saint tropez nu este locul meu preferat pentru plaja. exista pe coasta de azur colturi mult mai frumoase. desigur, daca vrei sa vezi ultimele trenduri in materie de fitze si o tona de gagici misto adulmecandu-si potentiala prada, e mai potrivit sa stai la soare la saint tropez. oraselul, insa este minunat si are un aer mai proaspat, mai vioi si mai tanar decat alte locatii din sudul frantei. merita macar o plimbare. gasesti mici restaurante pline de farmec, ateliere ale unor artisti in cautarea celebritatii, magazine ale marilor nume din fashion sau dughene de suveniruri cu personalitate.
oricat ar parea de ciudat, o vacanta pe coasta de azur nu costa cat se lauda “vedetele” in ziarele colorate din romania. desigur, daca ai furat destul cat sa-ti permiti un sejur intr-o vila la saint tropez, nimic nu te impiedica. iti recomand doar sa rogi un prieten francez sa faca rezervarile, deoarece agentii de turism francezi s-au shmekerit si au preturi mult umflate pentru ciocoii cei noi de la rasarit. pentru cei ce se multumesc sa doarma intr-un cort sau chiar pe plaja, sunt suficiente variante decente. mancarea e mai ieftina decat in romania. bineinteles, nu la restaurantele de lux. iar viata de noapte din cluburi merita traita din plin. macar ca sa nu ramana neconsolate bancurile de sirene necajite ca l-au ratat din nou pe enrique iglesias sau pe christiano ronaldo 😉
portul din saint tropez este o feerie. plimbarea pe chei trebuie sa inceapa din apropierea parcarii de la intrarea in oras. aici, acosteaza barcute simple sau cu panze, dar, treptat, incep sa apara iahturile. la inceput mai modeste, pentru oameni normali, care chiar navigheaza cu ele. apoi, din dreptul unui careu inconjurat cu un lant, in interiorul caruia este parcat de obicei un cabriolet cu numere de monaco, incepe sirul navelor de lux. adica spectacolul opulentei. iahturi aduse in portul din saint tropez pentru ca proprietarii lor sa cineze in vazul miilor de gura-casca din toata lumea ori sa ciocneasca pahare de sampanie cu niste exemplare superbe, cu adevarat aparute din spuma marii.
mi-a placut intotdeauna sa lenevesc seara pe terasele din port si sa admir defilarea femeilor pe chei. unele, cu picioare pana-n gat dezgolite de rochita de vara care trebuie sa le puna in evidenta si decolteul, adesea siliconat, se clatina pe tocuri incercand sa emane aerul sigur al unei destinatii precise. cele mai multe dau tarcoale iahturilor ingrozitor de mari, incercand sa se faca remarcate. cele “din provincie” par mai proaspete, insa toalele de pe ele au o eleganta chinuita, asortata aiurea cu cizme inalte si – evident – doar viseaza la printul din poveste. victime sigure pana si pentru papagalul dintr-un chrysler alb cabrio, cu numere de olt, care nu am inteles cui a dat spaga de il lasasera anul trecut sa intre pana in port.
din fericire, din tot acest amalgam, rasar destule fapturi minunate, al caror farmec nu e estompat de sandalele fara toc sau de un tricou simplu, ci e pus in valoare de licarirea jucausa din privire si rasetele cristaline provocate de penibilul pe care il poate atinge luxul unei ambarcatiuni pe care tocmai o fotografiaza.
mi-a placut intotdeauna sa petrec o seara nebuna in saint tropez. mai ales daca nimeresti in week-end. daca esti o persoana sociabila, care stie sa se distreze in limitele unui foarte intelegator bun simt, are simtul umorului si nu e complexat din cauza tarii de origine, saint tropez este orasul perfect de pe coasta de azur. iti ofera permanent surprize.
nu trebuie sa dai 10 euro pe-o bere la terasele din port, insa daca te vei aseza la vreuna, vei constata ca privelistea merita pana la ultimul cent. daca ai prezenta de spirit sa te strecori in coretegiul de cheflii ai lui puff diddy, poti intra intr-un club de mari fite, fara sa te intrebe nimeni nimic. provocarea e in interior, daca vei fi in stare sa te comporti natural printre tot felul de vedete, starlete si nimfete. oricum, daca nu descoperi rapid femeia vietii tale, risti sa te cam plictisesti si te vei cara. la fel de bine te poti nimeri in vreun club in grupul care continua petrecerea pe vreun iaht ancorat in larg, la care ajungi cu salupa.
vara asta, in sambata in care am ajuns, in port era petrecere de shmekeri adevarati, cu concert si focuri de artificii in larg. care se vedeau mai misto de pe chei decat de pe iahturile lor.
ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.
am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.
in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.
a doua zi, am facut plaja intr-un golfsuperb de stanci rosii langa cannessi pe pietricelele rotunde de la nisasi din monaco. aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.
apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.
ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.
cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma pe care a facut-o. am ajuns acasa.
inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.
