lyon

target: 37 de morți și 100 de răniți în 40 de ore, “pagube colaterale” ale NATO

by

31 mai 1999

Oricum, n-am dormit foarte mult, pentru că, la 8:47, s-a dat din nou alarma. Inițial, n-am crezut că e ceva serios, dar am auzit vuiet de avioane. Mile Cărpenișan s-a îmbrăcat mai repede decât mine, deși i-am spus că afară soarele e prea puternic ca să vedem ceva. Am avut dreptate. Nu reușeam să distingem nimic pe cer, însă la 9:17, o bubuitură a răsunat dinspre dealul Avala. Un firicel de fum a început să se ridice de acolo. Nu ne-am dat seama de unde vin celelalte 4 bubuituri care s-au auzit imediat după aceea. Am înțeles că proiectilele loviseră drumul dintre Ripanj și Ivanovic. Lângă Obrenovac, o femeie a fost rănită, când o bombă i-a distrus casa din satul Drazevac, două proiectile au avariat instalațiile electrice de la Boljevac, iar alte 4 au explodat lângă emițătorul de pe muntele Zvecka. Ceva mai devreme, fără să explodeze, o rachetă a distrus o casă în satul Rajkovac, de lângă Mladenovac. Alarma a încetat la 9:39 și am coborât în cameră. Pe hol, l-am întâlnit pe Eugen Mihăescu, care ne-a reproșat că nu l-am chemat pe acoperiș, însă i-am explicat că – oricum – era imposibil să vezi ceva în lumina puternică a soarelui.

Ne-am adunat în barul hotelului și, la o cafea, ne-am sfătuit cum să ne împărțim “sarcinile”, ca să aflăm cât mai multe și să nu ne călcăm în picioare. Mile s-a dus la Centrul militar de presă, unde avea acces fără probleme, fiind acreditat. A reușit să-l acrediteze și pe vărul său, însă cu greutate, pentru că acesta lucra ca freelancer și făcea fotografii pe care urma să le vândă unor ziare și reviste din Germania. Noroc că avea și pașaport românesc și că, de puțină vreme, la Centrul militar de presă venise și Slobodan Kreckovic, fostul viceconsul iugoslav la Timișoara, pe care îl cunoșteam cu toții și care l-a ajutat mult. Problema cea mai mare a fost să explice cum a ajuns la Belgrad, pentru că Mile îl băgase în țară fără să anunțe că Dobrivoi este jurnalist, iar sârbii cereau o serie de formalități greoaie pentru ziariști, înainte de a le permite intrarea în Iugoslavia.

Eu am rămas la Media Center, unde eram de-al casei. Am aflat că, la Surdulica, unde NATO bombardase azi-noapte sanatoriul, s-ar putea să fie mai mult de 20 de morți, pentru că autoritățile se temeau că există încă oameni îngropați sub dărâmături. În afara bătrânilor internați acolo, în câteva pavilioane ale sanatoriului fuseseră adăpostiți mai mulți refugiați din Croația, Bosnia și Kosovo. Surdulica părea un loc blestemat, pentru că, în 27 aprilie, unul din proiectilele lansate de piloții NATO asupra unei cazărmi ratase ținta, provocând cel puțin 20 de victime printre civili.

Evident, NATO a dezmințit informațiile potrivit cărora ar fi bombardat, în noaptea de duminică spre luni, un sanatoriu din Surdulica, cauzând moartea a cel puțin 20 de persoane, relateaza AFP. Potrivit colonelului Konrad Freytag, purtătorul de cuvânt al generalului Wesley Clark, avioanele Alianței Nord-Atlantice au atacat o cazarmă și un depozit de muniție, aflate în apropiere de Surdulica. “Aceste două ținte erau obiective militare legitime și ambele fuseseră deja vizate,” a anunțat colonelul Freytag. “Toate proiectilele și-au atins ținta. NATO nu poate confirma afirmatiile facute de sarbi privind victimele sau pagubele colaterale de la Surdulica.”

Bilanțul atacurilor din ultimele 40 de ore a fost tragic: 37 de morți și peste 100 de răniți. Toți civili. Și la Belgrad a fost anunțat un program de întrerupere a distribuirii curentului electric, pe cartiere. Deocamdată, centrul orașului încă era privilegiat și nu era inclus în acest program, însă cine știe ce ne mai aștepta. Ca să vedeți ce preocupari aveam noi în vreme de război: trebuia să ținem minte să ne cumpărăm pastile pentru aparatul împotriva țânțarilor, care își făcuseră apariția tot mai insistent. Primăria capitalei iugoslave a anunțat că, din cauza raidurilor aeriene, nu poate ridica avioanele utilitare, ca să împrăștie insecticide și solicita locuitorilor înțelegere pentru situația creată.

Deși orașul nu a fost atacat, n-am fost scutiți de bubuituri nici astăzi. La 11:30, într-un cartier de la periferie, a fost detonat un proiectil neexplodat. La 14:59, încă un avion a spart bariera sonică în apropiere, zguduind văzduhul. Am auzit o altă detonație puternica, la 15:50, despre care Comandamentul Apărării civile a anunțat că a avut aceeași cauză, însă de această dată, cu toții am simțit că a fost explozia unui proiectil, care lovise, probabil, un obiectiv militar. Mi-am mai notat că, la 12:55, asupra dealului Arapov și a satului Donje Sinkovce, de lângă Leskovac, au fost lansate 5 proiectile, în timp ce alte 2 explodau la 20 de kilometri distanță, în apropierea satului Medje.

La 15:30, în timpul bombardamentului asupra orașului Novi Pazar, s-au înregistrat din nou “pagube colaterale“. Unul din cele 14 proiectile de mare putere lansate de avioanele NATO a căzut lângă autogară și a lovit în plin un bloc cu 4 etaje. Primul bilanț al victimelor indica 11 morți și 23 de răniți, iar imaginile pe care le-am văzut filmate acolo erau îngrozitoare. Opt dintre morți erau – pur și simplu – rupți în bucăți. Între orele 17:01 și 18:25, a fost alarmă și la Belgrad, însă atacurile s-au concentrat asupra localităților din jur. Patru proiectile au explodat la Obrenovac, două au încercat să nimerească emițătorul radio de la Zvecka, două au căzut lângă satul Veliko Mostanice și alte trei au explodat la Ostruznica.

Ministrul francez al Afacerilor Externe Hubert Vedrine a declarat că războiul din Kosovo se apropie de momentul decisiv și că următoarele zile vor fi foarte importante, informează AFP. Întrebat la Bruxelles, cu ocazia reuniunii Consiliului Miniștrilor de Externe din țările UE, despre ultimele luări de poziție ale autorităților de la Belgrad, Vedrine a declarat că “trebuie acționat cu prudență și cu exigență, dar, în același timp, trebuie să nu se treacă pe lângă ceea ce ar putea fi începutul unei veritabile schimbări“.

belgrad, 31 mai 1999

Astăzi, Slobodan Milosevic a dat încă o dovadă a măiestriei sale politice. I-a convocat la o discuție pe toți liderii partidelor politice importante, pe care i-a convins să ceară Consiliului de Securitate al ONU adoptarea de urgență a unei rezoluții bazate pe principiile G-8, pentru încheierea agresiunii împotriva Iugoslaviei. Ca de fiecare dată, președintele iugoslav a evitat să fie cel care face astfel de solicitări, pentru a-și păstra imaginea de om care nu cedează în fața dușmanului. De această dată, nici nu cred că i-a fost prea greu să-i lămurească pe ceilalți politicieni să ceară oprirea războiului, aceștia dorind sincer să scape de această situație de criză, în care erau absolut incapabili să se descurce.

Cu ajutorul profesorului Lucian Pavel, am reușit să aflu mai multe amănunte despre bombardamentul de ieri după-amiază de la Novi Sad. Profitând de vremea superbă, un grup de tineri se dusese să facă plajă și baie în Dunăre, pe locul unde, până anul trecut, fusese amenajat un ștrand. Anul acesta, ștrandul nu mai fusese deschis, pentru că se afla prea aproape de clădirea Televiziunii, în permanență bombardată, și a scheletului podului Sloboda, prăbușit în valurile Dunării de rachetele NATO. “Pe la ora 14:00, când făceam baie, a sunat alarma,” povestea Snezana, o tânără de 29 de ani. “I-am văzut pe oameni cum se ascundeau și adăposteau într-un tunel bacul cu care se traversează acum Dunărea. Noi am mai rămas să fumăm o țigare. Deodată, am observat o rachetă care se îndrepta spre clădirea televiziunii. M-am aruncat pe nisip și mi-am acoperit urechile cu palmele. Băieții care erau cu noi au sărit și ne-au acoperit cu trupurile lor. După o detunătură cumplită, am văzut ciuperca exploziei și bucăți de beton au sărit în toate direcțiile. Am fugit să ne adăpostim și mi-am uitat prosopul pe plajă. Îmi pare rău că n-am îndrăznit să mă întorc să-l iau, pentru că mi-ar fi amintit toată viața prin ce am trecut.”

Iugoslavia dispune de circa 60 de kilograme de uraniu puternic îmbogățit, care riscă să cadă în mâinile unor grupuri scăpate de sub control, afirmă în ediția sa din luna iunie, revista “Jane’s Intelligence Review“. Aceste rezerve de uraniu – dintre care 10 kilograme sunt radioactive – se află la Institutul de Științe nucleare de la Vinca, în apropiere de Belgrad, unde este stocat, de asemenea, și combustibilul folosit, pe baza căruia, după retratare, s-ar putea obține 5 kilograme de plutoniu. “Jane’s” afirmă că serviciile americane de informații sunt îngrijorate în privința unei posibile utilizări a acestui uraniu, care, integrat unor explozibili convenționali, ar putea furniza Belgradului arme radiologice. Astfel de arme nu cauzează explozii puternice, însă pot dispersa materialul radioactiv în doze concentrate.

“Prezența uraniului puternic îmbogățit într-o regiune instabilă este și cauza unor îngrijorări de altă natură,” notează revista, care prezintă alte două ipoteze. Prima ar fi furtul acestor substanțe în scopul revinderii lor prin intermediarii ruși, care “au o oarecare experiență în materie”. Țările destinatare ar putea fi Irakul, căruia, în trecut, Iugoslavia i-a furnizat echipamente militare, sau Libia. O altă posibilitate ar fi ca Milosevic să se prevaleze de aceste substanțe ca de un mijloc de a exercita presiuni în timpul unor viitoare negocieri. “Jane’s” publica o hartă a Serbiei pe care sunt marcate cele două reactoare nucleare ale sale, situate în nord-estul Belgradului, precum și 8 unități de cercetare nucleară, dintre care 5 se afla la vest de Belgrad, una la Zemun, una la Novi Sad și una la Kragujevac. Harta identifică, de asemenea, 3 uzine de arme chimice, una la Baric, una la Lucani și una la Krusevac, la 30 de kilometri de granița cu Kosovo.

În timp ce mă aflam la Media Center, Eugen Mihăescu m-a rugat să-i transmit pentru “Cotidianul” încă un mic eseu scris la Belgrad. Se numea “Totul e paradoxal” și îl scrisese pe câteva bucățele de hârtie:

“Incredibil, NATO ne-a tăiat înghețata, nouă, jurnaliștilor români. Nu-i curent… Nu se poate transmite această senzație de pace, de viață normală care-și continuă ritmul. Zile liniștite, după nopți de război. Nopți fără dragoste, dar nedormite. Aseară, luam masa cu doi prieteni. Parcă eram la mare, după o zi de plajă. Eram în vacanță. Mici, bere, lăutarii cântau “Dunărea albastră“, o echipă a RTL-ului filma lăutarii. Deodată, urletul sirenelor a tăiat ritmul. Nimeni nu se mișca, totul continua. Ceva mai târziu, pe acoperișul hotelului, asistam la o noapte ce părea de Revelion. În care focurile de artificii brăzdau cerul, iar lumea la geamuri participa la distracție. Era prima zi a anului 2000. Nu-i adevărat, chiar acum trece un avion foarte jos. E liniște. Păsările zboară la sol înnebunite. Un copil țipă vesel, jucând șotron. Ei bine, de necrezut, nici o bubuitură și iată că a sosit pe tavă înghețata topită de căldură, înghețata cu multe căpșuni. Nici un român nu și-ar crede ochilor să vadă cum se petrec lucrurile aici. Căci e mai orb decât orbul cel ce nu vrea să vadă, zice un proverb chinez. Cineva îmi povestea cum, în timpul bombardării Ministerului Apărării al Republicii Federative Iugoslavia, atașatul nostru militar și unul dintre secretarii Ambasadei României se băteau pentru locul de sub birou, să se adăpostească, bineînțeles. Să fie oare adevărat? De necrezut. E drept că rachetele cădeau vizavi. Totul e paradoxal. În ultimele 24 de ore, în Iugoslavia au fost omorâți de agresiunea criminală a NATO 37 de oameni nevinovați și peste 100 au fost răniți. Și ei, nevinovați. Eugen Mihăescu, Belgrad, 31 mai 1999.”

Înainte de a ne întoarce la hotel, ne-am oprit să bem o cafea pe terasa din Trg Republike. Ieri, Eugen Mihăescu ceruse o înghețată și, văzând minunăția pe care i-a adus-o chelnerul, n-am rezistat ispitei și ne-am comandat și noi. Era delicioasă și îmi amintea de cea pe care o mâncasem în Franța, la o gelaterie vestită din Lyon. Înghețata se amesteca cu frișca proaspată și, în timp ce ne înfigeam lingurițele în cupa de sticlă, descopeream felii mari de căpșuni. Astăzi, n-am mai putut să ne satisfacem acest capriciu. Cu o față tristă, chelnerul ne-a arătat cu capul spre frigiderele goale. Nu era curent și abia atunci am realizat că nicaieri nu cânta muzica.

Am cerut niște ness-uri și ne-am hotărât să ne transmitem corespondențele chiar de pe terasă. Din când în când, privirile noastre urmăreau silueta unei fete frumoase și zâmbeam. Mile și-a transmis relatarea lui, iar eu așteptam să-mi vină rândul. Nu era Beavis de serviciu, iar tipul care-l înlocuia la sunet m-a sunat și mi-a spus doar atât: “Rămâi pe linie.” Și am auzit jurnalul. A urmat o lungă așteptare. 10 minute, 20, 30 și nu mai venea rândul știrilor despre războiul din Iugoslavia. Ceilalți mă întrebau ce se întâmplă și dădeam din umeri. Am încercat să mă fac auzit, dar nimeni nu mă băga în seamă. Mă lăsaseră pe linie și parcă uitaseră de mine. Telefonul se încălzise și vedeam cum mi se termină bateria. Și tot nu-mi venea rândul. Erau niște știri despre problemele de la admitere, a fost invitat în studio ministrul Andrei Marga, apoi alte știri. Eram turbat de furie.

În general, când era Beavis de serviciu, dacă nu avea timp să mai vorbească cu mine, măcar verifica, din când în când, dacă legătura nu s-a întrerupt. Sau mă anunța ora aproximativă la care urma să intru în direct și revenea cu 5 minute înainte. De această dată, nimic. Mi-a venit rândul abia după 50 de minute de când așteptam la telefon. M-am stăpânit și mi-am transmis corespondența, după care l-am sunat pe Horia Enășel și am făcut un scandal monstruos, explicându-i că, în condițiile în care eu nu știu cum să-mi mai economisesc bateriile telefonului mobil și le încarc când apuc, stau aiurea în legătură cu Bucureștiul. L-am amenințat că, data viitoare, voi închide – pur și simplu – telefonul. Și n-au decât să intre în panică până mă prind din nou. Horia mi-a promis că-l va pedepsi pe vinovat și va avea grijă să nu se mai întâmple așa ceva.

Parcă aflând de necazurile mele, sârbii au pornit din nou distribuirea curentului electric. M-am liniștit cu greu și mă durea capul. Nu mai știam dacă de nervi sau din cauza telefonului mobil. Pe drum spre hotel, am trecut pe lângă clubul de jazz al unui vestit muzician de avangardă din Iugoslavia, Oliver Mandic. Era plin de tineri, și înăuntru, și pe mica terasă din față. Lângă intrare, pe o tablă de lemn, scria cu cretă că băuturile au “preț de război“: toate costă 10 dinari, iar militarii au primul rând din partea casei. Ne-am oprit lângă Centrul Cultural Francez, Eugen Mihăescu făcând pentru noi o adevărată cronică de artă a zidurilor devastate și acoperite cu grafitti. Spre încântarea noastră, și-a continuat demonstrația și în fața centrelor culturale american, britanic și german, explicându-ne valoarea artistică și simbolică a acestor grafitti, considerate, mai ales în SUA, o formă a artei moderne.

“UCK este în continuă transformare, atât din punct de vedere politic, cât și militar,” a declarat Hashim Thaqi, conducătorul politic al organizației, într-un interviu acordat ziarului britanic “The Guardian“, la scurt timp după întâlnirea cu ministrul de Externe Robin Cook. “Forțele noastre se organizează și se profesionalizează: suntem o armată, cu o structură și o ierarhie, nu doar o serie de grupări înarmate. În schimb, ceea ce zice Rugova nu are nici o importanță. El nu mai are nici un control politic sau militar asupra a ceea ce urmează să se petreacă.” Întrebat de unde provin armele cu care este dotată UCK, Thaqi a răspuns: “de la prieteni democrați din Vest”, însă nu a vrut să precizeze dacă acest ajutor este furnizat cu vreo aprobare din partea guvernelor. “Poate istoria o va spune,” a comentat el.

Ajunși la hotel, n-am avut prea mult răgaz să ne tragem sufletul. La 20:33, au sunat sirenele alarmei aeriene. Hotărâsem să mâncăm la restaurantul hotelului, însă domnul Mihăescu nu a fost la fel de încântat ca și noi de cină, așa că i-am promis că, de acum înainte, de câte ori NATO ne va da voie, vom mânca seara în oraș. În Kosovo, deja căzuseră primele dintre cele peste 100 de bombe ce aveau să fie lansate de piloții NATO în cele 24 de raiduri în care au atacat provincia. Cel mai grav afectată a fost regiunea orașului Prizren, în care, de dimineață și până la ora 22:00, au explodat 82 de proiectile, dintre care 20 în raionul Gorozub, de lângă frontiera cu Albania.

La 17:30, zece rachete loviseră satul Rades, de lângă Dragas. Între 18:45 și 18:55, alte 8 explodau în satul Pirane. La 19:30, a fost atacată zona Priștinei, fiind bombardate aeroportul Slatina, orașul Lipljan și releul de televiziune de pe dealul Brankov, de lângă Zubin Potok. Priștina avea să mai fie bombardată după miezul nopții, când bombele au căzut între depozitele “Jugopetrol” și cimitirul din cartierul Gazimestan. Între 20:00 și 22:00, alte 6 proiectile au lovit satul Vlasnja. Patru atacuri puternice au fost înregistrate asupra localității Bujanovac, unde au explodat 30 de bombe, și nu a fost ocolit nici emițătorul de televiziune de pe muntele Pljackovica, de lângă Vranje.

Amnesty International a făcut publice o serie de mărturii ale femeilor victime ale unor violuri colective, timp de 3 zile, într-un sat din apropiere de Suva Reka, informează AFP. Mai multe femei, ținute în captivitate de la 21 la 23 aprilie de forțele sârbe, au fost violate, potrivit organizației, care, din motive de securitate, nu a dat publicității nici numele martorilor, nici cel al satului. “La 21 aprilie, bărbații tineri din sat au fugit din calea forțelor sârbe, lăsând în urmă circa 300 de femei, copii și 11 persoane în vârstă,” potrivit unui comunicat al Amnesty International, făcut public la Kukes. “Bărbații cu vârste între 50 și 90 de ani au fost separați de restul sătenilor și nu au mai fost văzuți în viață. Femeile cu copiii au rămas închise în trei case. Trei femei au declarat că au fost violate, iar mărturiile lor și ale altora lasă în mod clar să se înțeleagă că au fost și alte victime. Este foarte dificil să îi chestionăm pe refugiați. Sunt traumatizați, adesea confuzi și uneori le este frică să vorbească, deoarece o parte a familiei lor a rămas în Kosovo. Există numeroase crime și violuri, dar noi nu putem afirma că au existat execuții masive generale și până acum, nu avem nici o dovadă de genocid,” a explicat un purtător de cuvânt al organizației.

La 21:30, când abia terminasem de mâncat și ne-am oprit în bar, să bem o cafea, am auzit 4 bubuituri, după care becurile au clipit, parcă nedumerite, de câteva ori și am rămas în întuneric. Din nou, 4 rachete de croazieră – pentru că nu se auzise nici un avion – au lovit stațiile de transformare de la Bezanijska Kosa și Lestane, din cartierul Novi Beograd. De pe acoperiș, vedeam două coloane albicioase de fum și oamenii au început să-și aprindă lumânările prin case. La radio s-a anunțat că echipele de intervenție au început imediat să remedieze avariile, însă, în mai puțin de o oră, presiunea apei la robinete a ajuns la zero. Deși, după 3 ore, curentul a revenit într-un sfert din Belgrad, nici până dimineață, rezerva de apă a orașului nu a depășit 12,5 % din capacitatea normala și nu putea fi distribuită populației.

Al doilea raid aerian, de la miezul nopții, ne-a surprins pe acoperiș, comentând războiul. Cred că păream desprinși dintr-un film suprarealist: patru oameni stând pe scaune destul de confortabile, pe casa liftului unui hotel dintr-un oraș, în plin bombardament, înconjurați de sticle goale de Coca-Cola, bere și whisky. Unul cu casca unui radio minuscul în ureche, altul cu un aparat foto de gât. Și toți cu ochii ațintiți pe cer, către cele patru puncte cardinale. Avioanele veneau dinspre nord (din nou din spațiul aerian ungar sau românesc) și au atacat mai întâi orașul Pancevo. Opt proiectile au lovit obiective din nordul localității, din zona fabricii de avioane, unde vedeam un mare incendiu, iar unul a explodat în satul Omoljica. Antiaeriana Belgradului a intrat imediat în acțiune și a acoperit orizontul cu o pânză de foc. Piloții NATO nu au reușit să lanseze decât 3 rachete spre capitala iugoslavă, două lovind cazarma Zuce, iar una explodând pe dealul Avala. După care, riposta fiind prea puternică, au fost nevoite să se retragă.

S-au dus spre vest, atacând în 3 raiduri orașul Smederevo, pe care nu-l vedeam din cauza dealurilor, însă observam cerul înroșit de flăcări și tirurile antiaerienei. Fuseseră bombardate depozitele “Jugopetrol” din zona industrială și stația de transformare a energiei electrice de la combinatul “Sartid“. În același timp, alte avioane bombardau, pentru prima oară de la începutul războiului, orașul Kikinda, situat la câțiva kilometri de granița cu România. Aici, 3 proiectile au lovit o cazarmă din zona de sud-est, iar unul a distrus calea ferată către Timișoara, în zona satului Banatsko Veliko Selo. La ora 2:00, am văzut bombardamentele asupra Novi Sad-ului, proiectilele explodând în satele Cenej și Pezicevi, de la periferie. Locuitorii din Novi Sad se chinuiau fără apă și curent electric de duminică.

Uniunea Europeană estimează că, în cazul în care situația din Iugoslavia nu se agravează, consecințele economice pentru România sunt relativ limitate, a declarat directorul general pentru Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, Giovanni Ravasio. “Reformele economice din România nu sunt afectate de situația din Kosovo,” a spus el. Oficialul comunitar a apreciat că România ar da un semnal negativ instituțiilor internaționale în cazul în care ar explica o încetinire a reformelor prin situația din Iugoslavia. “UE ar putea acorda României, în contextul crizei din Kosovo, fonduri suplimentare, dar statele membre se vor întreba dacă România are capacitatea de a le absorbi în programe eficiente,” a adăugat și directorul general pentru Relațiile cu Europa Centrală și de Est din cadrul Comisiei Europene, Francois Lamoreux. “Noi credem că da.”

Ne-am gândit că atacurile s-au potolit și am coborât să dormim. Însă la 4:00, m-au trezit bubuiturile unor explozii. Mile a mormăit că el nu mai urcă pe acoperiș și m-am dus doar eu, amenințându-l că – data viitoare – va fi rândul lui. Când am ajuns sus, am mai văzut cum trage antiaeriana dinspre nord-vest și atacul a fost din nou respins. Coborând în cameră, nu mi-am putut reține un zâmbet: în sfârșit, cineva sforăia din nou în patul vecin. La 6:03, când m-au trezit alte bubuituri, n-am mai urcat nici eu. Se luminase de ziuă și știam că atacul nu va ține prea mult. Într-adevăr, la 6:25, a sunat încetarea alarmei aeriene. Înainte de a adormi liniștit, am mai verificat o dată robinetele. Degeaba. Erau tot seci.

Share

afrika (19): senegal, dakar

by

26 ianuarie 2007

o zi tensionata si plina de peripetii. dupa noaptea furtunoasa in care am profitat cat am putut de farmecul localnicelor, ma trezesc in casa lui jakline, care ne astepta langa sezlongurile din curte, cu cafeaua aburinda.

seara aveam avion spre paris, dar eram la 83 de km de dakar, era vineri si mai trebuia sa-mi obtin si viza senegaleza. iar eu eram lefter si nici macar nu stiam cum sa ajung pana la pensiunea unde erau ceilalti prieteni. reusesc sa ma relaxez putin cand apare suleiman, care ma duce cu masina pana acolo. doar fred si jean louis se trezisera. marko inca dormea, iar alex nu aparuse.

iau 100 de euro imprumut de la jean louis si plecam impreuna intr-o piata, sa cumparam cadouri pentru cei de acasa. in primul rand, pentru marie france, sora lui, care ne facuse rost de bilete de avion dakar – paris cu doar 60 de euro ! ea lucra pentru compania star alliance si avea dreptul anual la un numar de bilete cu pret special, pe care le cedase in favoarea noastra. singura conditie era sa mai ramana locuri libere la cursa cu care dorea sa calatoreasca.

piata din mbour e fascinanta si imi aleg cu mare greutate o camasa africana, niste pantaloni colorati si cateva bratari superbe, autentice, pentru marie france. imi iau si-o tzapa, desigur: aveam nevoie de o geanta pentru lucrurile mele si ma conving unii ca sacul de carat djembe rezista fara probleme la 20-30 kg. manerele s-au rupt pana seara, desi bagajele mele nu erau atat de grele. ne intoarcem, strangem tot, vine si un tip cu o toyota cu care aranjam sa ne duca la dakar, insa alex si rod tot nu apar. colac peste pupaza, functionarii de la western union spun ca cei 500 de euro trimisi de remus, prietenul meu din bucuresti, nu au ajuns !

imi iau inima-n dinti si sun la ambasada noastra din senegal. oamenii sunt, pe buna dreptate, suparati si imi dau numarul de telefon al lui george, un libanez cu multe relatii in dakar, singurul care ar mai putea sa ma scoata din rahat. tipul e foc si para si nu inghite povestea pe care o inventasem ca scuza pentru intarziere: “nu veni la mine cu vrajeli din astea ! v-au luat mintile gagicile din senegal si ati uitat de voi ! acum, descurca-te, ca eu nu ma mai bag !” era ora 15:30. ma panichez un pic si reusesc sa-i bag in viteza pe francezii mei. apare si alex si, in sfarsit, plecam spre dakar.

pe drum, ne oprim in orasul saly si mai incerc o data la western union. dau peste un functionar mai amabil, care imi explica: “da ! banii exista, codul e ok, numai ca au fost trimisi in… sudan, nu in senegal ! expeditorul trebuie sa ii retrimita in tara corecta !” zapacitul de remus, incurcase sudanul cu senegalul ! cedez nervos si ma las in voia sortii. ca sa ma linisteasca, jean louis ma asigura ca, daca la cursa spre paris va mai fi un singur loc, voi pleca eu. ma pufneste rasul: pe masura ce ne apropiem de dakar, soseaua devine tot mai aglomerata. la periferia capitalei senegaleze se circula bara la bara, cu incetinitorul si ajungem in centru abia pe la ora 18:00.

printr-o minune, gasim rapid sediul firmei lui george si il rog pe jean louis sa vina cu mine. libanezul e un tip misto si ma asteapta impreuna cu un mare sef din politie si un ofiter al serviciilor de securitate senegaleze. stau cu capul in pamant in timp ce toti trei ne cearta pentru iresponsabilitatea mea. apoi incep sa faca haz de necaz si imi explica singura varianta pe care o am: ministerul de interne s-a inchis de doua ore, nu lucreaza sambata si duminica, luni si marti e sarbatoare, asa ca pot sa obtin viza abia miercuri. sunt distrus, pentru ca duminica am bilet de avion din lyon spre bucuresti. cei trei se inmoaie un pic si intorc hartiile mele pe toate fetele. politistul imi spune ca as putea merge la aeroport, sa le explic situatia si DOAR daca par sa inteleaga, sa incerc sa le dau o spaga.

plecam spre aeroport. aglomeratie infernala. se construieste noua autostrada. mergem bara la bara pe un drum de pamant rosiatic. aeroportul e un turn babel din care nu inteleg nimic. il intalnim pe pat, care venise din saint louis direct la dakar. bem doua beri in restaurant. nu inteleg cum ne descopera pilotul avionului cu care trebuie sa plecam. un tip carunt, cu parul valvoi si fata de capitan de vapor. optimist si amabil. ne invartim dezorientati prin aeroport. pilotul ne spune ca mai are doar un loc. prietenii mei ma imping spre ghiseul politiei de frontiera. arat pasaportul cu viza de intrare in senegal anulata si faxul de la ministerul de interne. politistul nu intelege nimic. aud numele meu strigat pe megafoanele aeroportului. aude si el, dar tot nu pricepe. apare, salvator, pilotul si ii bate cu pumnul in geam: trebuie sa decolam spre paris. politistul e depasit de situatie si imi pune viza de iesire din tara. pilotul rade, ma ia de umar si ma conduce la avion. pana sa ma dumiresc, ma aseaza pe scaunul din primul rand si imi da un pahar de sampanie. decolam, dar am senzatia ca inca visez.

la 6:00, aterizez la paris, unde ma asteapta sotia si sora lui jean louis. imi spun ca ceilalti vor veni cu avionul de luni si ma conduc la gara, de unde iau tgv-ul spre lyon. pe drum adorm si, cand ma trezesc, afara e zapada. in lyon ma asteapta prietenul meu, louis perego, directorul de la radio d’ici din saint julien molin molette. seara, stam la o bere in fata semineului si radem cand vizionam imaginile filmate in voiajul nostru african. luni dimineata, aterizez la bucuresti si ma cuprinde un dor napraznic de africa. i’ll be back !

Share

afrika (1): grazie, alitalia !

by

nu stiu cati ati avut ocazia sa dati peste o aventura ca a mea. inca din vara lui 2007, cand l-am auzit pe prietenul meu francez, marko, vorbind despre aceasta calatorie, am stiut ca vreau s-o fac. ideea era ca el, impreuna cu cativa prieteni, urmau sa ia niste masini ieftine din franta si sa le duca sa le vanda unora care ii asteptau in mauritania si care ii vor duce pana in senegal, unde ii asteptau alti prieteni, cu care vor ajunge si prin mali si burkina faso si se vor distra foarte misto.

din momentul in care am auzit prima oara ideea, i-am zis lui marko: “i’m in !”. am mai discutat prin mail si, in sfarsit, pe la sfarsitul lui noiembrie, mi-a zis ca totul e pregatit. inca nu credea ca vin si a explodat de bucurie cand i-am scris ca mi-am cumparat deja biletele de avion. urma sa ajung in lyon marti, 9 ianuarie 2007 si sa plecam spre mediterana joi dimineata.

pana sa plec, mi-am facut bagajele, iar marko m-a convins ca, in afara de pastile impotriva malariei, nu ne trebuie nimic. am luat, totusi, cu mine si niste tablete pentru dezinfectat apa, ca s-o poti bea, la o adica. am recitit micul manual pentru mers in zone de conflict al englezilor din sas, la care am fost intr-un training pentru jurnalisti, ca sa-mi amintesc niste chestii misto invatate acolo si m-am straduit sa fac rost de o camera video digitala, ca sa filmez tot tripul.

a dracului camera, ca greu s-a dat plecata de acasa ! parca simtea ceva ! complicat de explicat, insa a fost nevoie de eforturile a patru oameni care s-au trezit dis de dimineata, pentru a-mi aduce camera, incarcatorul  si cei trei acumulatori de rezerva, fiindca toate erau imprastiate la adrese diferite din bucuresti. plus al cincilea, prietenul meu dan moga, care m-a dus cu masina la aeroport. avionul meu pleca la ora 13.00 de pe otopeni, facea o escala la milano, unde schimbam aeronava, si ajungeam la lyon la 16.45. ceea ce s-a si intamplat. fara peripetii. doar ca am plecat din bucuresti cu jumatate de ora intarziere, din cauza cetei de pe otopeni, incat la milano abia am prins legatura spre lyon. unde ma astepta marko, asa cum ne intelesesem.

numai ca de povestea cu ceata mi-am amintit abia cand am ajuns si am constatat ca bagajele mele nu au prins avionul. compania alitalia ! adevarul e ca, de atunci, toti care imi auzeau povestea (pana si in senegal !) se mirau ca nu stiam ca astfel de lucruri se intampla tot timpul cand zbori cu alitalia. va fa-n culo ! mi-au dat o bucata de hartie pe care erau scrise niste chestii si niste numere de telefon, le-am lasat adresa la care sa-mi aduca bagajele a doua zi si ne-am carat. marko m-a luat de la aeroport cu masina lui si am plecat spre zona din ardeche in care se afla si saint julien molin molette, oraselul unde ma duc eu in fiecare vara, de 13 ani, pentru ca acolo exista un post de radio unde, impreuna cu proprietarul lui si niste nemti, organizez un training de radio pentru romani, nemti si francezi.

cele doua nopti si o zi petrecute in franta, pana sa plecam, au fost foarte dinamice. o alergatura continua. oricum, primul popas il tin minte. e unul traditional la francezii mei, cand le vine un musafir. la o cabana din lemn, pe dealuri, cu o camera de zi imensa, in care locuia o familie de prieteni, unde am stat o seara intreaga la povesti si chill out. am dormit la marko, unde mai era un tanar, care cred ca nu prea avea unde sa stea si il lasa acesta la el, contra a jumatate din chirie si cheltuieli. marko statea si el intr-o casa misto, cu o camera mare cu semineu pe lemne si dormitoare la etaj, curte cu hambar, in care era parcat un peugeot 405. in stare foarte buna. modelul pe care –  il lauda marko – atunci cand a iesit pe piata, l-au avut presedintele frantei si ministrii din guvern. adica, acum vreo 20 de ani.

pe masina era montat un portbagaj confectionat din rame de duraluminiu unite cu buloane, pe care am pus patru lazi de plastic, pline cu piese de masina adunate din schrott, doua radiatoare de renault si o roata in stare foarte buna, legate bine, infasurate intr-o panza impermeabila, prinsa si aia cu niste curele. in portbagaj am inghesuit si o cutie de viteza de mercedes din care inca sa mai scurgea ulei. asta era una din masinile cu care plecam. rod, un prieten de-al lui marko care ne astepta in senegal, aranjase sa luam masina pe gratis de la unul care voia sa scape de ea. asa ca, pe noi doi si pe fred, cel de-al treilea pasager din masina, nu ne-a costat decat cate 200 de euro: piesele inlocuite si revizia tehnica facuta inainte de plecare, plus transportul cu ferryboat-ul de la sete, un port de langa marsilia, si pana la tanger.

apropo de paranoia cu eventualele boli de care te poti molipsi prin tarile africane, am un sfat: vorbiti cu un medic sau chiar un farmacist francez ! vor sti exact ce sa va recomande, pentru a nu arunca bani si a va umfla fundul cu injectii inutile. eu am fost intr-o farmacie din annonay in care, dupa ce am enumerat tarile prin care vom merge, omul a verificat ceva in computer si mi-a dat pastile anti-malarie, de luat una pe zi, cu o saptamana inainte de a ajunge in zona respectiva, de-a lungul intregului sejur si inca doua saptamani dupa intoarcerea acasa. de preferinta, la aceeasi ora. plus un sfat, pe cat de esential, pe atat de banal: atentie maxima la igiena personala ! adica, spalat pe maini inainte de masa etc.

Share

euro-trip (1) bucuresti – saint julien molin molette (franta), via timisoara

by

maine plec in anualul euro-trip. din bucuresti pana in saint julien molin molette, franta, via timisoara. in vara lui 1996, pe cand eram la un training la radio pluriel din lyon, l-am insotit pe louis perego, unul dintre cei de acolo, sa faca un reportaj. descoperise o mica asezare intemeiata cu 1.000 de ani i.c. de un trib de liguri, la 75 de km de lyon. fost centru al tesatoriilor de matase din zona, st.julien era amenintat cu disparitia in anii ’70, din cauza industrializarii si a marfurilor din china. localnicii au tinut sfat si unul dintre ei a venit cu ideea: “il transformam intr-un orasel al artistilor !” de atunci este primar si in localitate s-au asezat toti cei care s-au angajat sa organizeze evenimente culturale, primind in schimb fostele tesatorii la un pret simbolic. asa a devenit st.julien un centru cultural al regiunii.

pe drumul de intoarcere, louis perego mi-a marturisit ca s-a indragostit de mica asezare. anul urmator, primise deja fosta scoala de fete, in care s-a mutat cu familia si cativa prieteni si a instalat un post de radio local cu emisiuni realizate de localnici sub coordonarea sa. vara, impreuna cu la ligue de l’enseignement en france, asociatia interkulturelles netzwerk din berlin si societatea timisoara, a obtinut prima finantare din partea OFAJ (Oficiul Franco-German pentru Tineret) ca sa organizam la st.julien primul training de radio pentru tineri din franta, germania si romania. de atunci, in fiecare vara, eu aduc 6 tineri pana in 25 de ani din romania, carora li se alatura 6 din germania si, impreuna cu 6 din franta, au la dispozitie tot ce le trebuie ca sa realizeze, sub coordonarea noastra, o emisiune de o ora care se transmite in direct la radio d’ici. deviza “radio – plaisir et stress” spune totul despre aceste 2 saptamani ale trainingului: o mica vacanta intr-o regiune minunata a frantei, in care ne jucam de-a radio-ul.

iata un videoclip al formatiei de electro-punk les anes animent, din care o parte este filmat de mine in curte la radio d’ici, in 27 iulie 2007, in fata stagiarilor de atunci:

sambata dimineata, impreuna cu prietenul meu marius ghilezan si cu 4 baieti si 3 fete din romania, ne vom urca intr-un microbuz inchiriat din timisoara si vom pleca spre st.julien. ne-am propus sa ne oprim putin la viena, sa cascam gura la schonbrunn, un pic la salzburg, sa vizitam cetatea si apoi sa dormim la o prietena de-a mea care locuieste la munchen. apoi plecam spre lyon, cu gandul sa poposim cel putin la strasbourg si baden-baden, unde isi faceau vacantele boierii romani de odinioara. la st.julien vom ajunge duminica seara sau luni dimineata. daca tot avem o camera video, aparate foto si aspiratii jurnalistice, ne-am propus sa transforma euro-trip-ul nostru intr-un mic spectacol multimedia, pe un un blog pe care-l vom construi special, dar si aici.

Share

venetia – timisoara pe autostrada, printre romanii care se intorc in concediu

by

ma aflam intr-un microbuz care ne intoarcea acasa din venetia. era inceput de august 2007, pe la orele 20.30. asta dupa ce am plecat din romania cu doua saptamani in urma, am trecut repede prin ungaria, la 41 de grade celsius, bucurandu-ma ca, in acel an, aveam masina din 2006 cu aer conditionat si 160 de km la ora pe autostrada. am trecut repede prin austria, savurand racoarea alpilor, pe autostrada spre elvetia. ne-am oprit sa dormim intr-o parcare si, la 4 dimineata, ne-a trezit un echipaj de politisti, sa ne intrebe daca totul e ok, sa-si ceara scuze si sa ne ureze somn usor. in geneva, am cascat ochii la coloana de apa de 60 de metri ce se ridica din mijlocul lacului si am admirat nivelul ridicat de viata, luandu-ne dupa calitatea masinilor pe care le conduc localnicii.

am ajuns apoi intr-un magic orasel francez dintre munti, saint julien molin molette, de unde imi amintesc numai fete prietenoase, care iti tot faceau cinste cu o doza de pastise, desi nu apucasesi sa-ti golesti paharul. si de ritualul de incheiere a fiecarei petreceri, cu cate o cinzeaca de palinca, pe care o beau aproape cu religiozitate, laudandu-mi ideea de a le aduce o mostra din cultura romaneasca. din care, dupa 10 zile, inca mai erau doua degete pe fundul sticlei de plastic de apa plata, usor fanata de licoarea dinauntru, ambalaj care ii distra la culme pe francezi. fiindca ratasem, din cauza ploii, un festival de reggae care s-a anulat, am avut party de saturday night live in lyon. de unde mai tin minte un bar african si un club in care prietenul meu francez a luat un croseu in falca de la o papusa blonda, pentru ca o intrebase, afland ca e din strasbourg: “si cum se numeste sunculita de strasbourg ?”, iar dupa raspunsul tamp “sunculita de Strasbourg, cum ai vrea sa se numeasca ?”, el a replicat “nuuuu, voiam sa te intreb cum te cheama !”. am dormit apoi pe malul rhonului, intr-un hamac din curtea unui alt prieten care traieste intr-o casuta cu pereti de sticla si are o bijuterie de masina de culoare galbena din anii ’70, mai frumoasa decat un corvette, pe care o reconditioneza  sa rupa inima gagicilor. am ajuns, totusi, la un festival de reggae dintr-un amfiteatru roman sapat intr-o stanca de vreo 200 de metri inaltime, unde i-am auzit cantand dumnezeieste pe groundation, printre valatuci de fum de marijuana.

in acea vara, la saint julien am avut parte de cate un concert cu vreun grup de underground francez sau vreun sansonetist in fiecare seara cand nu era petrecere undeva. ne-am despartit cu greu de oraselul meu secret din ardeche, jurand sa fac totul ca sa ajung sa traiesc si eu acolo. am pierdut o dupa-amiaza pe strazile din marsilia, de unde mi-am luat toale nepaleze, minunat de usoare si intens colorate – semn ca eram intr-o perioada pozitiva a vietii mele – si am incercat sa nu cad in ispita fiecarui pusti care imi prindea privirea si ma intreba din varful buzelor daca vreau sa cumparam hasis. am innoptat pe plaja de langa saint tropez, unde m-am mai amuzat o data de ridicolul grandioaselor iahturi ancorate in port, la care tipi intre doua varste, bronzati si cu muschii umflati de steroizi, ajungeau la volanul ultimelor modele de automobile, insotiti de cele mai frumoase femei din lume. mi-am amintit de noaptea de vineri dintr-un week-end al anului anterior, cand am nimerit in atatea cluburi misto din saint tropez, incat ajunsesem sa refuz o petrecere pe corabia ancorata in larg, la care se ajunge cu salupa, doar pentru ca nu aveam chef de muzica anilor ’80 ce se auzea de acolo.

a doua zi, am facut plaja intr-un golf superb de stanci rosii langa cannes si pe pietricelele rotunde de la nisa si din monaco.  aici, am invartit mult intre degete o bancnota de 50 de euro, pentru ca ma ardea gandul s-o cheltuiesc pentru a face o tura pe circuitul de formula 1 format din strazile orasului, la volanul unui lamborghini de vis. nu am uitat sa mai trec prin piata cazinourilor din monte carlo, unde cu un an inainte, intr-o sambata seara, am vazut cea mai spectaculoasa parada de limuzine din lume, conduse de soferi cu frac, care abia inghesuiau, cu grija sa nu-i farame, perechi de batranei in varsta de sute de ani, el – zombie, ea – o caricatura a doamnei cu coasa, sulemenita in culori stridente, cu peruca blonda, ciorapi de plasa si fusta mini care abia ii ascundea fesele costelive. sau de tipi genul fotbalist la un mare club european, cu cabriolete incredibile, insotiti de minim doua fapturi desprinse din basmele cu zane bune si perverse.

apoi mi-am satisfacut dependenta de venetia, hoinarind o dupa-amiaza intreaga pe stradute sau canale pe care nu le descoperisem pana atunci, minunandu-ma ca exista asa un oras si cautandu-mi fereastra camerei in care mi-ar placea sa locuiesc, dar razgandindu-ma, fascinat, la fiecare cinci minute. venetie unde am vizitat si locatiile expozitiilor de arta ale bienalei, descoperind intr-o curte macheta unei casute ciuruita de gloante, in care daca intrai, trecand de o moderna usa de sticla, te trezeai intr-un hol aseptic in fata a trei usi de lift din aluminiu. din dosul lor, dupa ce chemai liftul incepeau sa se auda toate zgomotele iadului, culminand dupa minute bune cu urletul unei femei si vibratia sinistra a unui corp care se prabuseste in gol, izbindu-se de cablurile unsuroase. am rontait pe strazi bucati de nuca de cocos reci si aromate si nu m-am suparat ca n-am reusit sa gasesc modelul de sandale pe care il vazusem in marsilia, in vitrina unui magazin care inchisese deja. addicted of venice cum sunt, am plecat spre casa impregnat de energia pozitiva pe care ti-o transmite un astfel de oras. si am ajuns pe autostrada care te duce, traversand austria si ungaria, catre casa.

ne-am trezit brusc intr-un ambuteiaj pe zeci de kilometri, inconjurati de automobile noi, cu numere de spania sau italia, dar conduse de barbati cu umerii munciti, ale caror freze, mustati, bermude, slapi si tricouri imi pareau cunoscute. incercam sa oprim intr-o benzinarie, dar nu reusim sa gasim loc de parcare si ne strecuram cu greu printre cei care isi mananca sandviciul langa bordura, apreciind in gura mare ca, adaugat la cafeaua tare din termos, un red bull big le va da suficienta energie sa conduca snur pana acasa, la botosani. atunci am realizat ca suntem in mijlocul romanilor nostri, care vin in concediu acasa, dupa un an greu de munca printre straini. ii imitam si lasam microbuzul in mijlocul drumului, ignorand claxoanele celor pe care ii incurcam si trec pe la toaleta unde portarul se mira ca sunt singurul care plateste 0,50 euro ca sa se spele pe maini. plecam din nou la drum si incepem sa ne obisnuim sa vedem zeci de masini oprite cu luminile de avarie pe banda de urgenta a autostrazii, din care coboara soferi zgribuliti care se usureaza pe telefoanele portocalii cu inscriptia s.o.s. dupa ce ca era aglomeratie, toti circulau pe banda de viteza cu 120 la ora sau depaseau smechereste, prin stanga. realizam repede, ca in timp ce reusim sa mai depasim dintre ei, trebuie tot timpul sa fim atenti sa anticipam daca vreunuia ii va veni ideea sa ne ia fata in ultima clipa fara sa semnalizeze. ne obisnuim si cu ideea ca un punct rosu, care se sparge brusc in sute de scantei de parbriz este un chistoc aruncat pe geam din masina din fata. unii ne fac cu mana cand ii depasim, altii ne claxoneaza recunoscand placuta de inmatriculare romaneasca, unii vor sa ne demonstreze ce masina tare si-au tras, depasindu-ne in tromba in tunel sau in vreo curba fara vizibilitate, altii se lipesc de fundul masinii noastre, desi n-avem cum sa tragem pe banda din dreapta, ocupata deja de tir-uri si nici sa mergem mai tare, pentru ca suntem blocati de o coloana de cel putin 10 masini ce asteapta momentul in care soferul unui logan isi va aminti sa mearga cu 100 pe banda cealalta. as fi devenit de mult paranoic, daca nu m-ar fi linistit un pic fetele lor relaxate si luminate de ideea unei vacante pe plaiurile natale.

cu acest gand in minte las pe altcineva sa conduca, ma ia somnul si ma trezesc in zori, in granita dintre ungaria si austria, unde constat ca virusul balcanismului i-a contaminat grav si pe unguri. desi sunt sute de masini care aglomereaza vama, vinieta ce-ti permite accesul pe autostrada se vinde la un singur ghiseu la care sunt cozi de zeci de oameni. daca o platesti in euro, functionarul te ciupeste de 500 de forinti, iar  toate veceurile sunt inchise pana la sase fix, lasand fete crispate sa tremure inca 15 minute in fata usii. in primele trei benzinarii de pe autostrada spre budapesta, situatia e identica, generand aceleasi cozi si nervi. pe care soferii si-i descarca mai tarziu, conducand agresiv si imprevizibil. cand oprim intr-o parcare, constatam ca nu eram singurii stresati. la fel era soferul masinii cu numar de brasov care ne urmarise de cateva zeci de kilometri. ii paream singurii de incredere, fiindca mergeam cu viteza constanta si nu faceam acrobatii pe asfalt. scapam de intreaga nebunie declansata de miile de romani care vin sa-si petreaca vacantele acasa doar la cativa kilometri de vama cenad, pentru ca prea putini stiu ca acolo nu sunt cozi ca la nadlac. aici, cand vamesul ungur ne inapoiaza talonul masinii si ne intreaba cum de nu i-am strecurat nimic in el, nu mai avem puterea sa zambim si il lasam sa-si rada singur in barba de mareata gluma  pe care a facut-o. am ajuns acasa.

inca 80 de kilometri pana la timisoara, relaxat la gandul ca la bucuresti voi ajunge in siguranta. cu trenul.

Share