ce de lume la sala palatului, la concertul jan garbarek group ! mai multa ca acum o luna, la festivalul master of jazz, al carui epilog a fost. desi, ca sa anticipez o concluzie, cel mai tare moment ramane recitalul lui branford marsalis quartet.
concertul de aseara a fost asa cum ma asteptam: impecabil. acelasi jan garbarek elegant, cu temele lui simple si repetitive, ca o joaca de copii, cu melancolia fiordurilor norvegiene care a umplut sala de gagici. ba chiar mult mai coios si mai ritmat decat pe multe din discurile sale. cu pianistul german rainer bruninghaus, canta de vreo de vreo 20 de ani, asa ca se inteleg perfect. cand la clape, cand la pian, cand la amandoua, bruninghaus a fost completarea precisa a saxofonului. garbarek a avut intotdeauna basisti melodici. brazilianul yuri daniel nu face exceptie: cu un ton cu personalitate si improvizatii pline de melodie, totdeauna atent si cu ritm. la momentul sau solo pe scena, mi-a amintit de felul in care se juca decebal badila pe vremuri cu basul electric si pedalele.
farmecul concertului a fost, insa, indianul trilok gurtu, unul din marii percutionisti ai lumii. finetea cu care tesea ritmul, felul in care se juca cu intensitatea acompaniamentului m-au fermecat. le-a aratat spectatorilor cat de mult ii place sa se joace si sa inventeze ritmuri din orice, cand a fost lasat singur pe scena. acompaniamentul lui dadea impresia ca a plecat de la o tabla indiana, dupa care s-a inconjurat de instrumente de percutie, pe care a transpus ritmul acesteia. uneori, acompania atat de discret ca nu-l auzeai, doar il simteai. dupa care aparea cu accentele exact cand trebuia si schimba atomosfera perfect sincronizat cu basul. a fost “eroul meciului” in seara asta.
muzica lui garbarek s-a mai schimbat un pic, insa n-a evoluat prea mult in ultimii douazeci si ceva de ani de cand il ascult. nu mai canta balade lungi in concert. foloseste des ritmuri complicate de samba sau polka. toate astea, trilok gurtu si restul salveaza temele care uneori suna a muzica usoara cantata la saxofon. un succes de casa.
gheorghe dinica a dat putine interviuri. prietenul meu, remus andrei ion, a stat de vorba cu el in octombrie 2002 si mi-a permis sa-l postez aici:
rep: cat de mult va place sa improvizati ?
nu stiu cat de mult imi place mie, dar improvizatia face parte din arsenalul mijloacelor pe care le foloseste un actor. adica, improvizatia vine dupa o pregatire, totusi. cand stapanesti foarte bine un rol, descoperi in el nuante care nu apareau in repetitii si atunci iti vine sa le spui si – de multe ori – daca sunt legate de personaj, e foarte bine.
am lucrat mult cu david esrig, din ’61 pana in ’78, si am facut niste spectacole extraordinare, dupa parerea mea. eram un trio: el gandea ceea ce o sa monteze in functie de noi. a fost cea mai interesanta perioada din cariera mea.
cand am terminat institutul si m-am dus la teatrul de comedie, care se infiintase atunci, unde am facut al doilea institut. mult mai valoros, dupa parerea mea. cu miscare, cu impostatie vocala, cu esrig care era un pedagog si un regizor deosebit de sclipitor si de modern. pentru mine, scoala cea mai importanta a fost la teatrul de comedie. pe urma, am plecat la bulandra toti trei, unde am lucrat “nepotul lui rameau“, care este mai mult un spectacol de limbaj.
filmul a fost aproape in paralel cu teatrul, dar in “perioada esrig”, lucrul era asa de intens incat parca eram intr-un fel de cantonament. el impunea un astfel de stil de lucru si atunci ce rost avea sa te duci la o colaborare, ca nu se lega cu shakespeare si alte texte clasice pe care le jucam. eram intr-un fel de cantonament pana se termina spectacolul, iar apoi tot antrenamentul continua, cu multe ore de exercitii, pentru ca era multa miscare, corpul trebuia intretinut, trebuia sa ai valoare maxima. era o perioada extraordinara.
nu vreau sa para ca fac pe profesorul de actorie sau teatru. noi am avut si sansa unei mari profesoare de miscare scenica, paula sedil, care a lucrat cu noi la toate spectacolele astea. in plus, am avut diversi specialisti care ne-au ajutat si la impostatie, pentru ca un spectacol cerea multa dezinvoltura si efort. era alt stil de a juca teatru, cu miscare, in tensiune, era altceva…
pe urma, esrig a plecat si am ramas noi sa continuam ceea ce mai prinsesem din stilul lui de lucru, dar nu se compara. el lucra foarte diferit de ceilalti ca si conceptie, ca modalitate, ca intensitate. imi aduc aminte cu mare placere de perioada aceea.
e adevarat: tot ceea ce am castigat din lucrul cu esrig la teatru s-a vazut apoi in film. era ceva mai special ce faceam in rolul diplomatului (din “prin cenusa imperiului“), mai neobisnuit pentru actorul roman de film. si asta, in primul rand, pentru ca aveam pregatire scenica buna, cum se spune.
da, noi am facut putina performanta acolo… dar in film e altceva. nu mai exista claritatea spectacolului de teatru, intervin montaje, lumini, operatorul etc… nu mai depinde de tine, actorul, in totalitate.
nu am avut numai roluri principale, dar in total sunt peste 70 de spectacole in care am jucat, cred. din acestea, sunt vreo 20 in care am avut eu roluri principale. dupa ’90 am mai facut vreo 12. personajele mele au placut. poate si eu am contribuit cu felul meu de a fi, cu natura mea, dar si personajele erau speciale, nu erau letargice. am jucat roluri negative, cum se spune. dar erau mai bine scrise decat cele pozitive, la care bietii colegi trebuiau sa stea “luminis” acolo, in cadru, si sa spuna lozinci. eu am scapat de asta. pentru un actor e obositor, e chinuitor sa fie prea bun tot timpul.
se schimba multe la repetitii. la film, e o problema complicata cu textul, pentru ca este crud si nu este scris de scenaristi. noi nu avem dialoghisti, cum intalnesti in marea industrie de film, unde sunt niste mesteri care scriu replicile, iar altii scriu gag-urile. textul, cand vine la actor, este deja trecut prin niste creiere destepte. la noi, intalnesti replici pe care nu-ti vine sa le spui, nu poti. si atunci, cu acordul regizorului – sigur ! – schimbi o replica asa cum ti-ar suna tie bine. problema e sa creada lumea ca o spui tu, nu ca… citesti ziarul altuia.
rep: cand ati jucat in co-productii, nu v-ati gandit sa faceti pasul “dincolo” ?
nu. de ce ? eu, cu limbile straine, nu prea m-am descurcat. sigur ca, daca ai talent la vorbaria in romana, ai si la cealalta. dar mi-a fost lene. ce sa ma apuc eu sa invat inca o limba ? daca as fi intrat, sa zicem, pe o filiera de impresariat strain, as fi fost obligat sa invat. dar asa, sa invat o limba pe care sa nu o vorbesc cu nimeni…
rep: sunteti teribil de sincer !
foarte sincer. de ce sa fiu altfel ? dar acestea sunt convingerile mele. nu spun vorbe goale, vin din framantarile mele si acestea conving sau nu.
dupa parerea mea, la teatru este mult mai greu, pentru ca responsabilitatea e mult mai mare. la film, este chinuitor pana ajungi la vreo concluzie cu scena respectiva, dupa care tragi o data, de doua ori, de trei ori uneori si ai terminat cu ea: s-a pus la cutie. la teatru, trebuie seara de seara sa imbogatesti rolul, nu sa joci mereu la fel ca la premiera. mai e si publicul care este cel pretentios seara de seara. nu joci undeva, inchis intro camera si, daca nu iese bine o scena, o refaci. n-ai ce sa mai refaci. s-a ridicat cortina si esti aruncat in groapa cu lei. rezista cine poate.
rep: cum s-a format duetul gigi – manus ?
ne-am intalnit in institut, in aceeasi grupa, la doamna dina cocea si, din vorba-n-vorba, am aflat ca se nascuse in acelasi cartier cu mine: in giulesti. si a fost destul.
rep: rapidisti de mici, deci ?
eu cel putin, asa am fost. saream gardul la stadion, sa vad toate meciurile. se vorbeste acum de galeria rapidului… spanac ! astia fac mai mult galagie, aia erau suporteri.
rep: era platita galeria, ca acum ?
nu. si nici organizata. se forma dintr-o pornire. acum, galeria a devenit un personaj foarte ciudat. o zazanie sau un pericol. vad prin ziare lucruri care ma crucesc. sportul trebuie sa fie o bucurie. mai ales acum, ca se spune ca fotbalul e sportul-rege. trebuie sa fie o bucurie ca te duci pe stadion, nu sa vii umflat sau sa te bati pe acolo…
rep: cum ati ajuns cu acordeonul de gat in turnul din pisa ?
eu cantam din voce, asa.. ocazional. voce am avut, dar nu m-am preocupat sa o pun in valoare, sa o inregistrez. cantam pentru placerea mea, la o bucurie, la o masa. s-a intamplat sa fiu la ziua mihaelei radulescu, impreuna cu horia moculescu si cu titi rucareanu. am cantat si eu doua melodii. atunci, la film, serban marinescu a zis sa fructificam acest lucru.
pe ploiesteanu il cunosteam bine de la “sarpele rosu“, unde am stat nopti intregi cu prietenii. el a fost bucuros, m-a invatat cateva lautarii. s-a nimerit ca serban sa poata sa adapteze niste scene din scenariu si… la premiera, am ramas si eu uluit de reactia publicului fata de noua mea postura. eu am cantat din placere, m-am jucat, adica. am auzit chiar ca au scris ziarele ca scot si un cd si a inceput lumea sa ma intrebe: unde ? cand ? e un proiect, n-am scos nimic. insa reactia publicului m-a bucurat, recunosc.
da, sigur. e o bucurie care tine tot de meserie, desigur.
rep: v-ar placea sa jucati propriul personaj ?
pai, e greu sa-l joc, pentru ca si aici trebuie un scenariu. si cine il scrie ? pentru ca eu nu ma bag. probabil ca sunt si actori-scenaristi. sunt sigur, dar pe mine nu m-a pasionat sa scriu. sau mi-a fost putina lene… ca asa… am eu material ! as face filme bune. dar mi-am canalizat toate eforturile spre actorie si am ramas acolo. nici regia nu-mi place.
rep: de ce nu incercati sa scrieti o autobiografie ?
mie nu-mi plac autobiografiile. nici nu poti sa fii sincer pana la capat, e un reflex in fiecare om. sa ma scot pe mine afara din interiorul meu nu-mi place. si nici sa o faca altcineva nu-mi place.
rep: dar in fiecare rol oferiti ceva din dumneavoastra…
asta e altceva. este vorba de fictiune. dar ca sa povestesc eu ceea ce mi s-a intamplat si ceea ce am facut nu-mi place.
rep: ati cunoscut atatia oameni, aveti asa de multi prieteni…
da. foarte multi. si oameni nemaipomeniti. a fost perioada anilor ’60 – ’70, cand s-a intamplat sa ploua cu mari valori culturale in romania: poeti, scriitori, pictori, muzicieni. generatia de dupa razboi a fost cea mai grozava. a fost o rabufnire de talent.
rep: nu v-a tentat niciodata viata publica, puterea, politica ?
nu, nu ! am o parere si o spun fara nici o retinere: actorul nu are ce cauta in politica. actorul trebuie sa fie un material pe care sa-l modelezi, un material din care sa poti sa faci, in diferite situatii si ocazii, personaje.
ce fel de celebritate mai mare sa vrei decat pe scena ? trebuie sa ma duc la parlament ? unde sa ma duc ? nu cred in actorul politic. actorul apare pe scena. daca e bun, e placut de public. politica ne incurca in meseria asta.
rep: cum vedeti acum, peste ani, socul care a fost in 1989 ?
a fost un soc imens, s-a schimbat tara. s-au schimbat rosturile noastre. mai dureaza, dar se schimba si modul de a gandi al oamenilor.
rep: si faptul ca n-ati mai jucat o perioada ?
n-am mai jucat, da. era o perioada mai intortochiata, nimeni nu stia nimic.
rep: aveti resentimente pentru acele luni ?
nu am resentimente, dar e asa un gust amar. dupa o perioada destul de urata si de intortochiata… lumea doreste multa lumina si asta vine mai greu si perioada se cam lungeste si lumea, saraca, nu are nici o vina…
dar momentul 1989 a fost radical pentru existenta noastra. trebuia schimbarea asta, nu se mai putea.
rep: cum va place sa vi se spuna: maestre, mestere ?
nu
rep: gigi ?
ha, ha, ha ! gheorghe ! nu. sincer, asta cu maestre e o prostie. a devenit o gluma. chiar asa: domnule cutare ? nu, dragutule, spune-mi mai simplu, maestre. acum circula formula monstru-sacru. ce monstru sacru, ba ? in primul rand, ca asta e o tampenie. monstru, mai inteleg, dar sacru ? vine din franceza formula si au preluat-o mai multe fetite care scriu cronici de teatru si film. e mai simplu: sunt actorul cutare, am jucat cutare.
rep: cum de sunteti un om atat de vesel ?
nu sunt vesel, sunt nedoborat. sunt colegi de-ai mei cu talent mare de tot, pe care viata i-a tinut jos. n-au avut forta, probabil, sa se rupa de niste stari. pe mine, natura m-a ajutat. sau cineva de sus. nuuu, sus de tot, in ceruri, si mi-a spus: baga-ti mintile-n cap, viata nu-i usoara si asa mai departe… dar cred ca am avut si multa sansa, asta e concluzia mea. un actor fara sansa nu are nici un rost pe pamant. un actor fara sanatate nu poate sa-si faca meseria. eu ma simt bine, am chef de lucru.
da. dovada ca joc si teatru si film. e adevarat ca am sansa sa fiu si solicitat. la noi, insa, o spun fara nici un fel de rusine, nivelul de trai este scazut, dar actorii merita mai mult. lumea care se uita la scalambaieli sau la tot felul de maruntisuri care apar mai des pe sticla are impresia ca artistii se distreaza. dar actoria este o meserie infioratoare. fiinta ta trebuie sa fie in forma si nu trebuie sa aiba probleme de alt tip, cotidiene. trebuie intretinut organismul proaspat si mintea limpede, sa nu te preocupe niste nenorociri ale vietii si noi – cred – actorii, meritam mai mult decat ne da societatea. exista insa, pasiunea asta oarba pentru meserie, de care unii profita si zic: “lasa-i pe astia, oricum o sa joace !” si asta e de cand ma stiu eu. cand vad ce salariu are un tanar actor, ma sperii. si au aveam salariu mic la inceput, dar in conditiile de viata de astazi, tinerii nu pot trai, supravietui din salariu. si atunci se duc la televiziuni, fac glume proaste, lucruri care nu sunt de mare actorie si se obisnuiesc asa. scade stacheta, dar nu poti sa-i condamni, pentru ca nimeni nu s-a nascut ca sa se sacrifice pentru un ideal.
rep: o intrebare obisnuita: care va fi urmatorul rol al lui gheorghe dinica ?
inca imi bantuie ideea cu iago: se pare ca se vor relua repetitiile la un proiect mai vechi, intrerupt din tot felul de motive. vor incepe foarte curand repetitiile la “o scrisoare pierduta”, unde joc pristanda. data trecuta am jucat catavencu, dar merita sa joci cam toate personajele lui caragiale: e o nebunie ! urmeaza adaptarea aici, la noi, dupa un roman al lui alex mihai stoenescu. se discuta si despre o piesa englezeasca unde o sa am treaba, ma rog. asa, am de lucru, dar trebuie organizat bine timpul, ca sa-mi mai ramana si o seara – doua libere.
rep: e nevoie.
e nevoie, desigur. imi place viata. de cand ma stiu, eu n-am facut rabat la treaba asta. am o echipa de prieteni cu care ma inteleg, comunicam bine in anumite momente si… in viata, trebuie sa te bucuri de fiecare moment.
considerand ca au atins maturitatea artistica necesara, timisorenii de la implant pentru refuzau hotarat sa incerce sa se afirme in hardcore-ul international. primele mutari au fost sa-si schimbe numele in implant for denial si sa inregistreze un videoclip in limba engleza, extras de pe un nou album: “otheroot”. ii inteleg perfect: daca vrei sa intri intr-un circuit international de concerte, limba romana e un handicap important. astfel, piesa “in soare deschis” a devenit “nemesis”. desi clipul nu e chiar pe gustul meu (ca sa fiu elegant), piesa suna foarte bine:
iata cum suna “in soare deschis”, interpretata live in primavara lui 2004, intr-un concert pe care l-am organizat pentru ei, impreuna cu emil biebel, in curtea clubului lemon din timisoara:
i-am vazut si in concertul din clubul fabrica din bucuresti si mi-a placut: hardcore !
ati pierdut un superb concert de jazz joi seara. mircea tiberian i-a invitat in art jazz club pe saxofonistul liviu butoi si pe un contrabasist canadian care traieste la new york: lisle ellis. am avut ocazia sa ascult un jazz extrem de modern si de interesant, cei doi muzicieni romani simtindu-se foarte bine impreuna cu un contrabasist de exceptie. cu un instrument de dimensiuni mai mici, insa cu un sound rotund si coios, ellis a cantat formidabil. impecabil ritmic, desi trio-ul a avut momente furtunoase, foarte aproape de free jazz. mircea tiberian cantase de mai multe ori cu el, dar si liviu butoi a inteles rapid ce fel de instrumentist are alaturi. cei trei s-au inteles perfect si s-au completat de parca ar fi cantat impreuna de o suta de ani.
nascut in canada, ellis a cantat cu nume legendare ale jazz-ului contemporan ca paul bley, cecil taylor sau john zorn. de peste 30 de ani, de cand s-a mutat la new york, a dus o viata spectaculoasa, la granita dintre boem si succes si a ramas acelasi artist simplu, plin de bun simt si talent. a venit in romania cu doua saptamani in urma si a cantat la festivalul jazz & more de la sibiu si in alte cateva locatii si a predat cursuri de jazz studentilor de la conservator.
UPDATE: din pacate, dupa concert, lisle ellis a avut o criza renala si asa cum se intampla pe la noi, ambulanta a ajuns dupa o ora si jumatate… intr-un final a ajuns la urgenta. din fericire, vineri a putut pleca spre roma, pentru ca are o serie de concerte in italia.
ce seara ! de multa vreme voiam sa-l vad pe saxofonistul american branford marsalis, pe care il urmaresc de vreo 25 de ani, de pe vremea cand era star in ascensiune, impreuna cu fratele sau, trompetistul wynton marsalis. ce pacat ca sala palatului era o treime goala ! mircea geoana, care venise la festival sa para baiat misto in campanie, ar fi putut mai bine sa cumpere vreo 200 de bilete si sa le daruiasca studentilor din regie.
cand s-a dezlantuit uzina de jazz din spatele lui branford, intr-un swing de mare viteza, parea ca incepusera sa cante de acum o ora si cineva a ridicat brusc sonorul abia acum. si-au tinut asa o ora si ceva, schimband ritmuri sau tempouri, fara ca uzina sa aiba vreo secunda de ezitare. iar peste asa o sectie ritmica senzationala, se asezau solo-urile lui marsalis. saxofonist din noua generatie, pentru care instrumentul este o jucarie, foarte tehnic si rapid, insa inca departe de profunzimea marilor maestri. la pian a mitraliat neobosit joey calderazzo, cu un plus de romantism de tip modern la balade. eric revis a fost ca un urs la contrabas, cu un balans nestirbit de viteza la care se canta, dar surprinzator de melodic la solo-uri.
insa motorul formatiei lui branford marsalis era bateristul justin faulkner ! mi s-a parut ca-l vad si aud pe elvin jones: alura din tinerete, ritmul, energia si formidabila masina de ritmuri din soundul marelui artist. de multa vreme nu am vazut asa un tobosar impresionant ! branford marsalis quartet a facut o demonstratie de jazz modern, contemporan, cantat perfect.
bonusul ultimei seri de festival a fost mike stern band. cu sapte ani mai batran decat marsalis si un sound de chitara specific, stern a ramas o figura aparte in jazz. stie foarte bine sa se joace cu intensitatea sunetului, cand notele parca fluidizeaza aerul. a fost un concert fusion, al carui motor era tot bateristul: dave weckl, un metronom plin de imaginatieeducat de chick corea acum 20 de ani. la bas electric, chris minh-doky l-a secondat jucaus si fara eforturi. trompetistul randy brecker, pe care l-am mai vazut live acum 25 de ani la sibiu, si-a facut o marca din timbrul dublat de o pedala cu efect. inspirat in momentele calde si dezlantuit atunci cand trebuia. bun de tot.
cand am ajuns acasa, pantilimon, portarul lui poli timisoara lua galben pentru ca tragea de timp in fata unui adversar ramas in 10 oameni. ce viata chinuita au unii !
aseara, am cascat gura la niste tineri care au organizat un flash mob in metrou, intre doua statii. aflasem de idee de la un prieten. ne-am intalnit la mcdonald’s-ul de la parterul magazinului unirea. erau vreo 20-25 de pustani pusi pe sotii, de care atarnau cateva baloane colorate, umplute cu heliu. voiau sa urce toti intr-un vagon de metrou si – intre statiile unirii si tineretului – sa inhaleze heliul si sa palavrageasca in gura mare, cu vocea pitigaiata de la gaz.
pareau un pic confuzi si usor speriati de indrazneala de a participa la flash mob. dupa ce s-au incurcat in organizare, s-au urcat in metrou si s-au intors o statie, pana la universitate. acolo s-au urcat din nou in sensul spre unirii si, cu toate ca planul era altul, au declansat flash mob-ul imediat ce s-au inchis usile. putini calatori din metroul aglomerat au sesizat trasnaia, dar participantii au coborat galagiosi pe peron in unirii si s-au carat, cu genunchii inca tremurand de emotia intamplarii.
daca ar fi ales o ora cu trafic mai redus, flash mob-ul ar fi iesit mai bine. si, mai ales, daca participantii ar intelege ca totul nu e decat un joc si nimeni nu mai pateste ceva in zilele noastre daca se joaca in public.
briliant concertul lui zz top de aseara ! desi la 19:30 inca mai gaseai bilete cu 120 de lei la casierie, polivalenta era plina pe trei sferturi. majoritatea fanizz top inca de la debutul formatiei, judecand dupa firele de par argintii. atmosfera de mare concert, rasplatita de cei 3 muzicieni cu un recital pe masura. au cantat si cateva piese mai noi, dar nu au ocolit principalele lor hituri: “pincution“, “need you tonight“, “give me all your lovin'”, “legs”, “sharp dressed man” si altele. plus un omagiu jimmy hendrix: “foxy lady“. au pregatit si un pic de show intre piese, dar si-au dat seama ca lumea voia mai mult muzica decat circ. si a fost blues ! aproape doua ore de muzica, cu solo-uri superbe de chitara. pacat ca nu au cantat si piesa mea preferata, “blue jean blues“.
din pacate, organizatorii concertului zz top de la bucuresti au tinut sa strice atmosfera: cele cateva mii de spectatori aveau la dispozitie doar 4 puncte de vanzare pentru bere. adica trebuia sa stai minim o jumatate de ora la coada. de ce sa te simti bine, cand pot niste tampiti sa-ti strice seara ?
am fost din nou inspirat cand am preferat concertul guano apes in locul plicticosului meci franta – romania. am inteles mai bine vaicarelile despre praful din parcul – pardon, desertul – izvor de la concertul madonnei. a doua seara de tuborg green festival a fost ok, in ciuda organizarii de mare porc.
prima incercare de care trebuia sa treci era cea cu jetoanele. adica orice doreai sa cumperi de la corturile din parc era pe jetoane. pe care le puteai cumpara de la niste cosmelii de plastic galben asaltate de sute de oameni si care nu faceau fata puhoiului. ba chiar terminau jetoanele in fata ta si casieritele dadeau din umeri, in timp ce-si socoteau banii. concertul the herbalizer l-am savurat la coada. f*ck raiffeisen bank !
a doua incercare era la tarabele cu bere. aceeasi aglomeratie dementa. dupa calvarul de la casele de jetoane, erai tentat sa-ti iei cat mai multe bucatele de plastic galben, sa nu mai stai inca o data la coada. cu care ramaneai in mana, pentru ca – de pe la jumatatea concertului guano apes – s-a terminat si berea. adica inca o tzapa ! f*ck tuborg !
noroc cu guano apes, care mi-au spalat pana si plamanii de norii de praf pe care i-am inghitit la fiecare piesa mai energica. sandalele mele negre au devenit albe, iar in par simteam miros de praf. concertul: un hard rock pe bune, fara mari veleitati de hit, dar cu piese-cult, cantate de miile de spectatori. respect !
pe birdy nam nam ii mai vazusem vara trecuta la arenele romane din bucuresti, cand recitalul lui gojira de dupa concertul lor a fost oprit de niste jandarmi tembeli, fara sa stie nici ei sa explice bine de ce. si atunci au fost impecabili. se simte ca au mixat ani de zile pe scenele underground-ului parizian. in 2000, dj pone si crazy b castigasera, sub numele scratch action hiro the dmc world dj team championship. 2 ani mai tarziu, au obtinut inca o data titlul, sub numele actual, cooptandu-i in formatie pe dj need si little mike.
si-au luat numele de la o scena cu peter sellers din celebrul film “the party“. dincolo de anecdotica, ramane show-ul. complet, irepetabil, fascinant prin acuratetea cu care cei 4 dj se sincronizeaza, chiar daca amesteca ritmurile sau mixeaza decalat. jocul de lumini este inteligent si la fel de bine sincronizat cu muzica, iar reactia publicului – pe masura. rareori m-am simtit atat de bine ca in vulcanul starnit pe lespezile din fata scenei din theatre antique, unde talpile iti vibreaza in ritmul muzicii.
e singura intrebare care mi-a ramas pe buze dupa ce am fost aseara la green hours, pentru “o ocazie rara”, proiectul lui mircea florian despre tara motilor. am vazut un film ok pe o tema fascinanta: comunicarea. acum cel putin 50 de ani, in romania oamenii comunicau intre ei cu tulnicul. intotdeauna, fiintele intelegente au simtit nevoia sa comunice. povestea comunicarii prin tulnic este atat de fascinanta, incat mi-am propus sa fac un reportaj complet despre ea, mai mult decat filmul lui marian crisan, care se duce usor in derizoriu, comparand-o cu povestea comunicarii prin internet.
aseara, la green hours, nu a existat nimic din asta. ego-ul lui mircea florian a fost prea mare pentru a pune in valoare misticismul comunicarii prin tulnic. au tinut-o pe ana maria gligor pe un scaun, cu un tulnic in fata, dar nu au reusit s-o integreze intr-un proiect coerent. mi-a parut atat de rau… in plus, ca o imagine sugestiva a vremurilor pe care le traim, pe holul dinspre toaleta, m-am intalnit cu ana maria gligor, inconjurata de niste teenageri, care voiau sa sufle si ei o tura in goarna de lemn. bunul simt al femeii nu i-a putut opri sa screama niste sunete obosite. privirea trista din ochii ei nu ma lasa sa dorm.
