pink floyd

roger waters live @ O2 arena, london, uk

by

il mai vazusem pe roger waters in concert, in 2007, la budapesta, insa am fost usor dezamagit: trupa cu care canta reproducea aproape nota cu nota solo-urile din celebrele piese pink floyd. fara geniul lui gilmour, wright si mason, desigur. concertul de la londra din acest an a fost special. waters a recreat “the wall“. fara maretia inegalabila a concertului de la berlin din 21 iulie 1990, insa cu logistica si efectele video ale secolului XXI. cele trei concerte de pe O2 arena (suplimentate cu inca doua, datorita cererii imense de bilete) au fost inregistrate si filmate pentru viitorul DVD al turneului.

O2 arena din londra este coplesitoare. cat un stadion (23.000 de locuri), cu o instalatie de lumini formidabila si cu un sound system impecabil, locul ideal pentru “the wall“. accesul se face civilizat, fara imbulzeala, poti cumpara mancare sau bautura la tot pasul, doar ca – la fel ca in toata anglia – nu se fumeaza nicaieri. am intalnit fani pink floyd veniti din toata europa si – din imensitatea aia de sala – exact in spatele meu s-au nimerit patru romani care n-aveau habar de avertismentul organizatorilor de a nu folosi blitz-urile aparatelor foto in timpul concertului. n-am reusit sa inteleg la ce le-a folosit ca, oricum, pana la scena erau vreo 80 de metri. noroc ca nu i-au observat oamenii de ordine, care i-ar fi scos din sala.

inca de la primele note, pe scena a fost ridicat celebrul zid, pe care se proiectau apoi animatiile binecunoscute. doar de cateva ori au aparut imensele papusi cu aer cald (mama, profesorul, femeia), iar la “run like hell“, un porc imens a plutit deasupra spectatorilor.

toata sala astepta cu sufletul la gura “comfortably numb“. cu trei zile in urma, norocosii fani de la concertul de pe O2 arena au fost zdrobiti: alaturi de roger waters, la tobe a aparut nick mason, iar la chitara insusi david gilmour ! cu totii speram ca minunea sa se repete, dar – vorba lui mason – “enough is enough. we’re english, after all. we don’t do that hugging thing a lot.”

chiar si fara cei doi, show-ul “the wall” construit de roger waters merita toti banii (85 de lire sterline, un bilet intr-o zona decenta). pentru cei ca mine, care au crescut cu pink floyd si au trait cu imensul regret ca formatia s-a destramat inainte ca zidul care ne despartea de lumea civilizata sa cada, ca sa poata ajunge la un concert, este ultima ocazie de a-si implini un vis. chiar daca stim pe de rost fiecare acord din muzica formatiei, nimic nu se compara cu un concert adevarat.

organizarea concertului a fost impecabila pana la capat. intr-un sfert de ora, 23.000 de oameni au iesit din O2 arena si au plecat spre casa cu automobilele sau cu metroul, fara sa se calce in picioare, relaxati si fericiti.

Share

varu’ zoran s-a dus…

by

cine-a mai vazut cal verde si sarb cuminte ? era unul din personajele celebre ale timisoarei, cu parpalacul bej si nelipsita umbrela neagra si lunga, calcand ca un armasar pe dalele din piata operei. suntem prieteni de vreo 30 de ani, din vremea in care casetele lui cu muzica trasa de la europa libera cu tot cu comentariile lui andrei voiculescu erau legendare. in clasa a IX-a, la fel de legendarul unchi din state ii trimisese o pereche de levi’s 501 adevarati, o bricheta zippo, o pereche de ray-ban si un radiocasetofon stereo care prindea incredibil de clar posturile straine. blugii cred ca au ajuns si pe mine, pe la sfarsitul existentei lor fizice, iar casetofonul zace in mod sigur printre lucrurile mele din podul unei case vechi din timisoara. radioul tot asa de bine merge !

nu stiu cati v-ati trait tineretea la fel de spectaculos si frumos ca noi. eram un grup de 5-6 prieteni care a trecut IMPREUNA, alaturi de fetele pe care le iubeam si de ceilalti prieteni, de gastile din generatiile dinaintea noastra si de cele de dupa noi, prin una din cele mai interesante si furtunoase perioade ale secolului XX. liceul cu nopti pierdute ascultand pink floyd sau frank zappa si fumand marlboro rosu in camera lui marlone de la giarmata. chefuri pe bijelo dugme sau eric clapton, cu kenturile lu’ hodoroaga, pana a crapat vecinul de la unu de inima rea. aventuri prin trenurile de noapte spre varias si cei cinci kilometri pe jos pana la totina. noptile de vara din campingul de la neptun si septicul romanesc pana la 40 fix la gura sobei din casa de vacanta de la brebu a corinei. nemaipomenitele discutii nocturne din apartamentul lui gabi de langa bastion si chefurile de la velimir, cand ai lui erau plecati la tara. povesti de dragoste, exmatriculari temporare din liceul c.d.loga pentru nazbatii rasunatoare, excursii memorabile la poiana marului sau herculane, examene, 9 luni de armata (eu – la diribau, el – voluntar la parasutisti), anii de studentie, in care eu ma apucasem sa cant jazz la contrabas si camerele numai de noi stiute ale arabilor din caminele de la medicina de unde puteai cumpara oricand marlboro cu 120. incredibilele zile ale Revolutiei din decembrie 1989 pe care le-am trait din plin la timisoara si noptile in care ne ascundeam de tirurile unui terorist nebun in casuta parintilor lui gabi. dupa care – nebunia anilor ’90 !

in ultimii 6-7 ani, ne-am vazut rar si am scapat cu greu de ironiile ca m-am mutat printre mitici. nu i se schimbase decat privirea, parca mai trista. ultima data, am vorbit cu el la telefon acum 10 zile. era vineri, pe la miezul noptii. surpriza a fost totala, pentru ca nu ma sunase niciodata de pe mobil. nu mai conteaza ca si acum ma apelase din greseala, dar ne-am bucurat sa ne auzim si mi-a atras atentia sa nu uit sa bem o bere cand mai trec prin timisoara.

asteapta-ma, prietene, promit sa vin.

21 februarie 2011

Share