Feed on
Posts
Comments

america 1991 (1)

in toamna anului 1991, am fost 3 luni in statele unite, ca visiting fellow al national forum foundation din washington dc, care intre timp s-a transformat in freedom house. de-a lungul anilor, multi romani au beneficiat de acest program, astfel incat fundatia s-a hotarat sa scriem o carte despre experienta noastra acolo. ca tot romanul, am ratat toate dead-line-urile, desi am inceput sa scriu cate ceva. asa ca am sa postez aici povestile mele americane.

pentru mine, a fost una dintre experientele magice pe care le traiesti de-a lungul vietii. in primavara lui 1991, la un workshop organizat la timisoara, unde eram eu un tanar jurnalist de perspectiva la un ziar local, m-am intalnit cu niste cehi care scoteau pe atunci o revista politico-civico-etc, un fel de “dilema”. la o bere, a venit vorba de niste burse in america si, pentru ca nu mai stiau pe cine sa propuna, m-au intrebat pe mine daca n-am chef sa merg. mi-au dat pe loc sa completez un formular si, dupa vreo 2 luni, am fost invitat la budapesta, unde am stat de vorba intr-un salon luxos de la “hilton” cu o americanca si i-am povestit ce fac si ce mi-ar placea sa vad in state si gata. asa am aflat ca si prietenul meu, vasile popovici (bazil) voia sa mearga in internship-ul asta, pe politica. pentru ca erau trei variante: politica, jurnalism si afaceri. am fost acceptat pe locul cedat de cehi, asa ca am fost 3 romani, in loc de 2, in acea serie.

la ambasada americana, m-au chemat sa-mi dea viza si biletele, de pe o zi pe alta si iata-ma in prima mea cursa importanta cu avionul. mai zburasem pana atunci prin romania, mai fusesem 10 zile in viena si prin alpii austrieci in ’90, de o mie de ori la sarbi, inclusiv in razboiul din slovenia, pe la unguri de cateva ori si prin republica moldova.

drumul spre tara tuturor posibilitatilor

dupa o escala la frankfurt, am luat o cursa delta spre new york. imi amintesc si acum cu mare placere cand mi-am ales locul de fumatori, in ultimele randuri din spatele avionului. dupa doua ore de zbor, locul meu era printre cele mai ravnite si ajungeai sa te imprietenesti cu o gramada dintre pasagerii care te rugau sa schimbi cu ei locul cinci minute, sa traga si ei o tigara. plus iubitele, sotiile, copiii sau, pur si simplu, vecinii de scaun. in avion, primeai sa completezi un formular pe o bucatica de hartie, mergeai cu ea la vama, niste politisti joviali se uitau scurt la tine si… “welcome to america !

umblai pana te plictiseai prin “j.f.k.” ca sa gasesti terminalul spre washington dc, iar cand aterizai acolo si paseai direct pe pista, intr-o seara de inceput de septembrie, ti se taia respiratia instantaneu. si nu de emotie, ci din cauza aerului fierbinte si irespirabil, imbacsit de miros de gaz de esapament, care m-a facut sa ma doara capul vreo doua zile. bineinteles ca mie, lui bazil si lui ion bogdan lefter (al treilea roman din grup)  ne pierdusera bagajele, asa ca, in afara de cazarea in apartamentele noastre, am primit bonus si o tura prin oras, sa ne luam sapun, pasta de dinti si periute, pana a doua zi dimineata, cand ne-am gasit bagajele aliniate in fata usii, de era sa-si rupa gatul estonianul care statea cu noi in apartament, cand a iesit sa-si cumpere tigari.

cazarea

stateam in pentagon city, langa pentagon, intr-o zona moderna, in care erau numai cladiri de apartamente cu zeci de etaje si doua mall-uri. unul pe verticala si unul subteran, pe sub tot cartierul. ambele extrem de spectaculoase. locuiam la etajul 40 si ceva, intr-un apartament cu doua dormitoare de doua paturi, doua bai, masina de spalat si uscator electric, un living imens cu televizor si o bucatarie la fel de mare, utilata perfect. la inceput, pana nu s-au certat pentru nu stiu ce teme filosofice sau politice, eu stateam in camera cu un estonian, venit pe partea de afaceri, iar bazil cu bogdan lefter. apoi am stat eu cu bogdan. estonianul, cu nas pentru afaceri, a aflat imediat cum putem avea, cu cativa dolari pe luna, abonament la cable tv. plus ca nu comenta daca noaptea adormeam cu radioul in surdina, fixat pe un post de jazz, iar dimineata ne pregateam de plecare pe un post de muzica alternativa. si nici cand radeam de el ca decupa tot felul de bonuri din ziare si venea cu tone de prospecte si idei de afaceri din intalnirile lui. fiindca toti se culcau devreme, noaptea puteam sa ma uit linistit la ce filme aveam chef, iar, pana a inceput scoala, cand erau obligati s-o goleasca, am apucat sa inot de cateva ori in piscina buildingului nostru.


bani de buzunar

pe vremea aceea, participantii la internship primeau 20 de dolari pe zi, o data la doua saptamani, prin cate un cec pe care il incasam de la o banca. pai, in 1991, cu banii aia plus vreo 2-300 castigati pentru niste articole scrise in ziarele americane, am mancat ce mi-a poftit inima, mi-am permis sa fumez un pachet de marlboro rosu pe zi, care aveau aroma ACEEA pe atunci, sa merg la toate filmele, petrecerile si concertele care m-au interesat, sa ma duc doua week-end-uri lungi la new york si unul la boston, sa-mi iau, in afara de perechea de blugi levi’s 501 din prima zi, inca nu stiu cate toale si sa ma intorc si cu un sac de tip military si o valiza pline cu carti si casete. si, desigur, cu o bricheta zippo de 10 dolari si o pereche de ochelari ray-ban de 50 de dolari.

initierea

lucru misto la programul asta sunt cele doua saptamani de initiere, in care treci zilnic pe la cele mai importante institutii ale statului si toti incearca sa-ti explice de ce e important ce fac ei acolo. oricum, iti faci o gramada de cunostinte pe care, daca vrei, le folosesti oricand. pentru ca asta e rostul acestor intalniri si una din caracteristicile societatii americane: totul functioneaza pe baza de relatii. eu m-am imprietenit cu un tip tare de la cea mai importanta confederatie sindicala, care mi-a povestit cum o sa-si faca unii in romania, in viitorul apropiat, niste confederatii sindicale ai caror sefi o sa intre in afaceri si in politica si o sa se umple de bani. am fost cu el la vreo 200 de mile de washington dc, sa-mi arate un ziar local facut cu tehnologie de ultima generatie si, la intoarcere, ne-am oprit intr-o minunata padure de artari, unde a descuiat lacatul de pe o poarta de lemn si i-am vizitat mama. femeia era bolnava de alzheimer si locuia intr-o cabana de lemn in mijlocul padurii, ingrijita de o asistenta care locuia in apropiere. cred ca a fost una din cele mai stranii intamplari americane traite de mine. a intrat mai intai prietenul meu, ca nu cumva femeia sa fie dezbracata, apoi m-a prezentat pe mine care, brusc, am devenit unul din cele mai interesante personaje din mintea ei.

boala o facea sa traiasca intr-o realitate paralela, care se intersecta uneori cu lumea reala. insa nu reuseam sa intelegem intotdeauna, nici ea, nici noi, acelasi lucru din aceleasi momente. toata casa era vraiste, pentru ca incepea, de exemplu, sa se imbrace si, la jumatatea gestului, ii venea ideea sa faca altceva, apoi altceva si asa mai departe, actiuni pe care nu le finaliza, neaparat, intotdeauna. oricum, pe mine m-a luat la plimbare prin casa si – trecand pe langa piscine acoperita cu o plasa cu ochiuri mici, pe care puteai pasi linistit – pe aleile acoperite cu frunze uscate din padurea de artari. si s-a bucurat ca ne-am revazut dupa atata vreme si mi-a reamintit toate intamplarile de acum 30 de ani pe care le-am “petrecut” impreuna. de cate ori ne iesea in cale prietenul meu, facea o fata mirata si intreba: “dar tu cine esti ?”. el mai ofta o data si repeta, pentru a nu stiu cata oara: “sunt john, mama. fiul tau !” “aaaaaa ! jooooohn ! ce mai faci ?” pentru ca sa-l uite peste 30 de secunde si sa continue discutia cu mine sau sa plece sa faca ceva doar de ea stiut.


new york

cand s-a auzit in redactia the washington times ca vreau sa-mi vizitez o prietena care locuieste la new york, am devenit, brusc, o mica vedeta. nu am reusit sa inteleg ce i-a entuziasmat asa si de ce simteau toti sa-mi dea sfaturi sau ponturi. amuzant era ca toata lumea imi spunea sa am grija, ca-i cam periculos. si, tot la sfatul lor, am ales cea mai ieftina varianta: 50 de dolari cu autobuzul de noapte, in vreo sase ore. a fost frumos pentru ca intri in new york prin tunelul holland si iesi intr-o autogara din mijlocul manhattan-ului. frumusetea new york-ului este ca e exact asa cum ti l-ai inchipuit si cum il stii din filme. chiar si mirosul orasului este cel pe care ti l-ai inchipuit. cersetorii, aglomeratia, taxiurile galbene, structura de retea a strazilor, lumina aparte de pe strazile cu zgarie-nori, central park, totul.

desigur ca-ti vei aminti de avertismentele prietenilor americani cand vei vedea, la al treilea colt, cativa politisti care inconjoara un perimetru cu o banda galben cu negru pe care scrie “POLICE ! DO NOT CROSS !”, in mijlocul caruia zace un tip, intr-o balta de sange. nu ai timp sa casti gura, pentru ca alti politisti te roaga sa pleci, dupa ce te-au intrebat daca nu cumva ai fost martor la crima. m-am plimbat o zi intreaga pe strazi, descoperind bucati din new york-ul din mintea mea. de la ACELE alei din central park la times square, de la china town (care mi s-a parut banal si plicticos) la un mic cartier din bronx, pe strazile caruia patrulau tinerii din zona, inscrisi intr-o asociatie sportive sponsorizata de cei ce locuiau acolo.


n-am fost curios sa merg pana la statuia libertatii, insa am urcat in turnurile gemene, pe gratis, pentru ca, la unul din ultimele etaje, era o firma de arhitectura in care lucrau multi romani. cea mai stranie senzatie era ca turnurile se miscau usor, in bataia vantului. cica numai asa, mladioase, ar putea rezista la curentii de aer de la inaltimea aia. am fost singurul din grupul in care ma aflam la un moment dat am platit 20 de dolari intrare + 10 – consumatie obligatorie, ca sa vad, timp de doua ore, concertul unui quartet de jazz in care canta ron carter la contrabas. am baut bere in mcsorley’s, cel mai vechi pub din new york, la mese inguste de lemn, cu talas pe jos si cu usa toaletei pentru femei mascata (si marcata) in asa fel, incat toate cele care veneau prima oara deschideau usa pisoarului de la “barbati”, spre rasetele intregii asistente. am dormit in demisolul unei cladiri din bronx, unde locuia dan dandes, un timisorean de vreo 20 de ani, fugit in lume de vreo doi ani si ajuns in sua, de unde s-a intors mai tarziu in romania cu o diploma de law school si apoi n-am mai auzit de el. pe care-l cunosteam, nu atat din liceu, cat din faptul ca era prieten cu un tip ce se casatorise cu o fata pe care o iubeam in adolescenta. asta ca sa intelegeti ce mica e lumea !

nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat intotdeauna, oriunde m-as fi aflat pe planeta asta, sa intalnesc un om de care sa ma lege, cumva, niste amintiri comune. am fost dupa miezul noptii intr-un club de jazz fantastic, in care reuseai sa vezi oamenii din jurul tau, desi nu exista nici o lumina aparenta, cu o muzica incredibil de bine pusa in valoare de boxe, cu o fata de care ma indragostisem si care m-a plimbat prin central park o zi intrega. am fost la slujba duminica, intr-o biserica romaneasca, unde, la sfarsit, m-au pus sa le povestesc ce mai e prin romania si m-au tot intrebat tampenii, dupa care niste ziaristi care nu stiu ce aveau cu vladimir tismaneanu si dorin tudoran mi-au pus in gura chestii nasoale despre ei. de s-au suparat oamenii pe mine si au tinut ani de zile supararea, fara macar sa stiu de ce. m-am plimbat prin redactia the new york times, pentru ca l-am sunat pe un jurnalist de la ei, care fusese la welcome party, la washington dc si care se oferise sa-mi fie ghid, daca trec prin new york. chestie care – am remarcat ! – intotdeauna functiona in america: daca-ti da cartea de vizita si ti-a zis sa-l suni, inseamna ca poti s-o faci si de obicei isi indeplineste promisiunea.

patricia

patricia era o tipa de vreo 23 de ani, pe care o cunoscusem in timisoara. nu mai tin minte cum ajunsese si ea in state, dar locuia cu un polonez cu drept de sedere, intr-un cartier hispanic de la capatul bronx-ului. se mutasera de cateva luni acolo si, la putina vreme, in cladirea cu 5-6 etaje in care locuiau incepuse sa miroasa pe casa scarilor. au banuit ca s-a dat cu insecticid si au plecat intr-un week-end la mare, dar cand s-au intors, in fata blocului era plin de masini de politie si care de televiziune, iar o gramada de reporterite isterice incercau sa smulga de la ea care-i sentimentul de a fi una din putinele femei albe ramase in viata in aceasta casa. mirosul era de la alta femeie, pe care unul o omorase, o transase si incepuse sa arunce din ea, dar nu destul de repede, asa ca l-au gasit.

era genul de zona in care, in ziua urmatoare, n-au mai apucat sa duca masina inapoi la centrul de inchirieri, pentru ca le-o furase cineva din fata blocului. intr-un bloc din apropiere, un tip obisnuia sa asculte salsa foarte tare. isi castigase acest drept pentru ca, intr-o zi, un vecin, dupa ce si-a parcat masina, a indraznit sa-i strige s-o dea mai incet. raspunsul a fost ca ala a coborat cu o canistra, a turnat-o pe masina vecinului, i-a dat foc si a urcat inapoi in apartament, unde a dat si mai tare. desigur, in trecere, a trantit si un picior in usa nefericitului. iar masina facuta scrum a ramas acolo, semn al acestui drept castigat.

cu toate acestea, zona era frumoasa, vis-à-vis de un parc imens cu multi copaci, in care in unele nopti din week-end se mai auzeau impuscaturi si mai puteai vedea reflectoarele elicopterelor de politie survoland zona. cand cumparai un pachet de tigari, vanzatoarea se uita la tine nedumerita si spunea ceva in spaniola, din care pricepeai ca n-a inteles ce vrei si aratai cu degetul, pronuntand raspicat: “marlboro”. si tot era greu. in statiile de metrou, care in aceasta parte din bronx e aerian, erau desenate careuri cu vopsea alba, unde citeai anunturi ca poti sta linistit, ca politia vegheaza, prin niste camere de supraveghere in care nu aveai nici o incredere. cu putina imaginatie, te treceau fiori dupa anunturile alea. mai reci decat ai unui eventual pericol, de care habar n-ai fi avut. oricum, nu mi s-a intamplat nimic in cele doua zile cat am stat la patricia.


nici macar in noaptea in care m-am intors din greenwich village, de la o tipa pe care am intalnit-o la centrul cultural polonez, unde ma dusese patricia si iubitul ei. fata, dupa ce am colindat printr-un pub, un club de dancing si cel mai frumos club de jazz pe care l-am vazut vreodata (si am vazut cateva !) m-a dus la ea, sa-mi arate niste fotografii de arta. dupa cateva ore, mi-a zis ca-s nebun ca vreau sa ma intorc cu metroul si mi-a chemat un taxi, cu care am mers vreo ora si am platit vreo 20 de dolari pana la patricia acasa.

primul gand, cand m-a lasat in fata blocului, a fost intrebarea daca nu cumva si-a batut joc de mine si m-a dus in alta parte. pentru ca, spre deosebire de ziua, zona era foarte animata. plin de tineri dubiosi peste tot. inclusive vreo 15, tolaniti pe bancile din fata intrarii, care isi dadea coate, cand am trecut prin fatal or si am intrat in holul blocului. unde era interfonul. dar patricia, asa cum ma asteptam, de altfel, dormea bustean si nu auzea bazaitul interfonului, desi vorbisem cu ea inainte de a urca in taxi si ii atrasesem atentia sa nu adoarma pana ajung. cand devenisem suficient de paranoic sa-mi imaginez ca baietii de afara tocmai mi-au pus gand rau si trageau la sorti cine sa fie executantul, a aparut un tip cu fata de asiatic, caruia i-am raspuns la salut si care m-a poftit inauntru, dupa ce a descuiat usa. in lift, m-am simtit penibil ca nu prea intelegeam ce a mai mormait ala catre mine, dar trebuia sa fiu politicos, ca ma scapase de pericol. noroc ca patricia a auzit soneria de la usa.

Share