o parte din intamplarile din aceasta carte o stiam din plimbarile alaturi de eugen mihaescu pe strazile ravasite de bombe ale belgradului, prin ungherele magice dintr-un paris doar de el cunoscut sau prin ce a mai ramas din vechile cartiere ale bucurestiului. o alta parte am trait-o fara a-i deslusi perfect toate intelesurile. restul este voiajul fabulos al unui artist prin furtunile unei lumi la trecerea dintre doua milenii, o lume desprinsa parca din imaginatia unui terry gilliam bantuit de fantasme siberiene.
intotdeauna l-am invidiat pe eugen mihaescu pentru talentul cu care reusea sa surprinda ACELE detalii care definesc atmosfera unui moment, maiestrie pe care incerc sa i-o fur de vreo 12 ani, de cand ne cunoastem. impreuna cu umorul fin si ironia muscatoare, acest talent da savoareamemoriilor pe care le-a asternut pe hartie. in zilele noastre, personaje asemenea lui nu mai exista sau sunt insipide, precum tom cruise din “mission impossible” fata de eleganta lui sean connery din seria james bond.
culisele Puterii au fascinat intotdeauna. eugen mihaescu le dezvaluie ca intr-un exercitiu de exorcism si reuseste portretul complet al unui ion iliescu alaturi de care a stat mai bine de un deceniu, in speranta ca batranul comunist se va putea schimba vreodata. “intre linii” este o carte care ii va deranja pe multi dintre profitorii tranzitiei, dar fara de care prea multe din tainele ultimilor 20-30 de ani ar fi ramas ascunse de ochii oamenilor obisnuiti.
pentru mine, cele mai frumoase artificii din 2011 nu au fost lansate la sydney, nici la londra si nici in times square, ci langa o casuta de la marginea bucurestiului. a fost cel mai cuminte revelion pe care mi-l amintesc, alaturi de prieteni dragi. foaaarte frumos. daca 2011 isi va pastra aceasta atmosfera 365 de zile, voi fi cel mai fericit om de pe pamant.
M-am trezit la 9:00, când la Leskovac sunau sirenele alarmei aeriene. Au urmat, pe rând, alarme la Niș, Kragujevac, Cacak și, la 12:02, la Belgrad. La noi, alarma a fost ridicată după numai 13 minute și Comandamentul Apărării civile a anunțat că sirenele sunaseră dintr-o greșeală. 🙂 La prânz, primele avioane au fost auzite survoland orașul Niș. Ceva mai târziu, două proiectile au lovit, încă o dată, viaductul de la Trupalsko sumo, de pe autostrada spre Belgrad. Tot atunci, au căzut două bombe în satul Donje Sinkovce de lângă Leskovac, urmate de altele, în clisura Grdelica. Aici, a fost din nou lovit de rachete podul de cale ferată peste râul Bistrica (cel pe care a fost bombardat trenul de calatori, în “eroarea” din 12 aprilie). La 12:10, a fost bombardat cartierul de nord al orașului Pirot, unde se află o cazarmă a Armatei iugoslave, împrejurimile satului Izvor și ale mănăstirii Sf.Jovan. La 12:47, mai multe proiectile explodau în zona orașului Kursumlija. Două dintre ele au lovit podul și viaductul din satul Visoka, iar al treilea – podul peste râurile Kosanice și Toplica, provocând mari distrugeri.
La 13:14, a fost bombardat și centrul orașului Kragujevac. Două explozii puternice au fost auzite la marginea Parcului Central, unde se află cazarma “Milan Blagojev” a Armatei iugoslave. În momentul atacului, prin parc se plimbau mai multi trecători, în special femei și copii care n-au apucat să ajungă în adăposturile antiaeriene, însă doar 3 persoane au fost rănite. Deja sârbii știau să ocolească clădirile care puteau fi vizate de bombe. La 13:30, pe autostrada Belgrad-Niș, în apropiere de Jagodina, piloții NATO au luat la ochi alte două poduri. Primul, lângă satul Mijatovic, a fost lovit de 4 proiectile, iar al doilea, peste pârâul Lugomir, de alte două. Totul în 20 de minute. La 14:00, la Biljanovac s-a auzit o explozie puternică, la periferia Priștinei a fost nimerit un magazin, iar la 14:30, un alt proiectil a lovit orașul Aleksinac.
O nouă rachetă, a șasea de la începutul atacurilor aeriene ale NATO în Iugoslavia, a căzut pe teritoriul Bulgariei, în apropierea satului Varbovo, la 10 kilometri de frontiera bulgaro-iugoslavă, fără a provoca victime sau pagube materiale, a anunțat Ministerul de Interne, citat de AFP. Este vorba, probabil, de o rachetă sârbă lansată spre un avion NATO, deoarece poartă inscripții în limba rusă.
Între 14:05 și 15:32, a fost alarmă la Belgrad și Novi Sad. Am simțit o singură bubuitură și se pare că o rachetă a avariat turnul de televiziune de pe muntele Avala, pentru că RTS nu a mai avut emisie până spre seară. Însă pe mine mă preocupa Korisa. Imaginile filmate acolo erau înfiorătoare. În jurul unei ferme devastată de exploziile celor 8 bombe cu fragmentație, era plin de cadavre sfârtecate sau carbonizate, amestecate printre bagaje, tractoare și remorci care încă fumegau. Comandamentul Apărării civile din Kosovo și Metohia a anunțat că atacul a făcut cel puțin 100 de morți și 50 de răniți, majoritatea internați în stare gravă în spitalul din Prizren.
Atacul asupra fermei de la Korisa a început la ora 1:00 și a durat aproape 3 ore. În curtea și hambarele fermei se adunaseră în jur de 400 de albanezi, care se ascunseseră până atunci în pădurile învecinate, de teama sârbilor și a bombardamentelor. Îngroziți, au început să alerge, încercând să scape, orbiți de fulgerele bombelor care explodau peste tot, însă nu aveau unde să se ascundă.
“Suntem în plină anchetă și luăm acest subiect foarte în serios,” a declarat purtătorul de cuvânt al NATO Jamie Shea. El a confirmat că avioanele NATO au acționat în aceasta regiune, dar nu a putut preciza locul precis asupra căruia aviația a lansat atacuri în noaptea de joi spre vineri.
Cu această reacție, a început sarabanda declarațiilor oficialilor NATO, care încercau să iasă basma curată în fața ororii trezită în opinia publică internațională de imaginile transmise de la Korisa. Sârbii le-au preluat pe toate și au reușit să amplifice și mai mult ura oamenilor împotriva celor care îi bombardau. Nici nu a fost greu. “Acum dispunem de informații potrivit cărora etnicii albanezi sunt adunați și conduși sub poduri pentru ca, în cazul în care NATO le atacă, acești oameni să fie prezentați ca victime din rândul civililor,” a precizat secretarul de stat pentru Apărare al Marii Britanii John Spellar. Ministrul german al Apărării a anunțat că există indicii că Milosevic a utilizat albanezii drept scuturi umane la Korisa. “Ceea ce știm este că civilii se aflau pe coline, că au coborât de pe acestea și s-au așezat în apropierea unei clădiri despre care sârbii trebuie să fi știut că era o țintă,” a declarat Kenneth Bacon, care a recunoscut că ferma a fost bombardată de 3 avioane americane. “Am văzut soldați care intrau și ieșeau din vehicule militare aflate în parcare. În urma observațiilor și a altor informații pe care le-am obținut, considerăm că acest scut a fost utilizat de militari și Poliția specială. Era vorba de o țintă militară. Ea trebuia atinsă și a fost.”
“Alianta a identificat Korisa ca fiind o tabără militară și un post de comandament incluzând echipament militar. Un vehicul blindat pentru transportul trupelor și mai mult de 10 piese de artilerie au fost observate în acea zonă,” se precizează într-un comunicat al NATO, citat de Reuters. “Avioanele care au participat la atac au observat o poziție militară camuflată înainte de a executa bombardamentul.”
Acest comunicat conține sâmburele de adevăr de la care s-a născut tragedia. Însă adevărul complet este mult mai crunt și arată prostia și inconștiența comandanților NATO, cu nimic mai prejos decât cinismul sârbilor. Ce se întâmplase, de fapt? De câteva zile, sârbii au declanșat o operațiune de recuperare a refugiaților albanezi ascunși prin pădurile din zona Prizren-ului. Îi încurcau și îi enervau. După ce au adunat vreo 400, i-au încolonat, pentru a-i conduce spre casele lor. Aseară, când a apus soarele, militarii sârbi le-au spus albanezilor că nu mai pot circula noaptea, pentru că-i periculos și vor poposi la ferma de la Korisa. Au “uitat” să le spună un amănunt. Până ieri după-amiază, ferma fusese folosită (pentru scurtă vreme) drept tabără pentru militarii sârbi. Cu ajutorul sateliților, NATO a observat vehiculele militare și soldații care roiau prin zonă. Obiectivul a fost marcat pe hărți drept țintă și transmis piloților, împreună cu ordinul de a-l bombarda. Ca aproape la fiecare eroare, ofițerii NATO nu au mai verificat, încă o dată, înainte de a declanșa atacul, dacă militarii sârbi se mai aflau la Korisa. Pentru că ar fi observat că, după-amiază, sârbii au ridicat tabăra și s-au ascuns în altă parte. În locul lor, au fost aduși să se odihnească bieții albanezi, care au fost făcuți scrum.
Bombele cu fragmentație de tipul celor care au provocat cel puțin 100 de victime în atacul asupra satului Korisa sunt de două tipuri: anti-materiale și anti-personal, relatează AFP. Doar cele anti-personal sunt interzise prin convențiile internaționale, conform unui responsabil NATO, care susține că utilizează în Iugoslavia numai bombe cu fragmentație anti-materiale. De partea iugoslavă, o sursă militară din Kosovo a apreciat că “tuburile de culoare galbenă și cele denumite “parașute”, care se pot găsi împrăștiate aproape peste tot în provincie, par să indice că cea mai mare parte a bombelor cu fragmentație lansate de către NATO provin de la un sistem de tipul CBU-87“. Potrivit anuarului britanic “Jane’s Defense“, sistemul CBU-87, de fabricație americană, conține 202 minibombe cu fragmentație. Ele sunt plasate într-un distribuitor care este lansat din avion. La o anumită altitudine, distribuitorul dă drumul bombelor, dar nu toate explodează după atingerea solului. Astfel se face că aceste bombe, mici, de formă cilindrică și culoare galbenă, pot rămâne neexplodate, constituind adevărate capcane pentru persoanele neavizate sau care le ating din greșeală. Explozia lor provoacă o ploaie de schije împrejur.
Ca și când nu ar fi de ajuns că le folosesc, americanii se mai și distrează când lansează bombe cu fragmentație. După o veche tradiție a militarilor, mâzgălesc pe bombe tot felul de mesaje. Astăzi, Veroljub Jovanovic, purtătorul de cuvânt al filialei Niș a SPS, a prezentat ziariștilor câteva proiectile neexplodate din bombele cu fragmentație lansate ieri asupra orașului. Pe ele era scris, cu un marker de culoare roșie, următorul mesaj: “Do you still wanna be a Serb now? Run faster!” Adică, “Dacă vrei să mai fii sârb, atunci fugi mai repede!”
Pagubele provocate de bombe în Iugoslavia sunt greu de estimat. În numărul de astăzi, cotidianul “Blic” anunța că numai pagubele provocate de distrugerea podurilor depășesc 2 miliarde de dolari. Bombardamentele au distrus deja 30 de poduri de șosea și cale ferată și viaducte, iar prețul construcției unui metru patrat de pod se ridică la aproape 2.000 de dolari.
Cererea Guvernului SUA de a bloca accesul la satelit pentru firmele ce asigură legăturile de Internet ale sârbilor a provocat un adevărat scandal internațional. Compania “Loral Space & Communications” din New York a anunțat că ar putea bloca accesul Iugoslaviei la unul din sateliții săi, care deservește cel puțin doi mari provideri de Internet din Serbia. Pe de altă parte, cererea guvernului american a fost respinsă de majoritatea celorlalte firme. “În acest moment, Internet-ul a rămas una din puținele surse obiective de informații despre războiul din Iugoslavia,” a declarat Jim Dempsey, directorul Centrului pentru democrație și tehnologie de la Washington. Oricum, Vladan Aleksic, directorul de marketing al provider-ului iugoslav EU-Net, a asigurat că legăturile Internet ale Iugoslaviei și utilizarea poștei electronice vor fi posibile în continuare, chiar dacă va fi blocat accesul prin satelit. “Desigur, providerii care au doar conexiuni prin satelit își vor înceta, temporar, activitatea, până la realizarea unei conexiuni alternative,” a explicat el.
Fostul secretar de stat american Alexander Haig a denunțat “înfrângerea din Kosovo”, într-un articol publicat astăzi de cotidianul “The Washington Post“. “Președintele a vorbit de o altă Bosnie, ca și cum ar fi vorba de un alt triumf,” scria Haig, referindu-se la recenta declarație a lui Bill Clinton, care a preconizat pentru Kosovo un sistem asemănător celui din Bosnia. “Dar “o altă Bosnie” înseamnă un nou acord cu Slobodan Milosevic, o încetare a focului care va amplifica operațiunile de epurare etnică ale forțelor sârbe în această regiune și nu asigură decât întoarcerea câtorva refugiați,” a afirmat Haig, care a semnat acest articol împreună cu președintele Foreign Policy Research Institute, Harvey Sicherman. În opinia fostului secretar de stat, Kosovo este “o Bosnie în plus”, al cărei viitor se conturează deja: “o forță internațională supervizată de Consiliul de Securitate al ONU, în care rușii vor patrula în zonele de interes vital pentru sârbi, iar NATO va fi însărcinată cu supravegherea UCK, în contul lui Milosevic“.
Problema poluării din cauza bombardamentelor din Iugoslavia devine tot mai acută în țările din jur. Astăzi, Tudor Flueraș, corespondentul “Evenimentului zilei” la Timișoara, m-a sunat să-mi spună că, din cauza dotării slabe, Agenția pentru protecția mediului Timiș nu poate să măsoare decât concentrațiile de dioxid de sulf, de azot, acid clorhidric și amoniac. El era îngrijorat deoarece Consulatul iugoslav de la Timișoara anunțase că, la Pancevo, gradul de poluare cu substanțe cancerigene este de 10 până la 600 de ori mai mare decât cel admis și avertizase că și românii vor fi afectați. Însă un cercetător biolog din Timișoara era de părere că zona de vest a României nu este în pericol, deoarece este protejată de munții din sudul țării și de curenții de aer de pe Dunăre. Tudor Flueraș m-a întrebat ce părere am și dacă mă simt bine. Ce era să-i spun? Numai la poluare nu-mi stătea mie gândul. Și, oricum, nu-i puteam descrie norul imens care se răspandise spre România, după ce NATO a bombardat combinatul chimic de la Pancevo. Niciodată nu mai văzusem un nor de fum de 100 de kilometri lungime și 30 lățime…
Se pare că poluarea nu-i lasă nici pe bulgari să doarmă. Într-un ziar citisem o notiță despre Evdokia Maneva, ministrul bulgar al Mediului, care avertiza că, față de luna martie, în aprilie, radioactivitatea a crescut de 8 ori, fără a deveni, deocamdată, periculoasă. Până acum, în Bulgaria, singurele efecte ale poluării au fost ploile acide și ciupercile crescute pe unele plante.
NATO a utilizat bombe cu uraniu neîmbogățit în timpul bombardamentelor din Iugoslavia, a recunoscutgeneralul german Walter Jertz, purtătorul de cuvânt militar al Alianței, citat de AFP. “Uraniul a fost utilizat de câteva ori în trecut, datorită eficacității sale pentru anumite ținte, dar acest uraniu nu este puternic radioactiv, iar același nivel de radioactivitate poate fi găsit și în sol sau roci,” pretindea Jertz.
Apropo de poluare, un alt prieten, medicul Virgil Negomireanu din Timișoara, un excelent homeopat, care mă scăpase cu câteva pastile de o gastrită care mă chinuise luni de zile, m-a sunat și el, să mă întrebe cum mă simt. I-am spus că nu am nimic și, oricum, m-a liniștit: “Când te întorci acasă, nu uita să mă suni! Am preparat pentru tine un remediu foarte bun împotriva poluării și radioactivității.” Ne-am întâlnit după război și, într-adevăr, mi-a dat pastilele pregătite. Nu știu dacă au anihilat efectele poluării la care am fost expus, însă m-am simțit excelent după ce le-am luat și mi-a dispărut orice urmă a oboselii acumulate la Belgrad.
Revenind la războiul din Iugoslavia, sârbii au anunțat că noul comandant al Statului Major al UCK este fostul general de brigadă al Armatei croate, Agim Ceku. Absolvent al Academiei Militare din Belgrad, Ceku a fost căpitan într-un corp de artilerie al Armatei iugoslave, după care a trecut de partea croaților, parcurgând toate gradele ierarhiei militare, până la cel de general de brigadă. El cunoștea strategia și tactica sârbilor, de la care a învățat arta războiului. Primele sale declarații vizau moralul Armatei iugoslave, despre care spunea că ar fi la pământ, precum și problemele pe care le înfruntau luptătorii UCK: lipsa de armament și logistică. Auzind vestea, doi muntenegreni care veșnic jucau șah în barul hotelului “Toplice“, au comentat ironic: “Așa ne trebuie! Noi l-am învățat carte și acum ne omoară copiii în Kosovo, după ce ni i-a omorât în Croația.”
N-am mai apucat să relatez în această seară la ProTV despre bombardamentele de după-amiază. Au avut loc târziu și, oricum, abia mi-am găsit cuvintele pentru a descrie tragedia de la Korisa. Îmi părea rău că nu am putut dezvălui motivul real al erorii piloților NATO. Riscam să mă aresteze Poliția și să mă expulzeze. Oricum, după transmisie mi-am notat ultimele atacuri. La 18:00, a fost bombardat Djakovica. La 19:20, la Niș s-au auzit două explozii, după care sârbii au anunțat că ar fi doborât un avion inamic în zona Drenica, pilotul reușind să se catapulteze. Alte două bombe au explodat la Lipljan, la 19:30. O jumătate de oră mai târziu, a venit randul satului Zur (de lângă Prizren) și Nerodimlje (de lângă Urosevac), unde au căzut 8 proiectile. Și, desigur, periferia Priștinei.
Avioane ale NATO au lansat în câteva rânduri, în Marea Adriatică, bombe pe care, din motive tehnice, nu le-au putut direcționa împotriva țintelor din Iugoslavia, a recunoscut generalul Walter Jertz, citat de AFP. “Din rațiuni de securitate, piloții nu mai pot ateriza având aceste bombe la bord, pentru că ele pot exploda la aterizare și, din acest motiv, au fost aruncate în Adriatica,” a precizat Jertz. Guvernul italian a cerut Alianței “toate informațiile necesare pentru a se face lumină în privința bombelor neexplodate aflate în apele internaționale ale Adriaticii,” se arată într-un comunicat al președinției Consiliului italian.
La noi, orele treceau și nu mai sunau sirenele alarmei aeriene. Afară era furtună, cu ploaie torențială, tunete și fulgere. Nici un avion nu putea zbura pe o astfel de vreme. Furtuna avea să traverseze, venind dinspre nord, întreaga Iugoslavie, împiedicând raidurile NATO, dar provocând o grămadă de pagube. Era ceva ciudat cu furtuna asta. Nu mai văzusem așa ceva. Norii erau vineți, iar fulgerele și tunetele – deosebit de multe și violente. N-am stat afară, deși nu mă speriau prea tare zvonurile despre ploile acide, însă n-avea nici un sens să le verific pe pielea mea. Am profitat de acest mic răgaz și am vorbit la telefon cu Mile Cărpenișan, care se grăbea să-și rezolve problemele și să se întoarcă la Belgrad.
Am crezut că furtuna va anula atacurile din această noapte, însă la 1:23, urletele sirenelor m-au contrazis. Până la 5:10, Belgradul a fost sub alarmă aeriană, însă nu a fost atacat. Două raiduri puternice au fost lansate, începând cu 1:10, asupra orașului Cacak. Cel puțin 9 proiectile au lovit obiective din zona industrială, atacul fiind concentrat asupra fabricii “Cer“, care a fost grav avariată și asupra unei alte uzine. Incendiile izbucnite aici au luminat cerul și după 3 ore, în ciuda eforturilor pompierilor. În același timp, aviația NATO a lansat mai multe rachete asupra localităților Ladjevic și Leskovac, de lângă Kraljevo, și mai multe explozii au fost auzite la Kragujevac, unde antiaeriana a reușit să respingă atacul. La 1:50, mai multe proiectile au lovit din nou aeroportul civil și militar Ponikve, situat la 20 de kilometri de Uzice.
Cu puțin înainte de miezul nopții, la Niș a fost întrerupt curentul, din cauza unei intervenții la sistemul energetic, în scopul remedierii avariilor provocate de bombardamentele cu grafit de ieri noapte. În același timp, atacurile au continuat asupra regiunii Priștinei, fiind lovite aeroportul Slatina și muntele Goles.
Zece avioane Mirage F1CT au decolat astăzi, de la baza aeriana 132 din Colmar-Meyenheim din estul Franței, îndreptându-se spre baza militară din Istrana, în Italia, pentru a participa la operațiunile din Iugoslavia, informează AFP. Conform comandantului bazei, colonelul Roger Renard, aceste aparate, care decolează în grupuri de câte două, sunt avioane de vânătoare și de atac la sol și au misiunea de a bombarda. Aceste patrule fac parte din escadrila de vânătoare Normandia-Niemen și implică un efectiv de 80 de persoane.
Rușii și grecii continuă să rămână, cel puțin la nivel declarativ, de partea sârbilor. În jurnalele de noapte ale televiziunii Studio B, singura care mai îndrăznește să emită buletine de știri după căderea întunericului, s-a precizat că, în ciuda crizei politice din Rusia, autoritățile de la Moscova cer americanilor să oprească bombardamentele și susțin opinia lui Milosevic, care nu acceptă ca, din structura viitoarei forțe de menținere a păcii în Kosovo, să facă parte militari înarmați provenind din țările care participă la bombardamente.
La rândul lor, grecii acuză NATO că nu respectă culoarele stabilite pentru operațiuni umanitare în Kosovo. Alaltăieri, o porțiune de șosea situată la 5 kilometri de Niș, pe unde urma să treacă o mașină care transporta echipament al filialei elene a organizației “Medecins sans frontieres“, a fost bombardată de avioanele aliate. Odysseas Voudouris, președintele filialei, a protestat, pentru că traseul fusese semnalat oficialităților NATO, prin intermediul ministrului de Externe, iar mașina purta steagul organizației și avea drapelul grec pictat pe capotă.
De asemenea, în această seară, peste 200 de polițiști greci au demonstrat pe străzile Atenei, până la Ambasada SUA, în semn de protest față de atacurile NATO împotriva Iugoslaviei. Erau îmbrăcați în uniforme, purtau în mâini trandafiri și scandau “Americanii – ucigași ai popoarelor!” și “Serbia! Serbia!”.
Încercând să recupereze prestigiul pierdut în perioada în care s-a aflat la Priștina, Ibrahim Rugova a început un turneu prin capitalele europene. El dorește să obțină revenirea refugiaților la căminele lor și participarea NATO la viitoarele forțe de menținere a păcii în Kosovo. Astăzi, Rugova s-a întâlnit, la Londra, cu reprezentanții politici ai etnicilor albanezi, cărora le-a confirmat că intenționeaza să coordoneze viitoarele structuri politice din provincie. Lupta se anunță dificilă, deoarece Hashim Thaqi și ceilalți lideri ai UCK nu au pierdut vremea până acum și au reușit deja să obțină recunoașterea NATO ca reprezentanți ai albanezilor.
Consiliul de Securitate al ONU și-a exprimat în această seară, “consternarea și preocuparea” față de bombardarea ambasadei chineze din Belgrad de către aviația NATO, informează AFP. Agenția precizează că a fost nevoie de negocieri non-stop de-a lungul întregii zile, pentru ca Statele Unite și China să se pună de acord asupra textului acestei prime reacții oficiale, care a obținut unanimitatea celor 15 membri ai Consiliului. S-a mai subliniat necesitatea unei anchete exhaustive și că se așteaptă rezultatele anchetei deschise de NATO.
Astăzi, ne-am despărțit de Ion Cristoiu și de Lucian Ristea. Se întorceau în țară, deși parcă ar fi vrut să mai stea o zi. Până la urmă, au plecat. Am convenit cu Cristoiu să ne mai sunăm, să-i povestesc ce se mai întâmplă la Belgrad, iar el să-mi spună ce e nou prin țară. Ne-am despărțit cu regret și, cel puțin eu, voi păstra întotdeauna în minte imaginea lui Ion Cristoiu ca acel coleg cu care am înfruntat o noapte de coșmar la Belgrad. Singurul jurnalist român important care a avut curajul să se convingă cu ochii lui de adevărul despre războiul din Iugoslavia.
Noi am luat-o de la capăt. La 10:00, vuiet de avioane și explozii puternice la Podgorica. La 12:20, alarmă aeriană la Cacak, Kraljevo, Kragujevac și Niș. Câteva minute mai târziu, cel de-al doilea pod peste Ibru de la Biljanovac, cel vechi, a fost distrus. Între 15:53 și 17:00, alarmă aeriană la Belgrad. Din fericire, fără bombe. Deși nu am auzit bubuiturile vreunei bătălii aeriene, Studio B a anunțat că, în jurul orei 16:00, antiaeriana sârbă ar fi doborât două avioane ale NATO în zona Pancevo. Poate era gălăgie în oraș…
Grecii nu se dezmint. Ne-am distrat copios aflând peripețiile prin care au trecut convoaiele NATO care încercau să ajungă în Macedonia. La Salonic, militanții împotriva războiului au furat panourile care indicau drumul spre frontieră. Din această cauză, o parte a convoiului NATO, formată din 101 jeep-uri și camioane care ajunseseră în portul Salonic, s-a rătăcit în vechea piață a orașului. Alte 31 de vehicule din acest convoi, care trebuiau transportate cu trenul către Skopje, au fost blocate pe șine de sindicaliștii feroviari, în semn de protest față de atacurile împotriva Iugoslaviei.
Ministrul de Externe Andrei Pleșu a anunțat că Guvernul a fost de acord cu solicitarea Uniunii Europene privind instituirea embargoului petrolier împotriva Iugoslaviei. El a precizat că a prezentat Guvernului poziția comună a Uniunii Europene în legătură cu impunerea embargoului, iar Executivul va adopta măsurile necesare.
Un mare scandal, intens mediatizat, a izbucnit în Bulgaria, după ce la miezul nopții trecute, un proiectil a distrus o casă cu 3 etaje la periferia Sofiei. Din fericire, deși panica a fost foarte mare, nu au existat victime. Expertiza balistică a confirmat că a fost vorba de o rachetă anti-radar de tip HARM, aflata in dotarea NATO. Generalul Kalcio Tenev, adjunct al șefului Statului Major al Aviației bulgare, a declarat că, cu 20 de minute înainte de explozie, un avion al NATO a intrat în spațiul aerian al Bulgariei, racheta fiind lansată de acest aparat. Guvernul bulgar a cerut explicații cartierului general al NATO în legătură cu incidentul. “Un avion a fost reperat de antiaeriana iugoslavă și a lansat o rachetă, într-o situație de legitimă apărare,” a explicat Jamie Shea, purtătorul de cuvânt al Alianței. “Racheta și-a ratat ținta și a aterizat, involuntar, în Bulgaria.”
“Acționând contra apărării anti-aeriene sârbe care, cu bună știință, și-a întrerupt emisia radar, avionul NATO a interceptat semnalul radar puternic al aeroportului bulgar din Sofia,” a apreciat Paul Beaver, analist al revistei militare “Jane’s Defense“.
Fără să înțeleagă elementele “Noii Ordini Mondiale” promovată de marile puteri (în special de SUA), politicieni din diferite țări continuă să se înghesuie cu inițiative personale pentru rezolvarea conflictului din Iugoslavia. Ministrul de Externe al Slovaciei Eduard Kukan a anunțat că acceptă rolul de emisar al Națiunilor Unite în Balcani, pe care i l-a propus Kofi Annan. Secretarul general al ONU a declarat că va alege, pentru un rol similar, între fostul premier suedez Carl Bildt, fostul cancelar austriac Franz Vranitzky și ministrul elvețian de Externe Flavio Cotti. La fel de bine intenționat în naivitatea sa, președintele PD Petre Roman a solicitat social-democraților europeni să susțină, în fața comunității internaționale, organizarea la Timișoara a unei întâlniri cu liderii Opoziției din Iugoslavia, pentru soluționarea politică a conflictului.
“Sper că rușii nu vor încălca embargoul petrolier impus Iugoslaviei, pentru că există consecințe politice și economice, atunci când vrei să sfidezi în mod fățiș hotărârea Uniunii Europene și a NATO,” a avertizat William Cohen, secretarul american al Apărării, citat de AFP. “Rusia acționează în conformitate cu propriile sale decizii și nu este recomandabil pentru nimeni să se angajeze într-o politică de amenințări, pentru că acestea au puține șanse să influențeze poziția noastră, bazată pe Carta ONU,” a replicat ministrul rus de Externe Igor Ivanov. “Deciziile luate de NATO privesc numai țările care fac parte din această alianță.”
Am aflat detalii despre atacul de azi-dimineață asupra Podgoricei. La 10:05, o rachetă NATO a lovit în plin unul din poligoanele Armatei iugoslave de la Radovic, la 10 kilometri nord de capitala Muntenegrului. Posturile de radio au avertizat populația să rămână în adăposturi, pentru că s-ar putea repeta situația de noaptea trecută, când în zonă au fost lansate bombe cu fragmentație. În acel atac, NATO a vizat avioanele, stocurile de carburant, hangarele și radarele de pe aeroportul Golubovac, unde sateliții Alianței depistaseră că sârbii și-au regrupat o parte din avioanele militare.
Între 14:00 și 15:00, aviația NATO a distrus parțial complexul metalurgic “Feronikel” de la Glogovac, de la 30 de kilometri vest de Priștina. Intreprinderea era unul din “pilonii” economiei din Kosovo și avea peste 3.000 de angajați. Sârbii au anunțat că au fost complet distruse clădirea administrativă, unele ateliere și dependințele acestora, întreg complexul fiind învăluit de un nor gros de fum.
O nouă tabără, cu o capacitate de 20.000 de persoane, a fost deschisă azi în Macedonia, pentru a decongestiona aglomerarea provocată de continuarea afluxului de refugiați, a anunțat UNHCR, citată de AFP. Autoritățile macedonene au autorizat în cele din urmă ca organizațiile neguvernamentale să realizeze lucrările sanitare la tabăra de la Cegrane, din apropiere de Tetovo, localitate din nordul țării.
Alarma aeriană a sunat din nou la 20:52. Eram în barul hotelului și George Roncea tocmai ne anunțase că Sorin Roșca-Stănescu refuză să-i mai publice corespondențele din Belgrad în “Ziua“, pentru că erau mult prea partizane. Cam avea dreptate: George era prea impresionat de drama sârbilor pentru a fi obiectiv. Acum, ar fi vrut să rămână cu noi în Iugoslavia, dar Roșca-Stănescu i-a atras atenția că nu îi mai finanțează șederea și n-are decât să-și caute alt ziar ca să-i publice corespondențele. I-am sugerat că singurul care ar putea să-i accepte stilul ar fi Ion Cristoiu, însă l-am avertizat că auzisem zvonuri că acesta urma să fie îndepărtat de la conducerea “Cotidianului“. George s-a hotărât să riște și ne-a spus că mâine îl va suna pe Cristoiu, să-i propună o colaborare.
Îl cunoșteam pe George Roncea din ianuarie 1990, când timișorenii încercau să descopere ce-au făcut “miticii” la Revoluție și invers. Viața ne-a intersectat destinele de multe ori, când prin mișcarea studențească din ’90 și ’91, când prin Moldova și Transnistria, când prin munții Maramureșului înființând Mișcarea pentru România, când prin Slovenia secesionistă, când despărțindu-ne de Marian Munteanu din cauza ciudatei întorsături a destinului acestuia, când prin redacțiile unor ziare. Nici după 35 de ani, nu avea să se schimbe aproape deloc. Un personaj fascinant și un prieten formidabil. Între timp, l-am întâlnit la celălalt capăt al lumii, în 1991 la New York, și pe fratele său Victor și ne-am împrietenit încă înainte de a se întoarce în România, dar și pe sora lor Vera, singura cuminte din familie (?). Nu îmi mai amintesc cum ajunsese George Roncea la Belgrad în aprilie 1999, dar sunt sigur că printr-o întâmplare fabuloasă, ca de obicei, pe care o va povesti el într-o carte.
NATO caută specialiști în domeniul comunicării, pentru revizuirea și îmbunătățirea prezentării de informații despre operațiunile sale în Iugoslavia, se scrie în ediția de joi a revistei germane “Stern“. Secretarul general Javier Solana a lansat un apel țărilor membre, îndemnându-le să recruteze funcționari cu experiență în domeniul relațiilor publice sau jurnalism, pentru a lucra în departamentul de comunicare al NATO la Bruxelles. Solana dorește să modifice în profunzime politica de comunicare a Alianței, care este marcată de discordanțe și rateuri, mai ales după “dezastrul” comunicațional în legătură cu bombardarea, pe 14 aprilie, a unui convoi de civili.
O rachetă antitanc a fost lansată în această seară în direcția unui vehicul blindat al NATO, pe care însă nu l-a nimerit, a anunțat purtătorul de cuvânt al contingentului francez din Macedonia lt.col. Charles de Kersabiek, informează AFP. Racheta a trecut mult deasupra blindatului, în care se afla o patrulă franceză. Incidentul s-a produs la ora 22:40, la 10 kilometri nord de Kumanovo.
Primul atac asupra Belgradului a început la 22:30. Avioanele NATO au trecut de barajul antiaerienei și au bombardat muntele Avala, de la marginea de sud-vest a orașului. O explozie puternică ne-a zguduit și am putut vedea incendiul de acolo. Proiectilele au lovit o antenă de transmisie a programelor televiziunii Studio B, după care au distrus turnul de televiziune al RTS. Turnul – unul din simbolurile Belgradului – era o construcție din beton de 120 de metri înălțime, care se continuă cu o antenă de 200 de metri. Până în zori, programele RTS nu au mai putut fi recepționate, iar Studio B se mai vedea doar prin cablu.
Atacul cel mare a venit, însă, la 2:20. Tocmai hotărâsem să renunțăm să mai stăm pe acoperișul hotelului, pentru că aveam impresia că raidurile au încetat. Când am intrat pe ușa camerei, am auzit afară vuietul năpraznic al unor avioane în picaj, urmat de câteva explozii îngrozitoare. Într-un minut, am fost pe acoperiș și am văzut doar fumul ridicându-se dinspre centrul orașului și antiaeriana care trăgea după avioanele care se îndepărtau.
Zece minute mai târziu, când încercam să ne dăm seama ce clădire a fost lovită, urletele avioanelor în picaj deasupra noastră ne-au făcut să credem că se despică pământul și ne înghite. Ne-am ghemuit pe acoperiș, cu fălcile încleștate și pumnii strânși. Imediat, câteva bubuituri ne-au asurzit și ne-am agățat, instinctiv, de țeava antenei comune, să nu fim aruncați de pe hotel de suflul exploziilor. Am văzut un nor de fum ridicându-se tot dinspre centru și – din nou – antiaeriana.
În cele două raiduri, tactica avioanelor NATO a fost identică. Au coborât în picaj de la mare altitudine, au lansat rachetele și au dispărut. Știau că nici o antiaeriană nu ar fi tras în ele deasupra orașului. Pentru că, dacă le-ar fi nimerit, ar fi căzut la întâmplare peste vreun cartier și ar fi fost dezastru.
După 5 săptămâni de atacuri împotriva Iugoslaviei, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de “o optimizare a utilizării dispozitivului său aerian” (700 de avioane) și de noi întăriri, pentru a asigura o permanență de 24 de ore din 24, a declarat la Paris, adjunctul șefului operațiunilor din cadrul Statului Major al armatei, generalul Xavier Delcourt. El a subliniat că deschiderea spațiului aerian al Bosniei va permite o “descongestionare” a mijloacelor aeriene ale Alianței, concentrate până în prezent în zona de vest a teatrului operațiunilor.
Am coborât în holul hotelului. Cu zâmbetul înghețat pe buze, Nelu Madjinca, directorul de la “Toplice“, ne-a spus: “General Stab și MUP!” Adică Statul Major General al Armatei iugoslave și Ministerul de Interne. M-am urcat în mașina lui, împreună cu Mile Cărpenișan și cu George Roncea, și am plecat spre bulevardul Knez Milosa. Știam că polițiștii nu ne vor lăsa să ne apropiem cu mașina, dar Nelu ne-a replicat: “Hai să le arătăm că și noi cunoaștem Belgradul!” Și ne-a dus pe tot felul de străduțe, până am ajuns pe o stradă paralelă cu Knez Milosa, unde am parcat. Între noi și General Stab era frumoasa clădire a Guvernului federal.
În momentul în care am coborât din mașină, am auzit din nou avioanele în picaj și o bubuitură formidabilă ne-a înțepenit. Pe deasupra noastră șuierau schije și bucăți de beton și, când ne-am dat seama că – dacă ajungeam cu un minut mai devreme – n-am mai fi fost protejați de clădirea guvernului, mi s-au înmuiat genunchii. Nelu zicea ceva și am priceput că ne îndemna să mergem să vedem ce s-a întâmplat. Pe bulevardul Knez Milosa era plin de militari înarmați până în dinți, mașini de pompieri, polițiști și ambulanțe. Luminile girofarurilor iradiau straniu în fumul și praful care învăluia întreaga zonă. Pe trotuar era un covor de cioburi, așa că n-am reușit să ne strecurăm prea aproape de clădirea General Stab. Un militar ne-a auzit pașii și a început să urle, agitând pistolul automat. Ne-am retras la 200 de metri, în intersecția de lângă clădirea în care era sediul Studio B, lângă ceilalți ziariști.
Două autospeciale ale pompierilor au oprit lângă noi. Parbrizele mașinilor păreau imense pânze de paianjen și tabla roșie era găurită peste tot de schije. Ajunseseră la fața locului după primul raid și se aflau în mijlocul bulevardului când avioanele au lovit din nou. Palizi, cei doi pompieri din mașini au alunecat din cabină și au fost strânși în brațe de colegii lor, care doreau, parcă, să se convingă că mai sunt întregi. Era o agitație de nedescris. Câțiva cameramani filmau de zor, deși praful și fumul încă nu se ridicaseră, iar George mă enerva, pentru că făcea poze cu un aparat fără blitz.
Martorii oculari povesteau că au văzut cum, în timpul atacului, trecătorii fuseseră luați – pur și simplu – pe sus de suflul exploziilor și izbiți de ziduri. În imaginile filmate de un cameraman de la Studio B, care reușise, în prima fază, să se apropie, am văzut cadavrul carbonizat al unui polițist, lungit pe spate în mijlocul trotuarului. Alte imagini arătau cadavrul unui trecător, ghemuit lângă bordură într-o baltă de sânge. Cel puțin trei persoane au fost ucise și existau mai mulți răniți.
La un moment dat, când începeam să înțelegem ce s-a întâmplat, militarii și polițiștii dinspre General Stab au început să alerge spre noi, urlând ceva. Când am înțeles ce spun, m-a cuprins groaza. Strigau: “Fugiți! Fugiți! Mai vin o dată!” A fost o panică generală. Toată lumea fugea în toate direcțiile. Urlau unii la alții să nu alerge pe trotuar, să nu le cadă cioburi în cap. Mașinile pompierilor și Poliției manevrau înainte și înapoi, încercând să dispară din zonă. Panica a devenit și mai mare când, deodată, întregul cartier s-a cufundat în întuneric. Pentru a-i deruta pe piloți, fusese luat curentul.
Trebuie să recunosc că și eu, și Mile, și George, și Nelu am reușit să fim mai iuți decât orice mașină pe lângă care am trecut. Alergam ca disperații. În panica creată, am avut un moment de luciditate și am strigat: “Peste tot sunt ținte!” În față era clădirea Parlamentului. În stânga era Primăria și o clădire guvernamentală. În dreapta era Poșta. Înapoi nici nu putea fi vorba. Am izbucnit cu toții într-un râs nervos, aproape isteric. Toate clădirile mai apropiate erau potențiale ținte. Ne-am ascuns într-un gang, peste drum de parcul din fața Parlamentului și am sperat că ne va ocroti Dumnezeu.
În gang se mai refugiaseră câțiva tineri și doi militari. După câteva minute de liniște, am ieșit până lângă bordură. Printre copaci, spre nord, se vedea cum trage antiaeriana. Am intrat în vorbă cu ceilalți, încercând să ne mai facem curaj. La un moment dat, unul dintre tineri a început să râdă și ne-a arătat placa de pe zid. Clădirea în gangul căreia ne-am ascuns era a unui institut de cercetari și proiectări pentru industria aviatică. Tot o potențială țintă! Un alt tânăr s-a aplecat și a ridicat de pe trotuar o bucată de metal. Era o schijă de la primul atac, care ajunsese până aici, la peste 500 de metri de General Stab. În timp ce ne contraziceam dacă schija este sau nu radioactivă, pentru că tânărul voia s-o ia acasă ca amintire, s-a apropiat de noi o mașină de Poliție și ne-a spus că putem pleca: “Ai noștri au respins atacul.”
“Pentru a pune capăt legii junglei în Kosovo, este necesară o prezență internațională al cărui nucleu să fie NATO,” a declarat la Bruxelles Strobe Talbott, adjunct al secretarului american de stat. “Asta nu înseamnă că eventuala forță internațională va fi alcătuită doar de țările membre ale Alianței.”
Ne-am încurcat un pic pe străzi, până am ajuns la mașină. Nelu ne-a dus la hotel. Am încercat să-l sun pe Ion Cristoiu, să-i povestesc ce s-a întâmplat, dar era în tren și nu s-a făcut legătura. Am renunțat. Era ora 5:00 și am adormit instantaneu. O jumătate de oră mai târziu, m-am trezit brusc. Paturile noastre, pereții, mobilierul din jur, întreaga clădire se scutura. M-am uitat spre Mile. Se ridicase și el în fund și mă privea nedumerit. “Ai auzit vreo explozie?” l-am întrebat eu. “Nu.” Nici eu nu auzisem. Brusc, văzând că legănatul continua, am exclamat: “E cutremur!” “Aha,” a spus Mile. “Hai la culcare! Ăsta nu-i așa de periculos!” Mi-am dat seama că avea dreptate și am pus capul la loc pe pernă. Am adormit imediat, legănați de cutremurul care se sfârșea. La 6:09, sirenele sunau încetarea alarmei aeriene. Peste o oră, m-am trezit, am intrat în transmisie directă pentru emisiunea de dimineață de la ProTV și i-a fost foarte greu lui Cristi Tabără să mă oprească, la câte aveam de povestit.
in toamna anului 1991, am fost 3 luni in statele unite, ca visiting fellow al national forum foundation din washington dc, care intre timp s-a transformat in freedom house. de-a lungul anilor, multi romani au beneficiat de acest program, astfel incat fundatia s-a hotarat sa scriem o carte despre experienta noastra acolo. ca tot romanul, am ratat toate dead-line-urile, desi am inceput sa scriu cate ceva. asa ca am sa postez aici povestile mele americane.
pentru mine, a fost una dintre experientele magice pe care le traiesti de-a lungul vietii. in primavara lui 1991, la un workshop organizat la timisoara, unde eram eu un tanar jurnalist de perspectiva la un ziar local, m-am intalnit cu niste cehi care scoteau pe atunci o revista politico-civico-etc, un fel de “dilema”. la o bere, a venit vorba de niste burse in america si, pentru ca nu mai stiau pe cine sa propuna, m-au intrebat pe mine daca n-am chef sa merg. mi-au dat pe loc sa completez un formular si, dupa vreo 2 luni, am fost invitat la budapesta, unde am stat de vorba intr-un salon luxos de la “hilton” cu o americanca si i-am povestit ce fac si ce mi-ar placea sa vad in state si gata. asa am aflat ca si prietenul meu, vasile popovici (bazil) voia sa mearga in internship-ul asta, pe politica. pentru ca erau trei variante: politica, jurnalism si afaceri. am fost acceptat pe locul cedat de cehi, asa ca am fost 3 romani, in loc de 2, in acea serie.
la ambasada americana, m-au chemat sa-mi dea viza si biletele, de pe o zi pe alta si iata-ma in prima mea cursa importanta cu avionul. mai zburasem pana atunci prin romania, mai fusesem 10 zile in viena si prin alpii austrieci in ’90, de o mie de ori la sarbi, inclusiv in razboiul din slovenia, pe la unguri de cateva ori si prin republica moldova.
drumul spre tara tuturor posibilitatilor
dupa o escala la frankfurt, am luat o cursa delta spre new york. imi amintesc si acum cu mare placere cand mi-am ales locul de fumatori, in ultimele randuri din spatele avionului. dupa doua ore de zbor, locul meu era printre cele mai ravnite si ajungeai sa te imprietenesti cu o gramada dintre pasagerii care te rugau sa schimbi cu ei locul cinci minute, sa traga si ei o tigara. plus iubitele, sotiile, copiii sau, pur si simplu, vecinii de scaun. in avion, primeai sa completezi un formular pe o bucatica de hartie, mergeai cu ea la vama, niste politisti joviali se uitau scurt la tine si… “welcome to america !”
umblai pana te plictiseai prin “j.f.k.” ca sa gasesti terminalul spre washington dc, iar cand aterizai acolo si paseai direct pe pista, intr-o seara de inceput de septembrie, ti se taia respiratia instantaneu. si nu de emotie, ci din cauza aerului fierbinte si irespirabil, imbacsit de miros de gaz de esapament, care m-a facut sa ma doara capul vreo doua zile. bineinteles ca mie, lui bazil si lui ion bogdan lefter (al treilea roman din grup) ne pierdusera bagajele, asa ca, in afara de cazarea in apartamentele noastre, am primit bonus si o tura prin oras, sa ne luam sapun, pasta de dinti si periute, pana a doua zi dimineata, cand ne-am gasit bagajele aliniate in fata usii, de era sa-si rupa gatul estonianul care statea cu noi in apartament, cand a iesit sa-si cumpere tigari.
cazarea
stateam in pentagon city, langa pentagon, intr-o zona moderna, in care erau numai cladiri de apartamente cu zeci de etaje si doua mall-uri. unul pe verticala si unul subteran, pe sub tot cartierul. ambele extrem de spectaculoase. locuiam la etajul 40 si ceva, intr-un apartament cu doua dormitoare de doua paturi, doua bai, masina de spalat si uscator electric, un living imens cu televizor si o bucatarie la fel de mare, utilata perfect. la inceput, pana nu s-au certat pentru nu stiu ce teme filosofice sau politice, eu stateam in camera cu un estonian, venit pe partea de afaceri, iar bazil cu bogdan lefter. apoi am stat eu cu bogdan. estonianul, cu nas pentru afaceri, a aflat imediat cum putem avea, cu cativa dolari pe luna, abonament la cable tv. plus ca nu comenta daca noaptea adormeam cu radioul in surdina, fixat pe un post de jazz, iar dimineata ne pregateam de plecare pe un post de muzica alternativa. si nici cand radeam de el ca decupa tot felul de bonuri din ziare si venea cu tone de prospecte si idei de afaceri din intalnirile lui. fiindca toti se culcau devreme, noaptea puteam sa ma uit linistit la ce filme aveam chef, iar, pana a inceput scoala, cand erau obligati s-o goleasca,am apucat sa inot de cateva ori in piscina buildingului nostru.
bani de buzunar
pe vremea aceea, participantii la internship primeau 20 de dolari pe zi, o data la doua saptamani, prin cate un cec pe care il incasam de la o banca. pai, in 1991, cu banii aia plus vreo 2-300 castigati pentru niste articole scrise in ziarele americane, am mancat ce mi-a poftit inima, mi-am permis sa fumez un pachet de marlboro rosu pe zi, care aveau aroma ACEEA pe atunci, sa merg la toate filmele, petrecerile si concertele care m-au interesat, sa ma duc doua week-end-uri lungi la new york si unul la boston, sa-mi iau, in afara de perechea de blugi levi’s 501 din prima zi, inca nu stiu cate toale si sa ma intorc si cu un sac de tip military si o valiza pline cu carti si casete. si, desigur, cu o bricheta zippo de 10 dolari si o pereche de ochelari ray-ban de 50 de dolari.
initierea
lucru misto la programul asta sunt cele doua saptamani de initiere, in care treci zilnic pe la cele mai importante institutii ale statului si toti incearca sa-ti explice de ce e important ce fac ei acolo. oricum, iti faci o gramada de cunostinte pe care, daca vrei, le folosesti oricand. pentru ca asta e rostul acestor intalniri si una din caracteristicile societatii americane: totul functioneaza pe baza de relatii. eu m-am imprietenit cu un tip tare de la cea mai importanta confederatie sindicala, care mi-a povestit cum o sa-si faca unii in romania, in viitorul apropiat, niste confederatii sindicale ai caror sefi o sa intre in afaceri si in politica si o sa se umple de bani. am fost cu el la vreo 200 de mile de washington dc, sa-mi arate un ziar local facut cu tehnologie de ultima generatie si, la intoarcere, ne-am oprit intr-o minunata padure de artari, unde a descuiat lacatul de pe o poarta de lemn si i-am vizitat mama. femeia era bolnava de alzheimer si locuia intr-o cabana de lemn in mijlocul padurii, ingrijita de oasistenta care locuia in apropiere. cred ca a fost una din cele mai stranii intamplari americane traite de mine. a intrat mai intai prietenul meu, ca nu cumva femeia sa fie dezbracata, apoi m-a prezentat pe mine care, brusc, am devenit unul din cele mai interesante personaje din mintea ei.
boala o facea sa traiasca intr-o realitate paralela, care se intersecta uneori cu lumea reala. insa nu reuseam sa intelegem intotdeauna, nici ea, nici noi, acelasi lucru din aceleasi momente. toata casa era vraiste, pentru ca incepea, de exemplu, sa se imbrace si, la jumatatea gestului, ii venea ideea sa faca altceva, apoi altceva si asa mai departe, actiuni pe care nu le finaliza, neaparat, intotdeauna. oricum, pe mine m-a luat la plimbare prin casa si – trecand pe langa piscine acoperita cu o plasa cu ochiuri mici, pe care puteai pasi linistit – pe aleile acoperite cu frunze uscate din padurea de artari. si s-a bucurat ca ne-am revazut dupa atata vreme si mi-a reamintit toate intamplarile de acum 30 de ani pe care le-am “petrecut” impreuna. de cate ori ne iesea in cale prietenul meu, facea o fata mirata si intreba: “dar tu cine esti ?”. el mai ofta o data si repeta, pentru a nu stiu cata oara: “sunt john, mama. fiul tau !” “aaaaaa ! jooooohn ! ce mai faci ?” pentru ca sa-l uite peste 30 de secunde si sa continue discutia cu mine sau sa plece sa faca ceva doar de ea stiut.
new york
cand s-a auzit in redactia the washington times ca vreau sa-mi vizitez o prietena care locuieste la new york, am devenit, brusc, o mica vedeta. nu am reusit sa inteleg ce i-a entuziasmat asa si de ce simteau toti sa-mi dea sfaturi sau ponturi. amuzant era ca toata lumea imi spunea sa am grija, ca-i cam periculos. si, tot la sfatul lor, am ales cea mai ieftina varianta: 50 de dolari cu autobuzul de noapte, in vreo sase ore. a fost frumos pentru ca intri in new york prin tunelul holland si iesi intr-o autogara din mijlocul manhattan-ului. frumusetea new york-ului este ca e exact asa cum ti l-ai inchipuit si cum il stii din filme. chiar si mirosul orasului este cel pe care ti l-ai inchipuit. cersetorii, aglomeratia, taxiurile galbene, structura de retea a strazilor, lumina aparte de pe strazile cu zgarie-nori, central park, totul.
desigur ca-ti vei aminti de avertismentele prietenilor americani cand vei vedea, la al treilea colt, cativa politisti care inconjoara un perimetru cu o banda galben cu negru pe care scrie “POLICE ! DO NOT CROSS !”, in mijlocul caruia zace un tip, intr-o balta de sange. nu ai timp sa casti gura, pentru ca alti politisti te roaga sa pleci, dupa ce te-au intrebat daca nu cumva ai fost martor la crima. m-am plimbat o zi intreaga pe strazi, descoperind bucati din new york-ul din mintea mea. de la ACELE alei din central park la times square, de la china town (care mi s-a parut banal si plicticos) la un mic cartier din bronx, pe strazile caruia patrulau tinerii din zona, inscrisi intr-o asociatie sportive sponsorizata de cei ce locuiau acolo.
n-am fost curios sa merg pana la statuia libertatii, insa am urcat in turnurile gemene, pe gratis, pentru ca, la unul din ultimele etaje, era o firma de arhitectura in care lucrau multi romani. cea mai stranie senzatie era ca turnurile se miscau usor, in bataia vantului. cica numai asa, mladioase, ar putea rezista la curentii de aer de la inaltimea aia. am fost singurul din grupul in care ma aflam la un moment dat am platit 20 de dolari intrare + 10 – consumatie obligatorie, ca sa vad, timp de doua ore, concertul unui quartet de jazz in care canta ron carter la contrabas. am baut bere in mcsorley’s, cel mai vechi pub din new york, la mese inguste de lemn, cu talas pe jos si cu usa toaletei pentru femei mascata (si marcata) in asa fel, incat toate cele care veneau prima oara deschideau usa pisoarului de la “barbati”, spre rasetele intregii asistente. am dormit in demisolul unei cladiri din bronx, unde locuia dan dandes, un timisorean de vreo 20 de ani, fugit in lume de vreo doi ani si ajuns in sua, de unde s-a intors mai tarziu in romania cu o diploma de law school si apoi n-am mai auzit de el. pe care-l cunosteam, nu atat din liceu, cat din faptul ca era prieten cu un tip ce se casatorise cu o fata pe care o iubeam in adolescenta. asta ca sa intelegeti ce mica e lumea !
nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat intotdeauna, oriunde m-as fi aflat pe planeta asta, sa intalnesc un om de care sa ma lege, cumva, niste amintiri comune. am fost dupa miezul noptii intr-un club de jazz fantastic, in care reuseai sa vezi oamenii din jurul tau, desi nu exista nici o lumina aparenta, cu o muzica incredibil de bine pusa in valoare de boxe, cu o fata de care ma indragostisem si care m-a plimbat prin central park o zi intrega. am fost la slujba duminica, intr-o biserica romaneasca, unde, la sfarsit, m-au pus sa le povestesc ce mai e prin romania si m-au tot intrebat tampenii, dupa care niste ziaristi care nu stiu ce aveau cu vladimir tismaneanu si dorin tudoranmi-au pus in gura chestii nasoale despre ei. de s-au suparat oamenii pe mine si au tinut ani de zile supararea, fara macar sa stiu de ce. m-am plimbat prin redactia the new york times, pentru ca l-am sunat pe un jurnalist de la ei, care fusese la welcome party, la washington dc si care se oferise sa-mi fie ghid, daca trec prin new york. chestie care – am remarcat ! – intotdeauna functiona in america: daca-ti da cartea de vizita si ti-a zis sa-l suni, inseamna ca poti s-o faci si de obicei isi indeplineste promisiunea.
patricia
patricia era o tipa de vreo 23 de ani, pe care o cunoscusem in timisoara. nu mai tin minte cum ajunsese si ea in state, dar locuia cu un polonez cu drept de sedere, intr-un cartier hispanic de la capatul bronx-ului. se mutasera de cateva luni acolo si, la putina vreme, in cladirea cu 5-6 etaje in care locuiau incepuse sa miroasa pe casa scarilor. au banuit ca s-a dat cu insecticid si au plecat intr-un week-end la mare, dar cand s-au intors, in fata blocului era plin de masini de politie si care de televiziune, iar o gramada de reporterite isterice incercau sa smulga de la ea care-i sentimentul de a fi una din putinele femei albe ramase in viata in aceasta casa. mirosul era de la alta femeie, pe care unul o omorase, o transase si incepuse sa arunce din ea, dar nu destul de repede, asa ca l-au gasit.
era genul de zona in care, in ziua urmatoare, n-au mai apucat sa duca masina inapoi la centrul de inchirieri, pentru ca le-o furase cineva din fata blocului. intr-un bloc din apropiere, un tip obisnuia sa asculte salsa foarte tare. isi castigase acest drept pentru ca, intr-o zi, un vecin, dupa ce si-a parcat masina, a indraznit sa-i strige s-o dea mai incet. raspunsul a fost ca ala a coborat cu o canistra, a turnat-o pe masina vecinului, i-a dat foc si a urcat inapoi in apartament, unde a dat si mai tare. desigur, in trecere, a trantit si un picior in usa nefericitului. iar masina facuta scrum a ramas acolo, semn al acestui drept castigat.
cu toate acestea, zona era frumoasa, vis-à-vis de un parc imens cu multi copaci, in care in unele nopti din week-end se mai auzeau impuscaturi si mai puteai vedea reflectoarele elicopterelor de politiesurvoland zona. cand cumparai un pachet de tigari, vanzatoarea se uita la tine nedumerita si spunea ceva in spaniola, din care pricepeai ca n-a inteles ce vrei si aratai cu degetul, pronuntand raspicat: “marlboro”. si tot era greu. in statiile de metrou, care in aceasta parte din bronx e aerian, erau desenate careuri cu vopsea alba, unde citeai anunturi ca poti sta linistit, ca politia vegheaza, prin niste camere de supraveghere in care nu aveai nici o incredere. cu putina imaginatie, te treceau fiori dupa anunturile alea. mai reci decat ai unui eventual pericol, de care habar n-ai fi avut. oricum, nu mi s-a intamplat nimic in cele doua zile cat am stat la patricia.
nici macar in noaptea in care m-am intors din greenwich village, de la o tipa pe care am intalnit-o la centrul cultural polonez, unde ma dusese patricia si iubitul ei. fata, dupa ce am colindat printr-un pub, un club de dancing si cel mai frumos club de jazz pe care l-am vazut vreodata (si am vazut cateva !) m-a dus la ea, sa-mi arate niste fotografii de arta. dupa cateva ore, mi-a zis ca-s nebun ca vreau sa ma intorc cu metroul si mi-a chemat un taxi, cu care am mers vreo ora si am platit vreo 20 de dolari pana la patricia acasa.
primul gand, cand m-a lasat in fata blocului, a fost intrebarea daca nu cumva si-a batut joc de mine si m-a dus in alta parte. pentru ca, spre deosebire de ziua, zona era foarte animata. plin de tineri dubiosi peste tot. inclusive vreo 15, tolaniti pe bancile din fata intrarii, care isi dadea coate, cand am trecut prin fatal or si am intrat in holul blocului. unde era interfonul. dar patricia, asa cum ma asteptam, de altfel, dormea bustean si nu auzea bazaitul interfonului, desi vorbisem cu ea inainte de a urca in taxi si ii atrasesem atentia sa nu adoarma pana ajung. cand devenisem suficient de paranoic sa-mi imaginez ca baietii de afara tocmai mi-au pus gand rau si trageau la sorti cine sa fie executantul, a aparut un tip cu fata de asiatic, caruia i-am raspuns la salut si care m-a poftit inauntru, dupa ce a descuiat usa. in lift, m-am simtit penibil ca nu prea intelegeam ce a mai mormait ala catre mine, dar trebuia sa fiu politicos, ca ma scapase de pericol. noroc ca patricia a auzit soneria de la usa.
