Cine-a tras în noi, după 22 ?

23 decembrie 1989

Adormisem spre dimineață, cu ochii în televizor și cu zgomotul împușcăturilor de afară în urechi. Când m-am trezit, am plecat împreună cu Liviu Butoi, spre centru. Fuck! Pe oriunde mergeam, trăgeau unii după noi. Dinspre clădirea Poștei, dinspre hotelul Continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furișându-ne pe lângă ziduri, până în Piața Libertății. Ciudat era că, deși se auzeau zgomotul rafalelor, nu ricoșau gloanțe în jurul nostru, dar am realizat asta abia mai târziu, când ne-am rememorat acele momente.

În Piața Libertății, ne-am dus la Garnizoana Timișoarei, cu livretele militare în mâini, să ne oferim să apărăm Revoluția. Militarii ne-au mulțumit, dar au refuzat să ne dea arme și ne-au trimis acasă, asigurându-ne că se descurcă. Cât am stat în fața porții, trăgeau unii de pe acoperișurile clădirilor din piață și câțiva soldați se târau spre intrările vechi, ca să anihileze cuiburile de teroriști. Câteva minute mai târziu, îi vedeam făcând semne din luminatoarele acoperișurilor, în timp ce gloanțele camarazilor le vâjâiau pe la urechi. Până să plecăm, mai mulți demnitari comuniști ai județului au fost aduși la Garnizoană și păreau ușurați că ajung acolo și nu sunt lăsați pradă furiei mulțimii care îi căuta pe acasă.

piata opereidin timisoara, aparata de tancurile armatei in 23 decembrie 1989

Ne-am dus până la părinții lui Liviu Butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.Republicii. Ne-au spus că s-a tras și din podul clădirii lor și am urcat să verificăm. Într-un fel de mansardă improvizată chiar în pod, locuia “Vampirul“, un prieten de-al nostru a cărui poreclă venea de la înfățișarea scheletică pe care o avea. Exasperat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase în vecini. Cu niște lanterne chioare, am bâjbâit prin podul clădirii vreo jumătate de oră, având grijă să nu ne omoare nici eventualii teroriști, nici bravii noștri soldați din Piața Operei, care ne-ar fi putut observa și confunda foarte ușor. N-am găsit pe nimeni.

Am plecat spre cartierul “Între vii”, la familia Timoceanu, unde ne-am reunit toți prietenii. Am ajuns cu greu, pentru că toată lumea trăgea după mine. De rafalele dinspre Poștă nu mai îmi era frică, pentru că m-am prins repede că nu era ceva în regulă, fiindcă nu ricoșau gloanțe în apropierea mea. Problema a fost când m-am apropiat de Gara de est, unde erau soldați care ripostau unor tiruri din direcția depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada Ialomița și trăgeau în tot ce mișca.

Am rămas cu prietenii mei la familia Timoceanu mai multe zile și nopți și am trăit împreună emoțiile induse de Televiziunea Română Liberă. Prinderea lui Ceaușescu, procesul sumar, execuția și toată nebunia pe care mulți o cunoașteți. Culmea era că, deși ne aflam într-o zonă fără nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toată noaptea trăgea cineva. Am sunat la Garnizoană și au trimis niște soldați care s-au învârtit degeaba prin zonă într-o după-amiază. Desigur, imediat ce au plecat, împușcăturile au început din nou. Au încetat subit, odată cu execuția cuplului Ceaușescu și nimeni n-a dezlegat vreodată enigma trăgătorilor.

Am trecut în acea perioadă prin o grămadă de peripeții. Căsuța prietenilor mei era ascunsă în dosul unei vile în construcție, locuită doar la parter și etajul al doilea, de verișorii lor. Era să-l omorâm pe unchiul lui Gabi, care făcuse într-o zi o glumă sinistră, zgâlțâind ușa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care strigau că vin teroriștii peste ele. Eu și încă un prieten am pus mâna pe câte un topor și am deschis ușa, gata să-l nimicim pe “teroristul” care râdea în hohote de șotia pe care o făcuse. Ne-am preparat sticle incendiare și am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul trăgător care ne aliena nopțile. Degeaba!

Cătălin, băiatul cel mic al familiei Timoceanu, a venit acasă abia prin 24 seara. Păzise până atunci, împreună cu o brigadă de revoluționari, intersecția de lângă antenele de radio din apropierea cimitirului din Calea Lipovei. Era necăjit că-l ratase pe un ofițer de Miliție, celebru în Timișoara pentru abuzurile lui. Acesta nu oprise mașina la baricada lor și a căutat scăpare pe bulevardul Circumvalațiunii, însă revoluționarii de la baricada de lângă Fabrica de lapte i-au plasat o sticlă incendiară în parbriz și a murit lovind cu mașina un stâlp. Scheletul carbonizat al Daciei, cu un drapel înfipt în bord, a zăcut multe zile în locul ăla. Pe mașină au scris cu spray numele jigodiei omorâte acolo.

Ca și când nebunia de la Televiziunea Română Liberă nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie, începuse să emită prima televiziune privată din România: TVT’89. Emiteau după miezul nopții și difuzau casete filmate în ultimele zile și reportaje infantile, în care ne arătau câte sticle de whisky avea în casă nu mai știu ce ștab comunist. Noi ne prăpădeam de râs, pentru că aveam iubite din lumea bună din oraș, ale căror familii erau mult mai înstărite decât ce ne arătau ei la televizor. Ca să nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor puși la stâlpul infamiei de cei care învățau din mers noțiunile de bază ale jurnalismului. Apăruse “Luptătorul bănățean“, adică fostul ziar comunist ”Drapelul roșu”, dar cu nume schimbat, plin de tâmpenii și dezinformări, de reportaje sfâșietoare și povești din zilele trecute, de mesaje ale Frontului Democratic Român, ale Frontului Salvării Naționale, ale Armatei… Abia apucam să mai trec pe acasă cinci minute, să-mi schimb hainele și s-o liniștesc pe maică-mea, care nu mai spera să mă vadă viu, știind cât de nebun eram.

Viorel și Mariana Timoceanu, care au fost dintotdeauna, pentru toată gașca noastră, ca o a doua familie, au avut grijă de noi până după Anul Nou, când nebunia s-a mai domolit. Provenind din familii de foști deținuți politici, cu adânci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atât de frumos, încât nu a fost nevoie de prea multă vreme ca să înțelegem singuri mascarada în care se transformase Revoluția noastră. Iliescu ne lămurise încă de la început că nu era decât un comunist reșapat, a cărui perestroika nu mai putea fi aplicată, deoarece muriseră prea mulți oameni și ne doream ceva mai mult decât un comunism cu față umană. Frontul Democratic Român, înființat la Timișoara în 21 decembrie 1989, se topise în FSN. Jocurile se făceau la București. Timișoara mai era pomenită doar la parastasele de 40 de zile ale celor morți în decembrie. Străzile erau pline de tarabe de unde cumpărai mormane de ziare locale sau centrale. În scurtă vreme, a început exodul spre Iugoslavia, în care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratiță sau prosop de bucătărie găsit prin jalnicele noastre magazine.

Un singur lucru nu se va mai schimba niciodată și va fi transmis din generație în generație: spiritul Timișoarei. L-am învățat uniți împotriva gloanțelor unui regim dictatorial, ne-a intrat în sânge în acele zile în care am așteptat România să se ridice alături de noi și ni s-a cristalizat definitiv când am învins.

Share

cu vali vijelie la targu jiu si americanu’ la pitesti pentru “aruncati din tren”

daca ati vazut deja primul episod din seria de saptamana aceasta a reality show-ului de la antena 1, “aruncati din tren“, pentru care am filmat cu vali vijelie la targu jiu, probabil ca v-ati prins deja. n-a fost usor sa topim gheata prejudecatilor si sa facem o echipa pe cinste. a fost greu si pentru ca, la fiecare pas, era asaltat de fanii care voiau autografe, poze sau sa le fredoneze macar o strofa.  am fost surprins extrem de placut sa constat cat de multa lume era familiara deja in targu jiu cu emisiunea, dupa doar doua episoade din editia pilot.

Aruncati din tren from sendal on Vimeo.

“o sa vi se faca dor de mine !” a devenit un fel de slogan al filmarii cu vali vijelie la targu jiu. si a cam avut dreptate. deja imi doresc sa ma duc intr-o seara de la “hanul drumetului” din drumul taberei, unde canta cu formatia sa. este un rac de calitate. simte oamenii si intuieste rapid perspectivele unei situatii, potentialul unui loc sau al cuiva. o abilitate nativa si dezvoltata pozitiv in miile de paranghelii la care a cantat. pacat de lipsa de imaginatie a celor care l-au ajutat sa-si faca reality show-ul copiat dupa “the osbournes“. cu noi, era inventiv, prindea ideile din zbor si se misca uneori cu o viteza care te umplea de optimism. stie sa-si camufleze delicatetea si l-am surprins vulnerabil de cateva ori. ma bucur ca m-a ajutat de cateva ori sa-mi descopar prejudecati pe care nu mi le stiam. cred ca mai trebuie sa inteleaga desertaciunea clasamentelor, dar sunt convins ca va reusi, pentru ca iubeste viata si pe cei care ii asculta muzica.

la targu jiu, poate ca a schimbat un destin…

pe emil mitrache (celebru pentru rolul americanu din sitcomul “la bloc” de pe protv) l-am intalnit la inceputul anilor ’90. ne initiam in televiziune la tvt’89, primul post independent aparut dupa Revolutie (desigur, la timisoara). pe atunci, impreuna cu dragos mostenescu si sorin matei, formau grupul umoristic tact, a carui faima depasise de mult granitele olteniei natale. mai tarziu, s-au intalnit cu florin calinescu si au realizat celebrele pastile tv numite “chestiunea zilei“, pe care le urmaream cu aceeasi placere cu care ma uit azi la mircea badea.

ne-am reintalnit dupa multi ani, cu ocazia filmarilor pentru editia de saptamana viitoare de la “aruncati din tren“. el a ajuns la pitesti, un oras ciudat, in care indiferenta si blazarea majoritatii oamenilor a fost estompata de cativa oameni ambitiosi, cu inima de aur. m-am simtit bine filmand impreuna, ne-am distrat foarte bine si a realizat o performanta spectaculoasa in competitia emisiunii. a fost descumpanit serios de cateva ori de retragerea in cochilia lor a pitestenilor la cateva idei pe care le-a avut pentru a-i face sa interactioneze in scopul de a ajuta o fetita care avea nevoie de ei, dar a trecut cu umor si optimism peste asta. uneori neatent si superficial, alteori incisiv si extrem de tonic, americanu’ a fost recunoscut pe strazile orasului, iar fanii sai au empatizat cu el si l-au ajutat.

poate ca a schimbat un destin…

Share