radio europa libera

Timișoara, 21 decembrie 1989

by

21 decembrie 1989

La 9:00 dimineața, am ajuns din nou în Piața Operei. Erau deja mii de timișoreni acolo și se adunau tot mai mulți. În jurul prânzului, o mare de oameni se întindea între Operă și Catedrală. A urmat o zi halucinantă. Piața devenise inima Revoluției. Balconul Operei era înconjurat de pancarte și mesaje. La microfon se perindau tot felul de oameni, într-un nemaipomenit spectacol al oratoriei. Era o baie de libertate, în care toți ne aruncaserăm și care ne transformase complet. Eram ca niște frați dintr-o mare familie, care își împărțeau tot. Soseau dube cu pâine trimise de brutari și, precum în legenda biblică, un colț încă aburind ajungea și la mine, câteva minute mai târziu. Veneau gospodine cu fripturi, camioane cu lapte sau apă minerală.

În piață se cânta, se striga “Libertate!” și “Jos Ceaușescu!” și se nășteau copii, botezați pe loc Victor sau Victoria. Din când în când, la îndemnul câte unui vorbitor, lumea se întorcea cu fața spre Catedrala scăldată în razele soarelui, îngenunchea și rostea în cor “Tatăl nostru“. Aveam senzația că Dumnezeu aproape că se materializase și ne ocrotea, zâmbind aprobator. Balconul Operei devenise scenă, sediu al liderilor Revoluției și agenție de știri. Deja de dimineață, se aflase că ieri au fost împușcați oameni care au ieșit în stradă la Lugoj și ceva mai târziu, se anunța că orașul se declarase liber de comunism, după modelul Timișoarei și căzuse în mâinile revoluționarilor. Veneau vești că a început și la Arad, apoi Cluj, Sibiu, Târgu Mureș. La București, Ceaușescu adunase lumea la un miting împotriva Timișoarei.

piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989

La un moment dat, s-a anunțat că au sosit 3 garnituri de tren de la Craiova, încărcate cu muncitori în uniforme de gărzi patriotice și înarmați cu ciomege, trimiși să dea o lecție huliganilor care devastează Timișoara. Ceferiștii le-au oprit in Gara de est. Oltenii au coborât, descumpăniți că, în loc de iredentiști, au fost înconjurați de sute de oameni care scandau “Libertate!“, “Jos Ceaușescu!” și “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Câțiva au fost aduși la Operă și, cu vocea gâtuită de emoție, povesteau că au fost luați direct de la ieșirea din schimburi și trimiși aici. Li s-a dat de mâncare și au jurat să se întoarcă acasă și să pornească Revoluția și la ei.

În jurul prânzului, cineva a anunțat că mitingul de la București, de condamnare a huliganilor din Timișoara, s-a spart, iar transmisia Televiziunii Române a fost întreruptă când Ceaușescu a fost huiduit, deși a încercat să promită majorarea pensiilor, salariilor și alocațiilor pentru copii. Am fugit până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau lângă Piața Operei și se uitaseră la acea transmisie specială. Erau foarte contrariați. Spuneau că n-au apucat să înțeleagă ce se întâmpla, că dictatorul a încercat să potolească mulțimea și apoi programul s-a întrerupt brusc. Am încercat să sunăm prietenii din București, dar era imposibil să prindem o linie telefonică liberă.

piața operei din timișoara în 21 decembrie 1989

M-am întors în piață, unde continua nebunia. Din balcon, Lorin Fortuna citea periodic Proclamația Frontului Democratic Român, apoi cineva își căuta copilul pierdut prin mulțime. Se tipăriseră manifeste cu Proclamația, din care mai am și acum pe acasă un exemplar. Unii recitau poezii, clasice sau compuse pe loc. Mă enervam când era lăudat secretarul județean PCR Radu Bălan, despre care se zvonea că ar fi fost primul care s-a opus ca Armata să tragă în noi și chiar îmi amintesc că s-a scandat pentru prima oară numele lui Ion Iliescu, despre care se știa de la Europa liberă că ar fi un comunist de tip Gorbaciov. Însă acest gen de idei nu trezea prea mare entuziasm, pentru că deja “Jos comunismul!” devenise obiectivul nostru prioritar. Mă distra la culme când îl vedeam în balcon pe Tudorin Burlacu (Ringo, cum îi spuneam prietenii), pentru că era ultimul loc în care mi l-aș fi imaginat, ținând cont de viața lui de până atunci.

Seara, balconul s-a transformat într-un fel de Cenaclu “Flacăra”, unde au fost invitați tot felul de artiști. Revoluționarii din Operă se temeau că lumea va pleca din nou acasă și ar putea fi atacați de vreun comando al Securității. Am rămas câteva mii de oameni peste noapte. Tot timpul aveam grijă să nu-mi alunece de pe mâneca stângă panglica tricoloră care-mi atesta calitatea de revoluționar și chiar am stat vreo două ore de gardă lângă restaurantul “Cina”, în brigăzile care păzeau accesul spre Piața Operei. Primisem sarcina de la cei din balcon și eram foarte fericit să fiu util Revoluției, deși armele noastre erau câte-o creangă ruptă dintr-un copac.

Noaptea, a fost ceva mai răcoare, însă mai urcam până la părinții lui Liviu Butoi, să bem un ceai fierbinte. După ora 1:00, Liviu a reușit să vorbească la telefon cu Mircea Tiberian, care i-a spus că în centrul Bucureștiului se trage împotriva demonstranților, care urmaseră exemplul nostru. Ni s-a strâns inima, pentru că ne-am amintit prin ce trecusem și știam că-i așteaptă aceeași soartă. În piață, se anunțau mesaje din tot mai multe orașe în care românii ieșiseră la Revoluție. “Să fie judecat, aicea, în Banat!” era noua scandare, pentru că simțeam că sfârșitul regimului Ceaușescu e atât de aproape.

N-am să uit niciodată amintirile din 21 decembrie 1989. Nu am mai trăit și nici nu cred că voi mai regăsi sentimentele de atunci, căldura cu care ne îmbrățișam cu oameni pe care nu-i cunoscusem vreodată, solidaritatea incredibilă, bucuria care iradia din fiecare și, mai ales, sentimentul colectiv de libertate infinită. Eram fericiți, patetici, viteji, demni, ridicoli, melodramatici și credeam din tot sufletul că Dumnezeu ne-a mântuit.

În 21 decembrie 1989, am învățat să-mi trăiesc libertatea și nu voi uita niciodată.

Share

Timișoara, 20 decembrie 1989, primul oraș liber de comunism

by

20 decembrie 1989

Era o dimineață superbă. Perfect senin. Soare strălucitor, cu acele raze blânde și calde care-ți relaxează fața. Dimineți din cele pe care încă le mai întâlnești iarna în Timișoara. Locuiam în Soarelui, un cartier mai nou al Timișoarei, cu blocuri comuniste gri și strâmbe, cu alei butucănose și pline de noroi. Spre stația de tramvai mergeai pe o alee printre un stadion și gardul intreprinderii AEM, alee pe care am prins-o pe când era doar o potecă de pământ, născută din urmele pașilor celor din schimbul întâi. Și care trecea, desigur, pe lângă o mică mlaștină cu stuf și broaște.

Pe la 9:00, am plecat spre intersecția cea mare de pe Calea Buziașului. Mi-au dat lacrimile: muncitorii de pe platforma industrială ieșeau în stradă. În ordine, începând cu intreprinderile de la marginea orașului, cărora li se alăturau ceilalți, în drumul către centru. Coloana de la IOR s-a unit cu cea de la “Electrotimiș“, apoi AEM și au luat-o în jos spre “Spumotim“, “Tehnometal“, “Detergenți“… Strigau “Acum ori niciodată!” “Români, veniți cu noi!“. Era o imagine copleșitoare. Hotărâți, cu drapele cu stema decupată și pancarte cu numele intreprinderii și “Libertate!” sau “Jos Ceaușescu!“, pictate stângaci pe niște pânze găsite în magazie.

Am fugit repede la studioul lui Liviu Butoi de lângă liceul “C.D.Loga”. Nu era acolo. Când am ajuns în Piața Operei, am auzit “Libertate!” și “Armata e cu noi!” dinspre Parcul Central. De la gară, veneau coloanele cu muncitorii de la “Solventul” și “ELBA“. În fruntea lor, un autoblindat cu țeava trecută prin gaura din drapelul național, călărit de militari îmbrățișați de oameni simpli. Au ocolit parcul și au îngenuncheat în fața Catedralei, rostind într-un cor monumental “Tatăl nostru“.

În fața Operei s-au adunat mii de oameni. S-a umplut piața. O parte voiau să ajungă în balconul Operei, alții cereau să mergem la Comitetul Județean de Partid. M-am întâlnit cu Liviu Butoi și am fugit să luăm aparatul foto. Cumpărase mai demult din piață o vechitură de la începutul secolului XX, care arăta ca o cutie neagră de cafea și nimeni nu bănuia ce este de fapt. Obturatorul era acționat manual, dar Liviu învățase să intuiască timpul de expunere, după lumina zilei. Făcea poze pe film lat, de o calitate surprinzătoare. Am așteptat coloana lângă hotelul Continental. În intersecție, era o tanchetă ai cărui militari au fraternizat cu mulțimea. Când s-a umplut de lume, cineva a venit cu ideea să pornim spre Comitetul Județean PCR la adăpostul tramvaielor oprite deja. Oamenii au vorbit cu vatmanii și am început să înaintăm. Când am ajuns în dreptul bulevardului C.D.Loga, ne-am oprit.

coloanele de manifestanți ajung lângă comitetul județean pcr timiș, la adăpostul tramvaielor, în 20 decembrie 1989

Clădirea Comitetului Județean de Partid era înconjurată de 3 rânduri de militari. Primii erau soldați, următorii – din trupele regulate ale Miliției, iar ultimul rând era format din parașutiștii de la Buzău sau Caracal. În stânga clădirii, în fața Facultății de medicină, erau blindate și camioane cu soldați. Au fost momente de șovăială… Dacă trag? Lumea scanda “Fără violență!“, “Armata e cu noi!” și “Soldați, soldați, pe cine apărați?“.  Ni se părea că suntem prea puțini. Deodată, scandarea “Libertate!” a început să crească tumultuos, ca valurile unei viituri. “Vine UMT-ul!” a strigat cineva. Nu știu de ce, dar strungarii, sudorii și lăcătușii de la UMT ni se păreau un fel de arhetip al muncitorului vânjos, hotărât și invincibil. În fruntea lor, ca un Poseidon ieșit din valurile oceanului, era un bărbos îmbrăcat într-un cearșaf alb, pe care scria “Libertate” și “Jos Ceaușescu!”. Mai târziu, am aflat că se numește Ion Marcu.

Coloanele care veneau dinspre Podul Decebal au urmat aceeași tactică cu tramvaiele. În scurtă vreme, lumea a prins curaj și mulțimea a umplut strada pe jumătate. Eram față în față: militarii care apărau Comitetul Județean și noi, flancați de tramvaie. Între cele două tabere, erau liniile de tramvai și cele două scuaruri cu pomi. Militarii erau, evident, descumpăniți de scandările noastre și de momentele când îngenuncheam, rostind “Tatăl nostru”. Nici nu știu când am ocupat și restul străzii, ajungând la doi metri în fața lor. Liderii care își conduseseră coloanele de la intreprinderi au constituit un comitet ad-hoc, care parlamenta cu ofițerii. La un moment dat, aceștia au acceptat să retragă parașutiștii, în uralele mulțimii, care striga “Armata e cu noi!”. De undeva, a apărut o portavoce, prea slabă, însă, pentru a stăpâni mulțimea. Din clădire, au tot început să iasă persoane care parlamentau cu cei din primele rânduri.

manifestanții ajunși în fața sediului cj al pcr timiș în 20 decembrie 1989. foto: lucian puiu

S-a căzut de acord ca o delegație a demonstranților să intre în clădire. Lista s-a format destul de greu. La cât de înfierbântat eram de ce se întâmpla, aș fi vrut să intru și eu, dar maturitatea lui Liviu Butoi ne-a oprit. Au urmat clipe lungi de așteptare și, când lumea a început să-și piardă răbdarea, în balcon au apărut reprezentanții noștri, care încercau să liniștească atmosfera. La început, strigau, apoi cineva le-a adus portavocea și, într-un final, difuzoarele unei stații de amplificare au fost scoase pe geam. Erau, evident, încordați. Și-au spus numele de mai multe ori, rugând oamenii să le țină minte, dacă li se va întâmpla ceva.

Mi-l amintesc și acum, în afară de Marcu, pe Sorin Oprea, pe care-l văzusem prima oară în 16 decembrie, încercând să mobilizeze studenții din Complex. Erau Ioan Savu, cu părul vâlvoi și o barbă neagră de călugăr, Petru Boroșoiu, un tip cam isteric care mă enerva, Petre Petrișor, un jurist rotofei cu mustață stufoasă. Mai erau și alții, de care mi-am amintit mai târziu, când aveam să-i cunosc, dar pe aceștia îi știu cel mai bine dintre cei ce au intrat la negocieri. Veneau pe rând afară, să ne spună ce-au mai obținut sau ce se întâmpla, iar noi reacționam aprobator sau nu. Uneori, părerile erau diferite, dar oamenii ascultau ce strigă și ceilalți și, în scurt timp, se coagula un răspuns, ca într-o democrație ciudată, redusă la esențe. Era fascinant. Liviu trăgea poze după poze, iar eu încercam să-l protejez. Când ni s-a terminat filmul, a fugit până acasă și a ascuns aparatul, apoi s-a întors. Din păcate, filmul acela zace și acum la un fotograf din Timișoara, care promite să ni-l returneze, dar ne tot amână și se laudă că pozele făcute de noi ar fi ale sale.

La un moment dat, cineva a spus că în clădire este prim ministrul României, Constantin Dăscălescu. La cererea mulțimii, a ieșit în balcon, adus, parcă, de ceafă, de Marcu și de Savu. Era timorat și a încercat să promită să rezolve o parte din lista de revendicări. Singura verificabilă era eliberarea imediată a celor arestați în ultimele zile. Celelalte – cum erau demisia guvernului și a lui Ceaușescu, alegeri libere, libertatea presei, doliu național și pedepsirea vinovaților pentru morții de la Timișoara – nu stăteau, oricum, în puterea lui. Parcă la un moment dat, Dăscălescu și-a anunțat demisia, încercând să mai potolească vuietul mulțimii. Oamenii se temeau că trage de timp, pentru a ne pregăti o cursă după căderea serii. A promis că va transmite la București doleanțele Timișoarei.

Între timp, o delegație a plecat la Consulatul iugoslav, pentru a transmite lista revendicărilor și numele celor care au intrat în Comitetul Județean PCR. Aveam încredere în frații noștri sârbi că vor mediatiza lista și lumea întreagă va afla de Timișoara. N-am greșit. Am aflat mai târziu că așa s-a și întâmplat. Spre seară, cineva a anunțat că Ceaușescu va vorbi la televizor despre Timișoara. A fost scos un televizor pe geam și mulțimea parcă a explodat, la auzul cuvintelor dictatorului.

Ne numise “elemente huliganice“, care puneam în primejdie independența și suveranitatea patriei, pe care voiam s-o dezmembrăm și chema întregul popor la “unitate și solidaritate, pentru apărarea cauzei socialismului“. Răspunsul nostru a fost instantaneu: “Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!“. Am aflat că Ceaușescu decretase stare de necesitate în județul Timiș. La Timișoara, însă, armata chiar trecuse de partea Revoluției. Militarii au fost retrași în cazărmi. Orașul era în mâinile noastre. După ora 22:00, au apărut primele semne pentru îmbunarea oamenilor. Au început să sosească cei arestați în ultimele zile. Primii au reușit cu greu să ne convingă că sunt autentici, însă eliberarea lor a fost confirmată de informațiile care circulau din gură în gură.

În acest timp, un alt comitet revoluționar se formase în clădirea Operei. Nici mie, nici lui Liviu și nici multor oameni nu ne-a plăcut scindarea aceasta și am hotărât să rămânem în fața Comitetului Județean PCR. Cei din primele rânduri formaseră coloane de protecție a clădirii, după ce militarii au fost retrași. Spre miezul nopții, s-a aflat că Dăscălescu, Emil Bobu și ceilalți trimiși ai lui Ceaușescu au fugit prin curtea interioară, iar lumea a început să se rărească. Liderii din echipa de negociere au plecat, și ei, la Operă, așa că ne-am dus și noi acolo.

balconul operei din timișoara în 20 decembrie 1989

Țin minte din noaptea aia și un detaliu care mi-a sărit în ochi, de care îmi amintesc de fiecare dată când aud teoriile unei conspirații internaționale care ar fi ajutat Revoluția de la Timișoara. Când am ajuns la trecerea de pietoni de lângă Muzeul Banatului, am lăsat prioritate unei mașini roșii, o Lada cu numere rusești, în care erau două persoane. Îmi amintesc cum am râs cu Liviu de ei, la gândul că au nimerit la Timișoara, să-și vândă fierbătoarele, taman când noi făcem Revoluție.

Pe la ora 2:00, când am ajuns noi, în Piața Operei mai erau vreo 300 de oameni, de care cei din balcon se rugau să nu plece, pentru că vor fi atacați de securiști și omorâți, dacă îi vom lăsa singuri. Din noaptea aceea, îi mai țin minte doar pe Ioan Chiș, ale cărui vorbe erau încărcată de multă căldură umană, pe Lorin Fortuna, cel care avea să ajungă primul primar al Timișoarei, iar mai apoi conducea cruciada împotriva reptilienilor în emisiuni obscure de televiziune și pe Claudiu Iordache, pentru că se recomandase scriitor și îmi era rușine că nu auzisem de el. Nu știu de ce, dar grupul de revoluționari din Operă mi se părea mult mai dubios decât cel de la Comitetul Județean PCR, așa că pe la 4:00, am plecat acasă și am adormit fericit: Radio Europa liberă relata ce se întâmplase la noi în zilele trecute. În piață mai erau vreo 50-100 de oameni, adunați în jurul unui foc.

Timișoara se declarase primul oraș liber de comunism din România.

Share

Timișoara, 19 decembrie 1989

by

Ziua de 19 decembrie 1989 a fost una din cele mai ciudate și interesante din timpul Revoluției de la Timișoara. În principalele intersecții din oraș fuseseră desfășurate efective ale Armatei, însoțite de tancuri sau TAB-uri. Militarii stăteau cu ochii în pământ, sub privirile pline de reproș ale timișorenilor. Nimeni nu scotea un cuvânt, însă simțeam că orașul fierbe și că se pregătește ceva. Informațiile continuau să circule sub formă de zvonuri cu o viteză incredibilă, îndelung exersată în anii regimului comunist. Cea mai fierbinte și revoltătoare știre plecase de la bolnavii din Spitalul județean. Pe la 1:00 noaptea, aceștia observaseră mișcare în dreptul intrării la Morgă: cadavrele celor împușcați erau încărcate într-un TIR frigorific, care a plecat într-o direcție necunoscută. Confirmarea acestui zvon a venit de la medicii și asistentele care au povestit că directorul spitalului a fost nevoit să predea Securității toate evidențele legate de morții și răniții din zilele precedente. Inclusiv fișele de observație pe care le văzusem cu ochii mei, cu o zi înainte, în spital.

Am înțeles că Securitatea încearcă să șteargă urmele masacrului a cărui dimensiune nimeni nu o știa și era clar că, dacă nu se va întâmpla ceva major, regimul Ceaușescu va așterne plumbul tăcerii peste cele petrecute. Cel mai tare ne revolta criza de deontologie a celor de la Europa liberă, care începuseră să relateze despre Revoluția noastră, însăvorbeau doar de doi morți confirmați până acum. Nu știu de unde s-a răspândit ideea că muncitorii marilor intreprinderi trebuie să intre în grevă, după modelul sindicatelor din Polonia. Încurajator era că inițiativa a prins.

Pe la prânz, un prieten ne-a povestit că muncitoarele de la “ELBA” au intrat în grevă și că totul a pornit de la o femeie și un copil, împuscați de un individ în uniforma gărzilor patriotice pe podul dinspre Piața Iosefin. Spre oroarea tuturor, copilul ar fi fost aruncat peste balustradă, în râul Bega. În realitate, “copilul” se pare ca ar fi fost doar un bagaj pe care femeia îl purta cu ea. Imediat, a ajuns la intreprindere Radu Bălan, prim secretarul Comitetului Județean PCR Timiș, simpatizat de timișoreni pentru că era bănățean și fusese primar de treabă cu ani în urmă. Nu apucase să arate ce poate ca prim secretar, fiind numit abia de o lună, în locul lui Cornel Pacoste (care și-a transformat numele în renume, fiind unul din cei mai detestați prim secretari pe care i-a avut județul Timiș). Aflând că Ceaușescu i-a luat comanda județului și l-a trimis la Timișoara pe Ion Coman, de la Comitetul Central al PCR, femeile nu au vrut să-l asculte și l-au luat ostatec pe Bălan. Cu mare greutate, l-au eliberat după câteva ore, convinse de elocința generalului Ștefan Gușă, trimis de Coman să rezolve situația. Cei doi au plecat în aplauzele muncitoarelor de la “ELBA”, care au scandat “Armata e cu noi!”

Fără să cunoască sentimentele timișorenilor, Coman l-a trimis pe Cornel Pacoste și pe Ilie Matei, un alt fost prim secretar urât de oameni, să-i potolească pe muncitorii de la UMT, cea mai mare intreprindere din oraș. Au scăpat cu greu să nu fie linșați și încercările lor mai mult au pus paie pe focul revoltei. La fel a pățit și Petru Moț, trimis să-i calmeze pe muncitorii de la intreprinderea “6 martie“. Am început să aflăm tot mai multe zvonuri că muncitorii se organizează și se pregătesc să iasă a doua zi în stradă, într-o acțiune coordonată, dinspre toate colțurile orașului.

Pe de altă parte, moralul militarilor aflați în stradă era tot mai scăzut. Consemnați în cazărmi încă din seara de 17 decembrie, când primiseră alarma de luptă “Radu cel frumos“, aceștia au realizat că informațiile livrate de ofițerii care au transmis-o, despre un atac diversionist dinspre Ungaria, sunt fabulațiile regimului comunist, pentru a reprima revolta oamenilor. Știau că sângele morților și răniților din ultimele zile va păta pentru totdeauna onoarea Armatei române și intuiau că Ceaușescu pregătește o intervenție și mai brutală împotriva timișorenilor. Pentru întărirea forțelor din oraș, seara au aterizat la Timișoara 300 de parașutiști de la Caracal. Imediat s-a aflat și această veste, de la oamenii care lucrau la aeroport.

Seara, nivelul optimismului a început să crească din nou. Tot mai multă lume din orașele României aflase ce se întâmpla la noi și ne transmiteau mesaje de solidaritate și promisiuni că vor ieși, la rândul lor, în stradă. Un prieten ne-a sunat din Oradea și ne-a povestit că studenții din trenul de Iași au scris pe vagoane “Libertate” și “Timișoara“. Apoi, am aflat că studenții din București au agățat pere în plopii din fața căminelor, pentru a materializa vorbele lui Ceaușescu, care anunțase la ultimul congres că perestroika va ajunge în România “când va face plopul pere și răchita – micșunele”. Dar cel mai mult ne-a încurajat ediția specială a emisiunii “Actualitatea românească” de la Europa liberă, în care se vorbea foarte clar despre masacrul de la Timișoara, de aceasta dată exagerându-i proporțiile. Mai multe guverne străine au protestat, iar americanii și-au trimis doi diplomați ai ambasadei la Timișoara, să vadă care este adevărul. Am adormit cu greu, aproape în zori, măcinat de gânduri și de nerăbdare. În noaptea aceea, nu am mai auzit focuri de armă. Nu știu de ce, dar toți simțeam că a doua zi va ieși în stradă întregul oraș.

Share

Timișoara, 18 decembrie 1989

by

Dimineața de 18 decembrie 1989 m-a găsit la prietenul meu Gabi, care avea un apartament la parterul unui bloc de lângă Bastion. Nu reușisem să dorm deloc. Am ieșit pe străzi să văd urmele luptelor. În fața librăriei “Mihai Eminescu” din Piața Operei, încă se mai vedea o grămadă de cenușă, din care adierile vântului smulgea câte-o pagină arsă pe jumătate, din volumele cu opera de inestimabilă valoare a lui Ceaușescu. Autoritățile aduseseră meșteri care erau zoriți să înlocuiască vitrinele sparte. Parfumeria de vis-a-vis de cofetăria “Violeta” era o ruină, iar pereții negri și arși ai blocului aminteau de incendiul de aseară. Toată piața era plină de trupe de Miliție și gărzi patriotice, comandate de civili în scurte de piele gri-petrol, cu automate de gât, care se răsteau la oamenii ce nu grăbeau pasul și priveau cu nedisimulată satisfacție urmele luptelor. Se decretase stare de necesitate și timișorenii nu mai aveau voie să circule pe stradă în grupuri.

În dimineața aceea, am făcut una din cele mai mari nebunii din viața mea. Mă întâlnisem cu Zoran și Cristi, doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, studenți la Medicină. Ne povesteam prin ce trecusem peste noapte și eram îngrijorați că la Radio Europa liberă, nu se pomenise încă nimic despre ce se întâmplase. Circulau tot felul de zvonuri prin oraș, despre mii de morți și răniți. Cristi a venit cu ideea să mergem la Spitalul județean, să vedem cu ochii noștri adevărul. Prietena lui de atunci era fiica profesorului Aurel Mogoșeanu, șeful Sectiei Anestezie-Terapie Intensivă (ATI), care îl simpatiza. Și-au luat halatele, iar Zoran mi-a dat și mie unul, de la el.

Spitalul județean era înconjurat de soldați, iar la intrare, era un civil înalt și solid, în aceeași scurtă din piele gri, cu un automat cu pat rabatabil la gât. Ne-a privit cu o figură de gheață, dar n-a zis nimic, văzându-ne cu halatele albe sub braț. “Studenți,” a explicat Cristi și ne-a lăsat să trecem. În inconștiența noastră, nu ne-a fost teamă nici o clipă că ar fi putut să ne legitimeze și, cum eu nu aveam carnet de student, am fi dat de dracu’. În holul spitalului, ne-am îmbrăcat din mers cu halatele, moment în care am izbucnit toți trei într-un râs isteric: halatul meu nu avea o mânecă! Eram nebuni de legat! Zoran a găsit într-o clipă soluția: mi-a smuls și cealaltă mânecă. Nici azi, după 20 de ani, nu înțeleg cum de nu s-a prins nimeni de impostură.

Doctorul Mogoșeanu a înțeles dintr-o privire de ce am venit. Și-a păstrat calmul și ne-a trimis pe secție. Saloanele erau pline de oameni răniți în noaptea care trecuse. Am citit cu ochii noștri fișele de observație, care aveau să dispară pentru totdeauna în zilele următoare. Diagnosticele erau aproape identice: “plagă împușcată” sau “plagă împușcată transfixiantă“. Unii erau în stare gravă, alții aveau răni mai ușoare. Ne priveau cu suspiciune și doar câțiva au îndrăznit să vorbească cu noi. Erau speriați și ne întrebau dacă lumea a mai ieșit în stradă. Îmi amintesc că unul dintre ei ne-a povestit că fusese împușcat din întâmplare, când ieșise de la film, din cinema “Studio” și habar n-avea ce se întâmpla afară. Îl țin minte pentru că l-am revăzut după 22 decembrie, pe un post de televiziune, cu o altă poveste, plină de eroism, în care el fusese în primele rânduri ale manifestanților anti-ceaușiști când Armata a deschis focul. Nu am aflat niciodată când a spus adevărul, însă doar câțiva dintre răniții care au vrut să vorbească cu noi ne-au mărturisit atunci că au fost împușcați în timp ce demonstrau. Ceilalți au preferat să ne mintă că au fost loviți de gloanțe ricoșate și își exersau cu noi povestea pe care o inventaseră pentru viitoarele anchete. Unul dintre ei ne-a dat un număr de telefon și ne-a rugat să-i anunțăm familia.

Povesteau că securiștii au vrut să-i împiedice pe medici să-i trateze, însă aceștia nici n-au vrut să audă de așa ceva. Profesorul Mogoșeanu ne-a spus că nu le-a permis, deocamdată, celor de la Securitate să-i ancheteze pe răniți, însă se temea că nu va putea să-i oprească prea mult timp. Întreaga secție ATI era plină de răniți. Cred că am văzut cel puțin 40. Am vrut să coborâm la subsol, să mergem să vedem câte cadavre de oameni împușcați sunt la Morgă, însă am fost opriți pe culoarul care dădea spre intrarea la Morgă de un alt securist și n-am insistat. Profesorul Mogoșeanu ne-a sfătuit să plecăm acasă, până nu se prinde careva că nu aveam ce să căutăm acolo. Le-a spus lui Cristi și lui Zoran că pot veni altă dată, dacă vor să-i asiste pe medici, dar fără mine. Am ieșit din Spitalul județean și am plecat pe jos spre strada Cluj. N-am fost în stare să scoatem un cuvânt până am ajuns prin dreptul căminelor studențești. Eram copleșiți de ceea ce văzusem.

Pe străzi, simțeai o tensiune aproape insuportabilă. Oamenii erau încordați, însă puteai observa o hotărâre ciudată în privirile lor, care îți dădea încredere. Știau că am pornit cu toții pe un drum fără întoarcere. După noaptea care trecuse, nimic nu mai putea fi la fel. Informațiile circulau cu o viteză incredibilă, sub formă de zvonuri. Am aflat rapid că Securitatea începea să adune cadavrele celor împușcați. La pușcăria de pe strada Popa Șapcă, erau anchetați cei arestați în ultimele două zile. Laszlo Tokes dispăruse, ridicat de acasă de securiști, însă nimănui nu părea să-i mai pese de soarta lui. Acum, aveam de dus o altă bătălie. Cel mai mult ne îngrijora plecarea lui Ceaușescu în Iran. Ne lăsase pe mâinile nevestei și a acoliților săi, ale căror cruzime și lipsă de scrupule deveniseră legendare.

Prietenul meu Liviu Butoi l-a sunat pe Mircea Tiberian la București și i-a povestit la telefon ce se întâmplase. La fel ca el, au făcut mulți. În sfârșit, Europa liberă a început să transmită știri despre zilele de 16 și 17, cu mărturii ale unor cetățeni străini de origine română, care apucaseră să iasă din țară, înainte de a se închide granițele. Noi ne-am strâns acasă la familia Timoceanu și fiecare a povestit ce aflase peste zi. Cea mai optimistă veste a fost că muncitorii din marile intreprinderi pregăteau o grevă generală, în timp ce secretarii de partid compuneau mesaje de condamnare a huliganilor care au devastat orașul.

TAB în flăcări în fața sediului CEC din Timișoara în decembrie 1989

După apusul soarelui, s-au mai auzit scandări și rafale de armă automată, mai ales în Calea Girocului. Un grup de colindători s-au adunat pe treptele Catedralei, în frunte cu un tânăr care desfășurase un drapel cu stema decupată. Imediat, pe trotuarul de peste drum s-au strâns câteva sute de timișoreni. Victor Popa, pe care l-am cunoscut mai târziu, când lucra la TVT’89 și locuiește lângă Catedrală, a filmat o scenă incredibilă, care a făcut mai târziu înconjurul lumii. Două TAB-uri au trecut prin fața Catedralei și au deschis focul asupra manifestanților. În mod eronat, este atribuită data de 16 decembrie 1989 acestei filmări, care a fost făcută – în realitate – pe 18 decembrie.

Trei oameni au fost uciși, iar patru au fost răniți. Ceilalți au încercat să se ascundă în catedrală, însă ușile lăcașului fuseseră încuiate după slujbă.

Share

Timișoara, 16 decembrie 1989

by

Unul din momentele care mi-au marcat viața a fost Revoluția din decembrie 1989, pe care am trăit-o din plin la Timișoara. Aveam 24 de ani și eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cântam jazz, la contrabas. Mai bine zis, încercam să devin muzician de jazz, pe nervii saxofonistului Liviu Butoi, care era un adevărat mentor pentru mine și alți câțiva tineri ce cochetam cu muzica. Toată ziua studiam individual sau cântam împreună, într-un demisol închiriat într-o vilă de lângă liceul “C.D.Loga”. De două ori pe an, cântam în formula Liviu Butoi Quartet la festivalurile de jazz de la Sibiu și Costinești și mai făceam câțiva bănuți în urma puținelor concerte pe care le mai prindeam prin țară.

Ignoram cu toții regimul comunist, care ne ignora, la rândul său, considerând artiștii ca noi niște paria. În decembrie 1989, începuseră să apară zvonurile despre problemele unui preot maghiar. Am aflat amănunte de la Radio Europa liberă. Era 16 decembrie 1989, sâmbăta, pe la prânz. Știam casa din Piața Maria în care locuia Laszlo Tokes și am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Am luat tramvaiul de lângă catedrală și n-am coborât la prima stație, pentru că voiam să mă asigur întâi, privind pe geam, că nu sunt pericole. Am zărit câțiva oameni adunați pe străduța din fața Bisericii reformate maghiare, cu fața către ferestrele pastorului. Din Piața Sinaia, m-am întors pe jos și m-am oprit la colț. Nu erau mai mult de 30 de persoane. Mi s-a părut ciudat că sunt lăsați să stea acolo. Erau, însă, bine supravegheați. În zonă, frecau menta niște personaje dubioase, evident securiști. Îi recunoșteai după hainele lungi din piele gri, pantofii “otter” și tunsoare. Într-o mașină parcată în apropiere erau alți doi dubioși, care erau atenți la tot ce se întâmpla. Oamenii adunați în fața casei parohiale, care este lipită de biserică, erau enoriași maghiari și câțiva români. Nu erau agitați și vorbeau între ei aproape în șoaptă, aruncând câte-o privire îngrijorată spre dubioșii care îi supravegheau. M-am mirat că n-am văzut nici o patrulă de Miliție pe aproape. N-am stat prea mult în zonă, pentru că n-aveam chef de probleme.

Seara, împreună cu doi prieteni, Zoran și Gabi, m-am dus la “Filiera franceză“, la cinema “Timiș”. Am ieșit de la film și Gabi ne-a dus cu mașina până la el acasă. Locuia în cartierul “Între vii”, pe lângă Gara de est. În drumul nostru, am trecut prin fața Comitetului Județean de Partid Timiș și am fost șocați să vedem clădirea înconjurată de milițieni și soldați din trupele de Securitate. Nu mai exista nici un geam întreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de cărți de-ale lui Ceaușescu, sticle de whisky sparte și bucăți de mobilier. Mariana, mama lui Gabi, ne-a povestit că timișorenii au ieșit în stradă, în sprijinul enoriașilor lui Laszlo Tokes.

Am aflat apoi ce s-a întâmplat. La căderea serii, tot mai mulți oameni se adunaseră în fața Parohiei reformate din Piața Maria, cu lumânări în mâini. Tensiunile au izbucnit când poetul Ion Monoran a blocat un tramvai aflat în stația din apropiere, trăgând de funia pantografului. De aici, până la “Jos Ceaușescu!” nu a fost decât un pas. Oamenii s-au mobilizat și au plecat în marș spre Comitetul Județean de Partid. În fața clădirii, îi aștepta un cordon de soldați din trupele de Miliție. Mulțimea a spart cordonul și cei mai curajoși au pătruns în sediu. Furia devastatoare a mulțimii a întors pe dos totul. Au spart birourile și au aruncat pe geam, în uralele celor de afară, portretele și cărțile lui Ceaușescu, sticle de băutură găsite prin dulapuri, tot ce le-a căzut în mână. Au fost goniți de intervenția brutală a trupelor de Securitate, înarmate cu niște bâte lungi, sprijinite de mașini ale pompierilor, care împroșcau mulțimea cu jeturi puternice de apă.

“Revoluție!” a fost primul nostru gând și nici o rugăminte a părinților lui Gabi nu ne-a putut ține pe loc. Ne-am urcat în mașină și ne-am dus în Complexul studențesc. Acolo, am găsit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care încercau să-i scoată pe studenți în stradă. Era un fel de disperare a unor oameni care simțeau că acesta putea fi sfârșitul epocii comuniste, dar teama celorlalți părea greu de înfrânt. Se scanda “Jos Ceaușescu!“, “Jos comunismul!“, “Studenți, veniți cu noi!“, “Nu stați în balcoane, că muriți de foame!“. Cineva s-a urcat pe un transformator electric și a încercat să mobilizeze lumea, însă puțini studenți au coborât să ni se alăture. Mulți erau deja plecați acasă, iar cei rămași n-au prea îndrăznit să iasă din cămine.

Am plecat cu mașina spre casa lui Tokes, însă un cordon de milițieni bloca circulația în dreptul restaurantului “Flora“, de pe splaiul Tudor Vladimirescu. Ne-am întors, am ocolit prin Piața Bălcescu și am ajuns lângă Liceul de filologie-istorie, unde am parcat. În permanență, ne luam măsuri de precauție, să avem străzi pe care să ne putem retrage, în cazul unei intervenții în forță a milițienilor. Ne-am apropiat de biserica ortodoxă din Piața Sinaia, unde erau adunați vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din Calea Șagului, întărâtați de ideea unei bătălii cu Miliția. Trupele erau masate în dreptul librăriei de pe bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocând accesul spre Biserica reformată. Erau tineri care își făceau stagiul militar în forțele de Miliție, dar aveau căști albe, scuturi mari din plexiglas și bastoane de cauciuc. La ordinul unui gradat, au început să înainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele în scuturi. Noi ne-am retras un pic, dar am văzut, uluiți, că tinerii adunați acolo nu dădeau înapoi.

Dimpotrivă! Au alcătuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard și au început să înainteze către cordonul de Miliție. Aveau și ei bâte și câteva răngi, pe care le târau cu zgomot pe asfalt. Un tip solid, căruia îi spuneau Semaca, zăngănea un lanț în mâna dreaptă și părea să fie un fel de lider. Momentul culminant s-a petrecut când cele două tabere au ajuns față în față, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, câțiva tineri au scos niște sticle incendiare pregătite dinainte, le-au dat foc și le-au aruncat între milițieni. “Pe ei!” a strigat Semaca și toți au năvălit către milițienii care fugeau ca potârnichile. În câteva minute, bătălia a fost câștigată. Tinerii au spart vitrinele magazinelor și au încins un foc în mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii și cărțile lui Ceaușescu scoase din vitrina unei librării. În uralele lor, Semaca defila pe bulevard, cu o cască de milițian pe cap și un guler imens de blană, luat dintr-un magazin.

A doua zi, am aflat ce s-a întâmplat în celălalt capăt al bulevardului, de la Liviu Butoi, care se afla în vizită la profesorul Mureșan, care locuia lângă podul peste Bega, pe colțul cu splaiul Tudor Vladimirescu, deasupra unei frizerii în care lucra domnul Virgil, cel mai bun frizer din Timișoara (și care s-a transformat după câțiva ani într-o farmacie, desigur). Accesul spre casa lui Laszlo Tokes era blocat de două cordoane de Miliție, unul dispus pe pod, iar celălalt pe splai. În spatele lor, era o mașină de pompieri, pregătită să lanseze jeturi de apă către manifestanți. O parte a acestora era masată dincolo de pod, lângă parcul catedralei. Ceilalți s-au împrăștiat în părculețul de pe malul râului Bega, unde au descoperit o grămadă de pietriș și au început să arunce cu bolovani în milițieni. Dispozitivele erau comandate de câțiva ofițeri de Miliție, care se aflau chiar în dreptul frizeriei, sub balconul profesorului Mureșan.

Enervat de pietrele care-i loveau din întunericul părculețului, un sergent major a venit la șefii lui, cerându-le să-i lase să-i atace pe manifestanții din parc. Au năvălit spre ei, însă oamenii – normal! – au fugit. Milițienii au reușit, totuși, să prindă două fete, pe care le-au adus lângă frizerie, târându-le de păr și lovindu-le cu picioarele. Scena i-a făcut să explodeze pe manifestanții de dincolo de pod, care au atacat cordonul și l-au străpuns. Îngroziți, milițienii au fugit. Oamenii au încercuit mașina de pompieri, i-au aruncat din ea pe militari și au împins-o în râul Bega. Cele două grupe de manifestanți au făcut joncțiunea, stăpânind întreaga zonă. Bucuria era imensă. Unii s-au dezlănțuit și au spart toate vitrinele magazinelor, fiind cu greu potoliți de cei mai pașnici.

Cineva a propus să mergem în centru. Era deja trecut de miezul nopții și am ajuns la Catedrală. Eram vreo 4-500 de oameni. Un cordon de milițieni înconjurase Primăria și o parte dintre manifestanți voiau să-i atace. Din mulțime au apărut niște lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele Catedralei și încercau să-i oprească pe cei ce voiau să se bată cu milițienii de la Primărie. Povestea a durat vreo oră, în care mulțimea pendula între Catedrală și Primărie, unde îi înjurau pe milițieni și le reproșau că nu sunt români, dacă apără regimul comunist.

La un moment dat, cineva a venit cu propunerea să mergem în cartierele muncitorești, să chemăm lumea la Revoluție. Norocul nostru a fost că nu ne-a plăcut ideea și am plecat spre casă. Gabi m-a dus cu mașina. Când am trecut pe strada Cluj, spre centru treceau camioane cu soldați. O parte a manifestanților a plecat spre Calea Șagului, iar restul spre Circumvalațiunii. Prea puțini oameni au ieșit în stradă să li se alăture. În dreptul antenelor de radio de lângă cimitirul din Calea Lipovei, (unde acum tronează Iulius Mall) a avut loc prima intervenție în forță a unor masive trupe de Miliție, care a reușit să împrăștie manifestanții și să aresteze o parte dintre ei.

Când am ajuns acasă și am intrat, surescitat, pe ușă, strigând “Gata cu Ceaușescu! A început Revoluția!“, maică-mea a început să plângă.

Share