianta sârbească a unui vechi model de Fiat. Din când în când, se oprea și trăgea câteva șuturi într-o aripă îndoită de un bolovan. Dacă aș fi putut uita noaptea care trecuse, m-aș fi simțit ca în aproape oricare sâmbătă.
M-am ridicat și am revenit pe bulevardul Knez Miloșa, pășind mecanic, cu gândul rămas la oamenii de lângă care tocmai plecasem. M-am cutremurat când m-am gandit la inconștiența pe care trebuia să o ai, ca și comandant al NATO, pentru a ordona lovituri asupra unor sedii aflate lângă clădiri locuite de oameni nevinovați. Nu cred că aș fi avut curajul să mă încred în niște mecanisme ucigătoare coordonate de circuite electronice care se pot defecta. Și era suficientă o eroare minoră pentru ca traiectoria lor – având în vedere că au fost lansate de la sute de kilometri – să devieze 10-20 de metri. Deviere banală într-un poligon, dar care ar fi provocat o adevărată tragedie în centrul capitalei iugoslave.
“Ordinul criminal de a bombarda centrul Belgradului, în apropierea unui spital, a unei grădinițe de copii și a unor blocuri de locuințe este iresponsabil,” se arată într-un comunicat al Ministerului rus de Externe, publicat de agenția Itar-Tass. “Capitalele țărilor NATO ar trebui să-și dea seama de consecințele grele pe care le vor antrena acțiunile iresponsabile care pun în pericol viața unor cetățeni ruși.”
Am sunat la ușa Ambasadei României și m-am bucurat de bucuria portarului, încântat că mă vede. În capul scărilor a apărut, cu ochii încercănați, Traian Borșan, care m-a îmbrățișat și m-am simțit, din nou, foarte bine. Bucuria lor de a vedea că un alt român se interesează ce mai fac, când ei aveau datoria (îndeplinită cu brio) de a ne purta nouă de grijă, îmi încălzea sufletul. Ne-am așezat în salonul cu pereții crăpați de la un cutremur mai vechi și am stat la o cafea. Traian Borșan mi-a confirmat că sârbii nu au anunțat nici o victimă a bombardamentelor de azi-noapte. Nici un mort, nici un rănit. Adevărul e că, încă din prima noapte de război, am observat că majoritatea clădirilor oficiale erau cufundate în beznă noaptea și nici în timpul zilei nu se observa prea multă agitație la intrările lor. Toți sârbii știau că aceste clădiri sunt pe lista țintelor NATO și doar un comandant dement și-ar fi lăsat oamenii să moară degeaba înăuntru.
Am ascultat împreună știrile la Radio Beograd și una dintre ele m-a pus pe gânduri. Sârbii au acuzat NATO că au transformat, cu cinism, bombardarea Belgradului într-un show de televiziune, programând atacul de azi-noapte cu puțină vreme înainte de principalele emisiuni de știri din SUA, pentru ca CNN (care a profitat, imediat, de asta) să aibă știri senzaționale în prime time.
Circa 400 de persoane s-au adunat astăzi, în jurul orei 14:00, pe platoul din fața Teatrului Național din București, la un miting organizat de Uniunea Sârbilor din România și au pornit într-un marș de protest prin oraș, anunță Mediafax. În Piața Unirii din Timișoara, a fost organizat un miting similar, la care au participat 2.500 de oameni. Purtau ținte în piept, au cântat cântece patriotice sârbești și au plecat într-un marș al tăcerii prin centrul orașului.
Dramatismul bombardamentului de azi-noapte a fost foarte subtil speculat de propaganda sârbă. A fost difuzată știrea că, în maternitatea de lângă cele două ministere bombardate, în noaptea care a trecut s-au născut 12 copii. Chiar în momentul primei explozii, o femeie aducea pe lume un băiețel, iar o oră mai târziu, în adăpostul antiaerian în care au fost evacuate pacientele maternității, a fost asistată încă o naștere. În toate programele de știri s-a insistat îndelung asupra imaginilor cu femeile speriate care își strângeau, plângând, copiii la piept și fugeau din maternitate. Alte imagini, în nuanțe de gri, albastru și portocaliu (din cauza luminii proaste a neoanelor), arătau femeile lungite în adăpost, cu fețe palide și ochi încercănați, mângâindu-și bebelușii pentru a-i liniști.
Autoritatile de la Skopje au avertizat că nu mai pot primi refugiați în Macedonia, pentru că, deja, peste 50.000 de oameni au intrat în țară. Grecia a refuzat cererea Înaltului comisar ONU pentru refugiați, Sadako Ogata, să preia 20.000 din refugiați. Pentru a face față situației, conducerea Alianței Nord-Atlantice a decis trimiterea în Albania și Macedonia a unor forțe armate care să asigure aprovizionarea cu ajutoare umanitare a refugiaților albanezi.
Refugiați au ajuns și în Romania, dar nu albanezi sau sârbi, ci chinezi. 211 de cetățeni chinezi au fost cazați la hotelul “Roman” din Băile Herculane, ei sosind cu autobuzele din Iugoslavia. Majoritatea sunt studenți sau oameni de afaceri și au părăsit Iugoslavia la recomandarea guvernului de la Beijing. Conducerea stațiunii Băile Herculane a pregătit încă trei hoteluri pentru cazarea eventualilor refugiați din spațiul iugoslav.
BBC a difuzat astăzi pretinse imagini ale unui masacru comis de forțele sârbe în orașul Krusa-Emahde, din apropiere de Prizren. Ziariștii BBC au spus ca au obținut această casetă de la Milain Bellanica, un refugiat albanez care afirma că masacrul s-a soldat cu peste 100 de morti, din care el a identificat 26. Imaginile arătau 10 cadavre zăcând în bălți de sânge, pe străzi sau pe câmp. Bellanica pretindea că a filmat morții chiar după plecarea forțelor sârbe, “pentru ca fiul meu, nepotul meu și generația următoare să nu uite niciodată ce au făcut sârbii poporului albanez”.
“Acesta este exact tipul de atrocități care subliniază necesitatea unor acțiuni militare și întărește hotărârea noastră de a o duce până la capăt, până când Kosovo se debarasează de o astfel de represiune,” a declarat șeful diplomației britanice Robin Cook.
Slobodan Milosevic i-a adunat astăzi pe toți miniștrii și persoanele cu responsabilități înalte din stat. “Bombele agresorilor nu vor înfrânge sufletul unui oraș erou,” a afirmat el, în deschiderea ședinței. Au discutat, apoi, situația de criză și modul de reacție în eventualitatea unor noi atacuri asupra capitalei. S-a ordonat curățarea și verificarea tuturor hidrantelor de pe străzi, în special a celor din apropierea clădirilor vizate de bombardamente. Militarii au început să inspecteze toate adăposturile antiaeriene și s-a insistat să se recomande populației să rămână în acestea în timpul alarmelor.
Colonelul Dusan Stanizan a declarat că NATO continuă să lanseze asupra localităților sârbești, în special în Kosovo, bombe cu fragmentație de tip BLU/97AB, interzise de convențiile internaționale și a arătat mai multe componente neexplodate ale acestora. El a explicat că aceste bombe sunt, practic, containere care conțin câte 210 proiectile de dimensiunea unor conserve de Coca-Cola, dotate cu o mică parașută. Lansate din avion, containerele se deschid la o anumită altitudine, dispersând proiectilele pe o arie de 1 kilometru patrat. Acestea explodează simultan, la 3-4 metri deasupra solului, împrăștiind o ploaie ucigătoare de schije de care nu te poți feri. Pe lângă asta, de obicei, 20-30 % din proiectile nu explodează și rămân pe sol, devenind adevărate capcane mortale pentru nefericitul care le atinge. NATO a dezmințit, prompt, prin vocea lui Jamie Shea, că ar utiliza acest tip de bombe în timpul operațiunilor din Iugoslavia.
Ediția de astăzi a cotidianului “Washington Post” a anunțat că înalți responsabili militari ai țărilor NATO studiază varianta trimiterii de trupe terestre în Kosovo. Aceștia consideră că, după ce forțele sârbe vor fi suficient de slăbite de bombardamente, operațiunea terestră le-ar da “lovitura de grație”. În continuare, prezența militarilor NATO în Kosovo ar putea asigura întoarcerea refugiaților la casele lor, după ce sârbii își vor retrage trupele.
Am mai transmis, astăzi, pentru știrile de la ora 13:00 și pentru cele de la ora 19:30. Apoi am coborât să mâncăm și ne-am întors în cameră, să vedem ce mai spun sârbii în jurnalele RTS. Cu o satisfacție greu disimulată, crainica a anunțat că ziarul grecesc “Athinaiki” din Atena a publicat știrea că 19 containere, conținând tot atâtea cadavre ale unor militari americani, au fost aduse în secret din Macedonia în Grecia și expediate, pe calea aerului, în SUA. Pe lângă imaginile bombardamentelor de azi-noapte, pe care le-au condamnat cu asprime, sârbii s-au plâns că trupele SFOR, a căror destinație este menținerea păcii în Bosnia, au distrus o porțiune a căii ferate dintre Belgrad și portul Bar. Incidentul s-a petrecut pe teritoriul Republicii Srpska, lângă Rijeka și, in imaginile pe care le-am văzut, șinele erau distruse pe o lungime de 10 kilometri. Din păcate, operațiunea trupelor SFOR a făcut și o victimă. Impiegatul care avea în grijă calea ferată i-a văzut pe atacatori și a încercat să-i împiedice, fiind împușcat pe loc.
Generalul american Montgomery Meigs, comandantul trupelor SFOR, a confirmat operațiunea, care a avut ca scop împiedicarea mișcărilor de trupe iugoslave. “Un grup de persoane a deschis focul cu arme AK-47 asupra forțelor NATO, care au ripostat,” a justificat Meigs uciderea impiegatului și a adăugat că linia ferată va fi repusă în funcțiune de SFOR, după încetarea ostilităților.
La 20:02, a sunat alarma aeriană. Ca de obicei. Și, tot ca de obicei, am urcat pe acoperiș, pentru un “tur de orizont de control”. Imediat, am observat că, dinspre Novi Sad, se vede un incendiu și un nor de fum. Am dat mai multe telefoane și am aflat ceea ce posturile de radio au început să anunțe, câteva minute mai târziu: la 19:50, fusese distrus al doilea pod peste Dunăre din Novi Sad, podul “Sloboda“, dinspre cartierul Sremska Kamenica. Din primele informații, am înțeles că podul a fost rupt în două de două rachete, care l-au lovit în plin și că – în momentul atacului – pe pod se aflau mai multe autovehicule civile. Artileria antiaeriană a ripostat împotriva avioanelor care atacau în picaj și sârbii se lăudau că ar fi doborât unul dintre ele.
Podul “Sloboda” era cel mai nou dintre cele trei construite în Novi Sad peste Dunăre. Se pare că atacul a luat prin surprindere apărarea antiaeriană a sârbilor, alarma sunând după ce podul a fost lovit. La postul de televiziune Studio B se spunea că există 7 răniți, care au fost internați în Spitalul municipal. Din cauza distrugerii conductelor care treceau pe sub pod, o parte din oraș (circa 30.000 de oameni) a rămas, din nou, fără alimentare cu apă. A mai fost distrus, la Backa Palanka, un pod care lega malul sârbesc de malul croat al Dunării.
Islamiștii iordanieni au acuzat Statele Unite și ceilalți membri ai NATO că ar conspira, împreună cu președintele Slobodan Milosevic, pentru a debarasa Europa de musulmani. Într-un comunicat al Mișcării Fraților Musulmani din Iordania, citat de AFP, se arată că singurele victime ale raidurilor NATO sunt albanezii musulmani din Kosovo și cheamă toți liderii popoarelor arabe să susțină și să aline suferințele kosovarilor.
Pe posturile de televiziune au început să apară primele imagini și declarații ale martorilor oculari de la Novi Sad. Atacul i-a luat, într-adevăr, prin surprindere pe sârbi. Un avion al NATO a coborat în picaj, lansând asupra podului “Sloboda” o rachetă care l-a avariat destul de serios. Pe pod se aflau câteva autoturisme și un autobuz, din fericire, fără călători. Unul dintre răniți, care traversa chiar atunci podul cu bicicleta, povestea că a auzit vuietul asurzitor al avionului în picaj, apoi o bubuitură, însoțită de o flacără orbitoare și s-a trezit sub roțile unui automobil care fusese turtit de un stâlp al podului. Nu înțelegea ce s-a întâmplat și a auzit din nou avionul. Mai mulți trecători de pe mal i-au strigat să sară în Dunăre. Fără să judece sfatul, s-a târât până pe marginea podului și s-a aruncat în apele fluviului. Era sub apă când a auzit o bufnitură înfundată și, pe lângă el, au început să cadă bolovani. A ieșit să ia o gură de aer și a văzut, paralizat de spaimă, cum tronsonul principal al podului se prăbușește în Dunăre. Câțiva pescari au sărit într-o barcă și – spre norocul său – l-au salvat, pentru că nu se mai simțea în stare să ajungă la mal. Bărbatul care își povestise aventura era tânăr, iar pe fața sa încă se mai putea citi o buimăceală ușor amuzantă. Parcă nici acum nu înțelegea prea bine ce s-a întâmplat.
Vibrațiile exploziei au rupt podul – lung de 1,5 kilometri – de la nivelul plăcilor de dilatare. Capetele podului parcă ar fi fost tăiate cu foarfeca și dale imense de beton s-au prăbușit în apele fluviului. Pe o parte a podului, care încă se mai afla pe pilonii de susținere, se pot vedea carcasele calcinate a trei mașini.
Am auzit, de afară, niște bubuituri înfundate și ne-am dus, din nou, pe acoperiș. Artileria antiaeriană din partea de sud a Belgradului țesea o perdea de proiectile luminoase pe cer. Avioanele inamice au lansat mai multe proiectile spre cartierul Dedinje (“Cartierul Primăverii” al capitalei iugoslave) unde se afla reședința președintelui Slobodan Milosevic și a celebrului Arkan. Numai una dintre rachete și-a atins ținta, restul fiind distruse în aer.
Spectacolul era senzațional. Avioanele NATO nu se vedeau. Le ghiceam doar, după direcția spre care trăgea antiaeriana. Când lansau rachetele, vedeam pe cer câte o scânteie portocalie, care era urmată, la 10-20 de secunde, de bubuitura exploziei. Dacă racheta era lovită de sârbi, se spărgea într-o ploaie de scântei.
Ne-am hotărât să mergem până pe Kalemegdan, colina pe care se afla vechea cetate a Belgradului, care era aproape de noi. De aici, puteam vedea mai bine cartierele Novi Beograd și Dedinje. Am traversat parcul de pe Kalemegdan și am ajuns pe marginea dinspre Dunăre a colinei. Acolo erau câteva zeci de curioși, printre care am vazut câțiva polițiști și niște indivizi în haine de piele, din buzunarul cărora se auzeau piuiturile unor stații de emisie-recepție. Dinspre Dedinje, se vedea un incendiu și cineva ne-a spus că a fost lovită clădirea Academiei de Medicină Militară.
Ne-am întors la hotel. Când am ajuns pe strada noastră, am auzit câteva șuierături ciudate deasupra noastra, patru sau cinci. “Jebiga! Ce-a fost asta?” a exclamat Mile. Ne-am uitat, intrigați, unul la altul. Parcă unul din locatarii de la ultimul etaj al clădirii pe lângă care treceam ar fi desumflat brusc camera unui cauciuc de tractor. Am realizat ce se întâmpla peste câteva secunde, când am auzit mai multe bubuituri puternice, de undeva din spatele nostru, însă destul de departe. Era 4:32. Având în minte strigătele polițiștilor din noaptea trecută, am sărit de pe trotuar în mijlocul drumului. Geamurile clădirilor de pe stradă încă mai zdrăngăneau. Rachetele trecuseră pe deasupra capetelor noastre !
Am fugit în hotel și am urcat pe acoperiș. Un nor de fum se ridica dinspre vestul orașului. Programul postului Studio B a fost, ca de obicei, întrerupt de Comandamentul Apărării civile, care a anunțat că 5 rachete au lovit centrala termică a cartierului Novi Beograd. Alte proiectile au lovit 3 rezervoare cu motorină și generatorul electric al combinatului chimic HIP Pancevo, unde au fost răniți ușor patru muncitori. Raidurile nocturne au mai distrus 5 instalații de rafinare ale Jugopetrol în Smederevo și un depozit al Beopetrol din Kraljevo.
Era a doua noapte albă și, la ora 6:00, am coborât în cameră să ne culcăm. Înainte de a adormi, cu gândul la mirosul de benzină arsă ce se răspândise până la noi, am mai auzit, la televizorul care funcționa non-stop, vestea că incendiul de la centrala termică a fost localizat. Eram atât de obosiți, că sirenele de încetare a alarmei aeriene, care au sunat la 7:13, nu au reușit să ne mai trezească.
O zi plină de surprize neplăcute. Dimineaţă, am plecat, împreună cu Mile, către centru. La colţ, când am ajuns pe strada Knez Mihailova, unde se circula doar pe jos, după câţiva paşi, am fost opriţi de o patrulă de Poliţie. “Sunteţi ziarişti! Actele !” Am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat unul la celălalt şi nu înţelegeam de unde au dedus aşa ceva. Eram îmbrăcaţi normal, doar eu aveam o geantă din piele pe umăr şi nu vorbeam în acel moment, ca să-şi dea cineva seama că suntem străini. Le-am arătat paşapoartele şi legitimaţiile de presă şi le-am explicat că abia luni ne vom putea acredita la Centrul de presă al Armatei Iugoslave, care urma să se înfiinţeze. După ce s-au convins că nu aveam nici camere video, nici aparate foto, ne-au lăsat în pace.
După câţiva paşi, am înţeles de unde atât interes. Clădirea filialei locale a Institutului “Goethe” nu mai avea nici un geam întreg, iar pereţii erau pictaţi cu zvastici. Lângă ea, sediul “British Council“ îşi căsca vitrinele fără geamuri spre trecători, iar pe ziduri erau scrise mesaje obscene la adresa lui Tony Blair. Ceva mai încolo, sediul Centrului Cultural American fusese devastat, iar nişte puştani aruncau cu pietre în geamurile apartamentelor de deasupra, unde am presupus că locuiseră americanii. Sub ochii îngăduitori ai unor poliţişti. Ba mai mult, când unul rata ţinta, era luat de mână şi trimis acasă, să facă locul altuia mai bun. Am mai făcut câţiva paşi şi am văzut ce rămasese din biroul companiei “Air France“, apoi din Centrul Cultural Francez, pe care sârbii au scris “Chirac, poulle mouille” şi “V-am f….t mamele la toţi, de-aia sunteţi atât de mulţi!”. Printr-o altă inscripţie, pictată cu vopsea pe zid, sârbii îşi cereau scuze că au aruncat cu pietre în sediile centrelor culturale, justificând că ouăle erau prea scumpe.
Graffiti-urile de pe ziduri dovedeau simţul umorului şi mai puţină ură decât ar fi fost, poate, normal, din partea unor oameni bombardaţi de avioanele ţărilor respective. Era o formă de protest, o descătuşare şi – de ce nu? – un mod de a arăta că nu se dau bătuţi aşa uşor. Sârbii care treceau pe lângă centrele culturale devastate îşi scuipau scârba pe zidurile inscripţionate. Şi, cu toate că au spart geamurile şi au răvăşit totul în interior, nimeni nu a furat nici măcar o coală de hârtie. Spre după-amiază, tot ce se afla înăuntru a fost strâns şi dus cine ştie unde, de poliţişti.
Astăzi, în Piaţa Unirii din Timişoara, 300 de persoane au protestat împotriva agresiunii NATO asupra Iugoslaviei, a transmis corespondentul Mediafax. Câţiva tineri au dat foc unui drapel american, pe care l-au călcat în picioare, iar manifestanţii au strigat “Kosovo e Serbia !” şi “Nu dăm Kosovo !”. Cei mai mulţi erau de origine sârbă, iar reprezentantul lor în Parlamentul României, deputatul Slavomir Gvozdenovici, a menționat că sârbii din România “îi susţin pe iugoslavi în refuzul lor de a semna documentul prin care ar capitula şi ar pierde pentru totdeauna Kosovo, pământul sfânt al Serbiei”.
Aseară, zeci de români aflaţi la muncă în Iugoslavia s-au întors în ţară, iar mai mulţi sârbi din oraşul Vîrşeţ, de lângă frontiera cu România, au venit în judeţul Timiş, la rude sau prieteni.
Următoarea surpriză neplăcută a fost că toate ţigările dispăruseră din chioşcuri. Cu mare greutate, am reuşit să cumpărăm, pe sub mână, două pachete de “Point“, nişte ţigări sârbeşti atât de proaste, încât, până s-a terminat războiul, un pachet început a zăcut pe noptiera din camera de hotel, dar n-am mai avut chef să ne atingem de el. Din ce spuneau oamenii, ţigările străine (chiar şi cele vândute în chioşcuri) ajungeau prin reţele mafiote, tolerate de autorităţi şi controlate de oameni apropiaţi regimului de la Belgrad. Odată decretată starea de război, Armata a interzis reţelelor mafiote să-şi mai facă de cap. Aşa că au dispărut şi ţigările de pe piaţă. Câteva zile am suferit amarnic, după care ţigările străine au reapărut, vândute de bişniţari prin pieţe sau prin pasaje. Însă, totdeauna, cu mare fereală.
De altfel, împotriva bişniţarilor a fost dezlănţuită o adevărată prigoană, a cărei rigoare a mai slăbit abia spre sfârşitul războiului. Preţul benzinei la negru urcase deja la 4 DM/litru, însă nimeni nu vindea decât cu mari precauţii. Am fost sfătuiţi să nu riscăm să schimbăm valută pe stradă, pentru că majoritatea celor care se ofereau să o cumpere lucrau mână în mână cu Poliţia sau cu Serviciile Secrete, ai căror oameni apăreau ca din pământ şi îţi confiscau toţi banii.
“Vuk Draskovic a înşelat în mod grosolan opinia publică iugoslavă şi străină, declarând că guvernul federal ar fi suspendat decizia de expulzare a jurnaliştilor străini de acum câteva zile,” a anunţat, astăzi, un comunicat al Ministerului sârb al Informaţiilor.
Când am ajuns la Media Center, am reuşit să mai aflăm detalii despre noaptea care trecuse. Câteva posturi locale de radio au anunţat, din nou, că au fost lansate radiolocatoare, iar cei care le găseau erau rugaţi să anunţe, imediat, Armata. Ne-am interesat şi am aflat că radiolocatoarele erau nişte aparate de dimensiunea unui aparat de radio, care emiteau semnale de ghidaj pentru bombardierele inamice. Câteva zile mai târziu, o cunoştinţă ne-a povestit că a găsit unul în grădina bunicului său şi, când au venit militarii să-l ridice, bătrânul i-a chemat în casă şi le-a arătat, ascunse sub pat, vreo 10-12 bucăţi. Nu ştia el prea bine ce sunt, dar le adunase de pe câmp şi le pusese la loc sigur, sperând să scoată un ban pe ele, dacă ar fi avut vreo valoare.
Ultimele veşti spuneau că, pe teritoriul iugoslav ar fi fost atinse 20 de obiective civile, iar în Muntenegru, ar fi 2 morţi şi 1 rănit. La Priştina, nici la ora 17.00, alarma aeriană anunţată cu o seară înainte nu fusese ridicată, iar curentul fusese întrerupt de-a lungul întregii nopţi. Cursele de autobuze spre Kosovo au fost suspendate. Auzind că fabrica lor este pe lista obiectivelor ce urmau să fie bombardate, muncitorii de la “Zastava“ din oraşul Kragujevac, singura uzină iugoslavă care producea automobile, au refuzat să iasă din schimb, pentru a-şi apăra locul de muncă.
Militarii NATO au fost nedumeriţi de hotărârea sârbilor de a nu utiliza intensiv apărarea anti-aeriană şi de a permite decolarea avioanelor MiG-29, apreciază o analiză a AFP. Trei avioane de acest tip, care s-au ridicat de la sol în prima noapte de război, au fost imediat reperate de avioanele-radar AWACS ale NATO, iar două dintre ele au fost distruse.
De asemenea, Alianţa Nord-Atlantică a anunţat că a deteriorat grav cartierul general al Armatei a III-a, situat în apropierea frontierei cu Kosovo şi considerat centrul de control al operaţiunilor sârbe din provincie.
NATO a mai anunţat trecerea la faza a doua a operaţiunii “Determined Force”, conform căreia va ataca trupele sârbe.
Maşinăria propagandei iugoslave s-a pus în mişcare, cu o eficienţă incredibilă, care avea să menţină ridicat moralul oamenilor, de-a lungul întregului război. Sportivii sârbi din întreaga lume au anunţat că vor purta doliu la toate competiţiile la care vor participa. Ca să evite probleme ca acelea de aseară, a fost oprită activitatea tuturor combinatelelor chimice din ţară. Pentru a face faţă crizei de benzină, s-a anunţat că taximetriştii vor primi, zilnic, câte 10 litri de carburanţi.
Mâine, urmează să se aniverseze Ziua Republicii Serbia. Se împlineau 10 ani de când a fost votat un amendament la Constituţie, care prevedea integritatea teritorială a ţării. În Piaţa Republicii, din centrul Belgradului, a fost anunţat un mare concert de muzica rock şi pop. Nu m-am mirat, pentru că, de obicei, concertele erau una din formele de protest ale sârbilor, folosite de câte ori aveau ocazia. Nu voi uita niciodată concertul din ianuarie 1997, când se aniversa “Revelionul sârbesc” (după calendarul vechi), la care au venit peste 600.000 de oameni. Era apogeul protestelor Opoziţiei împotriva lui Slobodan Milosevic.
După-amiază, la 16:40, o bubuitură puternică a zguduit centrul Belgradului. Sirenele alarmei aeriene au început să sune abia după aceea. Deja oamenii sunt mai speriaţi şi se grăbesc să se adăpostească. Până acum, autorităţile s-au arătat foarte nemulţumite că sârbii nu respectă obligaţiile pe care le au în timpul alarmei. Nu se duc în adăposturi, nu-şi trag maşinile pe dreapta şi continuă să circule, nu sting luminile în casă şi aşa mai departe. Nici măcar ştirile despre importantele pagube materiale de la obiectivele civile lovite de bombe nu i-au îngrijorat.
52,4 % din locuitorii marilor oraşe bulgare au mărturisit că se simt ameninţaţi de conflictul dintre NATO şi Iugoslavia, marile ziare au publicat hărţile cu principalele adăposturi anti-aeriene şi au sfătuit populaţia ce să facă, în cazul unei eventuale alarme împotriva bombardamentelor.
Alarma nu s-a mai ridicat şi a început încă o noapte de teroare. Indignaţi, sârbii au anunţat că aeroportul din Podgorica a fost bombardat la nici 5 minute după aterizarea unui avion civil. Spuneau că, la raidurile aeriene, participă peste 200 de avioane din 10 ţari. Spre miezul nopţii au început, din nou, să se audă bubuituri dinspre dealurile din sudul Belgradului. După o jumătate de oră, la Studio B s-a anunţat că au fost lovite ţinte din cartierul Rakovica şi au fost avariate mai multe obiective civile. Am văzut imagini: case cu acoperişuri răvăşite şi geamuri sparte. A fost bombardată fabrica “1 Mai” din cartier şi mănăstirea Rakovica a fost avariată. În faţa zidurilor mănăstirii, care avea mai multe geamuri sparte, Vuk Draskovic dădea un interviu postului de televiziune CNN. Patetic, uşor exaltat, liderul SPO era indignat că bombele Aliaţilor lovesc cartierele civile şi se adresa, privind spre cer, piloţilor NATO: “Nu mai lansaţi rachete de la 10.000 de metri! Dacă aveţi curaj, coborâţi pe pământ, să ne privim în ochi!”
Deşi NATO a negat că vreun avion al său ar fi avut probleme, AFP a dat publicităţii modul în care sunt recuperaţi piloţii căzuţi în teritoriul inamic. Operaţiunea, încredinţată unei unităţi speciale, e foarte periculoasă şi, dacă pilotul e rănit, şansele de reușită sunt minime. Înaintea decolării, piloţii îmbrăcau o vestă de supravieţuire, care conţine o busolă, un receptor GPS (care permite localizarea, prin satelit, a piloţilor, cu o precizie de 10 metri, în orice punct pe glob), un radioemiţător, cu care poate comunica prin semnale electronice codate, baterii, o oglindă, un fluier, rachete de semnalizare, torţe bengaleze (care produc o lumină albăstruie intermitentă), o trusă de prim-ajutor, vopsea de camuflaj şi o hartă plastificată. Sub scaunul de catapultare, este instalat un sac de supravieţuire, în care sunt puse o pătură termică, un veston de camuflaj, puţină hrană, o rezervă de apă şi diverse ustensile. Odată ajuns la sol, pilotul camuflează paraşuta şi caută un loc de unde să comunice cu ai săi. Transmisiile nu trebuie făcute decât din oră în oră şi, odată stabilit contactul, pilotul va trebui să transmită trei coduri avioanelor de război care au plecat să-l recupereze: o literă, o cifră şi un cuvânt, care se schimba în fiecare zi.
În timpul războiului din Bosnia, trei aviatori – un american, în iunie 1995, şi doi francezi, în august 1995 – au fost nevoiţi să se catapulteze şi au ajuns în zone ocupate de sârbii bosniaci. Pilotul american a fost recuperat, după şase zile petrecute în teritoriul inamic. Cei doi francezi au fost capturaţi imediat de sârbi, dar au fost eliberaţi ulterior.
aseara, am cascat gura la niste tineri care au organizat un flash mob in metrou, intre doua statii. aflasem de idee de la un prieten. ne-am intalnit la mcdonald’s-ul de la parterul magazinului unirea. erau vreo 20-25 de pustani pusi pe sotii, de care atarnau cateva baloane colorate, umplute cu heliu. voiau sa urce toti intr-un vagon de metrou si – intre statiile unirii si tineretului – sa inhaleze heliul si sa palavrageasca in gura mare, cu vocea pitigaiata de la gaz.
pareau un pic confuzi si usor speriati de indrazneala de a participa la flash mob. dupa ce s-au incurcat in organizare, s-au urcat in metrou si s-au intors o statie, pana la universitate. acolo s-au urcat din nou in sensul spre unirii si, cu toate ca planul era altul, au declansat flash mob-ul imediat ce s-au inchis usile. putini calatori din metroul aglomerat au sesizat trasnaia, dar participantii au coborat galagiosi pe peron in unirii si s-au carat, cu genunchii inca tremurand de emotia intamplarii.
daca ar fi ales o ora cu trafic mai redus, flash mob-ul ar fi iesit mai bine. si, mai ales, daca participantii ar intelege ca totul nu e decat un joc si nimeni nu mai pateste ceva in zilele noastre daca se joaca in public.
nu mai reusisem sa ajung in timisoara de cateva luni, asa ca am profitat in aceasta saptamana, incercand sa redescopar orasul la care tin atat de mult. uneori, fara a putea sa-mi explic de ce. inca impregnat de impresiile proaspete ale unui voiaj prin cateva orase minunate ale europei, n-am putut sa nu observ ca – in mare – timisoara ar putea rivaliza oricand cu o buna parte dintre ele. insa nu prea reuseste…
toropit de canicula, parasit de o buna parte din localnicii plecati in vacante in croatia sau muntenegru, burgul cu aspect vienez se complace intr-un dolce far niente. fatadele cladirilor au ramas la fel de scorojite. iarba e uscata. copacii sunt neingrijiti si cresc in salbaticie, adesea coplesiti de balarii de inaltimea unui om. peste tot e plin de pet-uri si pungi cu gunoaie aruncate in tufisuri. sute de afise ale parangheliilor din ultimele luni sunt lipite peste tot, intr-un oribil talmes-balmes. piata unirii ramane un loc superb, plin de terase pe care lumea leneveste, construind planuri de afaceri sau calatorii niciodata duse pana la capat. ieri, cativa entuziasti au organizat sarbatorirea strazii eugeniu de savoya, pentru 30-40 de oameni a caror mandrie ca sunt timisoreni a invins canicula. maine, este ziua orasului, pentru care primaria va organiza un spectacol prafuit…
viata de noapte este cuprinsa de aceeasi letargie. clubul de jazz pod 16 si-a inchis portile. la d’arc nu s-a schimbat nimic de ani de zile. in van graph kfe, daca dai muzica mai tare apare politia, chemata de niste vecini ursuzi. la no name, vine lumea doar ziua, pentru plaja si baie in piscina. au aparut cateva locuri noi, insa – vorba unei prietene – parca sunt anume create pentru mortaciuni: cateva mese inconjurate de scaune pe care isi pierd vremea tineri blazati. in cladirea consulatului italian, cineva a deschis “apartamentul 3“, cu 3 camere in care incearca sa adune “lume faina”. peste drum, in curtea interioara a unei case vechi poti bea o bere cu prietenii, insa doar pana la ora 1:00. s-a mai deschis si “scart“, o alta curte langa noua biserica din parcul doina, tot loc de chill-out. un prieten a amenajat o terasa pe malul begheiului, langa piata maria, iar river deck-ul lui radu hambaras a ramas singurul loc decent in care mai gasesti ceva agitatie, daca faci abstractie de figurantii care vin sa-si etaleze jeep-urile si aceleasi tricouri penibile si fake de la gucci sau dolce & gabbana. noroc cu papillon cafe, unde se refugiaza artisti noctambuli, o parte din fetele frumoase de care e plin orasul sau hoinari din tari straine, care cauta sa socializeze cu tineri din romania.
astept meciul de miercuri, singurul eveniment care pare sa invioreze atmosfera dintr-o timisoara de care imi era dor…
