cambodgia: aterizare in traficul din phnom penh

calatoriile in asia sunt intotdeauna fantastice. 2 decembrie, 7:00, decolare de pe otopeni, cu aterizare la paris – roissy, iei o naveta ciudata care te parcheaza pe paris – charles de gaulle, decolare la 11:25, calatorie fabuloasa cu air singapore pana la – desigur – singapore, unde aterizezi in 3 decembrie, 8:40, fumezi o tigare pe o terasa cu un lan de floarea soarelui, decolare la 9:35 si sosire la 10:00 pe aeroportul din phnom penh (doar incercarea de a-ti regla ceasul dupa fusurile orare schimbate te ameteste). completezi un formular simplu, platesti 20 de dolari pentru viza + 1 dolar ca sa zambesti frumos spre o camera video minuscula si… gata ! dar nebunia abia acum incepe, cand plonjezi in iuresul traficului din phnom penh:

iti trebuie cateva zile ca sa intelegi traficul pe strazile din phnom penh. la anumite ore, circulatia e dementiala. roiuri de motorete, biciclete, tuk-tuk sau xich lo asalteaza intersectiile, intrerupte de cele mai mari modele de jeep lexus sau mai stiu eu ce marca, oricum, adevarate tancuri. in orele mai linistite, apare cate-un elefant sau vreo maimuta ori autobuzele mekong express, cu care se calatoreste civilizat.

peste tot gasesti pensiuni de nivelul celor 3 stele europene pentru cel mult 10 dolari pe noapte. in phnom penh, eu am stat cu 8 dolari pe noapte intr-o pensiune vis-a-vis de palatul darapanat in care matt dillon a filmat “city of ghosts“.

in viata mea n-am avut la mine atatea bancnote de 1 dolar ca in cambodgia ! in 2007, valora 4.000 de riali, moneda locala, folosita sa-ti dea rest de la 1 dolar. orice iti doreai costa cativa dolari. de la 20 de dolari nu gaseau destui bani sa-ti dea rest, cu o bancnota de 50 de dolari mergeau intai s-o scaneze la banca, iar pentru una de 100, riscai sa cheme politia.

Share

strasbourg, ca un mic colt de rai

n-am facut o obsesie, insa impresia deplorabila pe care ti-o produce plecarea de pe aeroportul bucuresti-baneasa devine si mai socanta cand cobori din tgv in gara din strasbourg. pe care au imbracat-o in sticla si arata ca o nava spatiala. nu mai adaug ca totul e indicat, iar daca n-ai chef sa stai la coada de 2-3 oameni, poti sa-ti cumperi bilet singur, tastand pe ecranul unui automat. e greu sa te incurci: indicatiile sunt foarte clare si platesti direct cu cardul. daca, totusi, ajungi la ghiseu, discutia ta cu vanzatorul nu poate fi auzita de cel din spate, datorita unei unde care formeaza un ecran invizibil.

impresia de alta planeta este accentuata de intalnirea cu tramvaiele. silentioase, din plexiglas transparent, transforma transportul in comun intr-o plimbare de placere. desigur, daca nu uiti sa-ti compostezi biletul cand pasesti in statie, inainte chiar sa vina tramvaiul in care vei urca.

daca alegi sa te plimbi pe jos catre centru, inseamna ca ai fost inspirat. patrunzi intr-un oras medieval cu multe stradute inguste, mirosind a ploaie sau a mancaruri picante. curat, frumos si dominat de pietoni si biciclisti.
un tip grizonat, la 50 de ani, imbracat intr-un costum impecabil, cu pantofi lustruiti, care se apara de ploaie cu o pelerina in timp ce pedaleaza spre banca este o imagine care face parte din cotidian.

strasbourg-ul este traversat de mai multe rauri, ceea ce ii da un farmec deosebit si o atmosfera aparte. desigur, de la atata apa, totul e verde si sunt copaci peste tot. vaporase translucide pleaca din mici porturi si poti vedea orasul dintr-o alta perspectiva.


pierdut de frumusetea stradutelor inguste, intalnirea cu catedrala notre-dame este coplesitoare in alt fel decat te-ai astepta,  deoarece cladirile celelalte au crescut pana la poalele ei. nu are o piata sa-i puna in valoare maretia si atunci te zdrobeste sub splendoarea detaliului.


nu este degeaba considerata una din cele mai frumoase catedrale gotice din europa. nu esti sigur de unde-i vine caldura, din basoreliefurile incredibile, din culoarea rosie a pietrei din care e zidita, de la tarabele multicolore ale vanzatorilor ambulanti sau din aburul cafelei de pe terasele care au cucerit intregul labirint de stradute din jur.


chelnerii francezi pot fi destul de nesuferiti la ora pranzului, mai ales daca le ceri doar un espresso, dar se imblanzesc rapid cu o moneda de 50 de eurocenti. cat savurezi cafeaua, prin fata ochilor ti se deruleaza o babilonie de trecatori: de la grupuri de scolarite germane disciplinate si atent supravegheate de niste personaje din alea (stiti voi cum arata !), pana la pelerini care vin pe jos de la sute de kilometri. si, din nou, sute de biciclete.


gasirea unui restaurant este o adevarata epopee din cauza ca nu te hotarasti pe care sa-l alegi. zeci de stiluri culinare, zeci de terase care se bat in privelistea oferita, mirosuri sau ingeniozitatea personajului angajat sa te atraga la ei, pe care nu trebuie sa-l lasi niciodata sa-ti prinda privirea cand esti indecis. oricum, merita sa gustati coq au riesling cu vin alb de alsacia sau traditionalul baeckeoffe.


intotdeauna mi-a placut la orasele vechi micile simboluri plantate prin tot felul de colturi ale cladirilor. la strasbourg, gargouilles de pe catedrala au migrat in intregul oras si descoperi animale ciudate care iti inspira directii sau, mai prozaic, te ajuta sa descoperi o shaormarie originala, ca sa poti sa-ti iei pranzul din mers.


strasbourg-ul este un oras vesel. in fiecare iarna, devine capitala traditionala a lui mos craciun. de aici, ii vine disponibilitatea spre pozne, spre ludic. am descoperit nenumarate solutii arhitectonice inteligente sau pete de culoare care exprimau un anumit nivel de civilizatie al fatadelor.


pentru un fotograf, orasul e de-a dreptul fascinant. dupa ce iesi din zona catedralei, totul e foarte aerisit, cu strazi largi si sensuri unice logice. traficul m-a facut sa ma intreb daca e duminica sau luni, cum stiam eu. rareori am vazut cersetori, desi tot atat de rar am vazut politisti. nu te poti rataci, pentru ca toate statiile de tramvai sau autobuz au harti explicite.


in spatele universitatii, au amenajat o gradina botanica fascinanta. o gasesti aproape intamplator, vagabondand aiurea pe strazile din cartierul la petite france. parca esti intr-un muzeu al europei centrale. am inteles de ce s-au batut atat nemtii sa puna mana pe oras.


pe masura ce te apropii de zona institutiilor europene, se aglomereaza ambasadele. reprezentanta permanenta a romaniei pe langa consiliul europei se afla intr-o cladire ca un castel. n-o recunosti decat dupa drapel.


cladirile institutiilor europene par niste monstri de beton si sticla aruncati pe niste pajisti imense din partea de nord a orasului. au incercat sa faca zona mai prietenoasa, plantand niste statui, insa nu au reusit sa-i atenueze aerul oficial.


distantele intre cladiri sunt imense, iar aleile sunt pustii. in locurile de parcare de pe marginea bulevardului vezi autocare care asteapta grupurile de vizitatori care n-au avut ceva mai bun de facut. dincolo de cladirea curtii europene a drepturilor omului si de stadioanele care aproape ca o inconjoara, se afla centrul pentru tineret al consiliului europei, unde poti innopta elegant pentru 50 de euro. l-am gasit destul de greu, doar dupa ce am trecut de cladirea in care se reuneste de cateva ori pe an parlamentul european, de pe care inca nu dezlipisera indemnurile electorale pentru alegerile din 7 iunie.


minunea pe care am descoperit-o, insa, langa cladirile astea reci se cheama parc de l’orangerie, un parc imens, de peste 26 de hectare, ale carui alei au fost desenate in secolul al XVII-lea, de le notre, arhitectul care a proiectat gradinile versailles.


mi s-a parut ciudat sa descopar in mijlocul parcului un local. este buerehiesel, o fosta crescatorie de porumbei de pe vremea expozitiei industriale din 1885, transformata ulterior intr-un restaurant celebru.


parcul e plin de pasari si degaja liniste si siguranta. pe lac plutesc lebede si carduri de rate, iar pe cosurile tuturor cladirilor si-au facut berzele cuib. intr-un colt au amenajat o gradina zoologica in miniatura, pe care o poti vizita gratis. au tot felul de animale: caprioare de creta, lyncsi, flamingo, lemuri, papagali… si o cusca plina cu maimute simpatice, care faceau suficiente giumbuslucuri si fara a fi fluierate de doi smecherasi pe care n-a fost nevoie sa-i aud vorbind romaneste ca sa-i recunosc.


mi-a placut la strasbourg, chiar daca a plouat jumatate din timpul in care am stat acolo. cica iarna-i cam frig si umed. mda, sunt acri strugurii, cand nu ajungi la ei…

autoportret cu lemur
autoportret cu lemur
Share

un paris pe care poate nu-l cunoasteti…

in primul rand, fata de anul trecut, franta s-a schimbat. francezii s-au indragostit de biciclete. au fost ajutati, desigur, de municipalitatea care a impartit trotuarele in doua, oferind jumatate biciclistilor, si de programul velib – o cartela/abonament care iti ofera acces la zeci de biciclete care asteapta in niste locatii speciale amplasate peste tot prin oras.


calauza mea cand merg la paris este un prieten drag: artistul roman eugen mihaescu. intotdeauna, imi arata colturi ale orasului fara de care as fi ramas doar cu superficiala satisfactie a turistului si cu cateva strazi descoperite intamplator si imposibil de regasit.


nu stiu cum arata bucurestiul cand cineva l-a poreclit “micul paris“, insa comparatia nu rezista nici 5 minute. strazi largi si verzi, stilul arhitectonic al cartierelor, mentinut indiferent de vechimea cladirilor, traficul aglomerat, insa nu sufocat, trotuarele curate, dar pe care trebuie sa te feresti sa calci in vreun cacat de caine, biciclistii care iti multumesc cand te feresti, lasandu-i sa treaca, desi tu umblai pe banda rezervata lor, nimic nu seamana.


si la paris, exista oameni cu bani, care pot sa-si satisfaca aroganta de a avea propria strada… insa pe cele doua porti grele din fier forjat de la capetele strazii, poti citi numarul hotararii prin care primaria a acceptat restrictionarea accesului. iar decizia, evident, nu ingreuneaza traficul in cartier.


fata de balcanicul dorobanti, fitzele de paris au alte dimensiuni. aici, nu impresionezi cu o masina de serie, oricat ar fi de costisitoare. eventual cu o alfa romeo giulietta, cu caroserie desenata de nuccio bertone.


monumentele parisului sunt discrete si integrate perfect in peisajul citadin. intr-un colt de strada, aproape ingropat in iedera abia observi monumentul dedicat de rodin lui victor hugo. care a provocat un mare scandal in epoca, pentru ca autoritatilor nu le-a placut ca eroul national al frantei era infatisat ca un batran cu carnea flescaita ce oprea cu un gest hotarat comentariile din jur, pentru a-si auzi muzele, care pareau mai degraba niste nimfete ce-i sopteau cuvinte perverse la ureche.


pe vremea cand traia, era suficient sa notezi la destinatar “a monsieur hugo, en son avenue, paris” si scrisoarea ajungea la destinatie. de ziua lui, pe sub balcon ii treceau zeci de mii de oameni, sa-i spuna la multi ani. cand a murit, doua milioane de francezi l-au insotit pe ultimul drum, intre arcul de triumf si panteon. se spune ca, in noaptea care a urmat, prostituatele din paris au prestat servicii gratuite, in memoria celui pe care l-au considerat un adevarat protector.


arondismentul XVI este printre cele mai exclusiviste din paris. e aproape imposibil sa-ti cumperi un apartament aici, oricati bani ai avea. am fost uimit sa aflu ca un roman a reusit, totusi, sa-si cumpere unul chiar in cladirea in care a locuit andre citroen intre 1919 si 1935. se numeste adrian costea si a devenit celebru odata cu scandalul albumului “eterna si fascinanta romanie“.


cateva strazi mai incolo, poti descoperi locuinta mariei callas, sub balconul careia suspina miliardarul onassis, cand diva era suparata ca o tradeaza cu midinetele din paris.


dupa ce bei o cafea pe bulevardul saint germain, la “cafe de flore“, desigur, poti face o plimbare prin cartierul latin. nu rezisti si mai iei o bere, ca sa stai alaturi de boema pariziana pe terasa bistroului “la palette“, unde veneau odinioara picasso, cezanne sau braque.


aici, daca nimeresti un chelner mai morocanos nu trebuie sa te superi. este jean-francois, patronul localului, care nu se codeste sa-si serveasca clientii, desi este pictat intr-unul din tablourile dinauntru. pe terasa este o explozie de tinerete si energie, care a inspirat-o pe miss.tic, una din artistii-graferi ai parisului sa-si lase amprenta pe zidul de vis-a-vis.

grafitti by miss.tic
la cativa pasi, treci pe langa galeria zlotowski, specializata in arta de avangarda de la inceputul secolului xx, cu precadere in cubism.


in vitrina altei galerii, descoperi lucrari de andre francois, un mare grafician nascut in 1915 la timisoara, cavaler al legiunii de onoare a frantei.


pe o straduta ingusta, descoperi “l’hotel“. capatana de tap infipta deasupra intrarii si o placa de marmura iti aminteste ca aici a murit, in 30 noiembrie 1900, oscar wilde.


interiorul e somptuos si fascinant, cu o scara interioara ametitoare.


spre sfarsitul anilor ’70, puteai vedea iesind din saloanele hotelului un batran aproape orb, cu ten masliniu, condus de mana de o adolescenta cu trasaturi asiatice. era jorge luis borges, oaspete frecvent la “l’hotel” pana cu 2 ani inainte de a muri.


desigur, o plimbare prin paris ar fi o ipocrizie fara sa ajungi pe esplanada de la trocadero. aici, in dimineata unei zile de iunie din 1940, l-au adus pe hitler, sa vada panorama. cand i-a revenit respiratia, dictatorul german a facut un gest larg catre arhitectii care il insoteau si le-a spus: “vreau, la berlin, ceva si mai maret !”

Share