vasile popovici

afrika (14): mauritania. drumul spre rosso, senegal

by

21 ianuarie 2009

dimineata, ne bem cafeaua la auberge “sahara“ din nouakchott si ne luam ramas bun de la seb si cei doi flo. ei nu vor veni cu noi in senegal, deoarece “zebra” e mai veche de 5 ani, limita pana la care e permisa intrarea in tara a automobilelor. vor pleca a doua zi spre burkina faso si mali, dupa ce isi vor lua vizele. pentru cei 200 de kilometri pana in frontiera, luam doua taxiuri. de acolo, mai trebuie doar sa traversam raul senegal. din pacate, mi s-au terminat casetele si n-am gasit altele noi, asa ca n-am mai putut filma nimic. noroc ca toti au facut multe fotografii.

iesim din nouakchott pe la 10:30. satele sunt tot mai dese si ceva mai aglomerate. aceleasi case cu ziduri din boltari ingropate in nisip si acoperite cu ce a avut fiecare. toate asezarile au cate o fantana betonata, langa care stau permanent femei ce asteapta la coada sa-si umple bidoanele de plastic. desertul isi schimba din nou culorile, insa apar tot mai multe tufe si smocuri de iarba pe care le pasc camile blazate. nisipul e cand rosiatic, cand bej deschis. pe masura ce ne apropiem de frontiera, incepe sa se simta savana. apar tot mai multe tufisuri si pomisori in care se catara capre jigarite si le rontaie frunzele. casele sunt tot mai colorate si au acoperisuri in patru ape. se strica si soseaua. apar tot mai multe gropi in asfalt si, uneori, in apropierea lor, vedem carcasele ruginite ale unor automobile scapate de sub control si infipte in cate-un copac. plus, foarte multe cadavre de magari sau de camile pe marginea drumului. la fel de frecvent cum vezi in romania caini calcati de masini.

taximetristul ne lasa la 1 km de frontiera, intr-o babilonie totala. nu avea voie sa se apropie mai mult. instantaneu, navalesc pe noi o mie de localnici, copii si adulti, cu un milion de oferte. inclusiv de transport pana in vama: cel mai ieftin e sa te care cineva in spinare, in timp ce un pusti de o schioapa taraste pe langa voi un carucior de butelii pe care sunt bagajele tale. platind putin mai mult, poti merge calare pe un magar. cam 300 de ouguiya (1 euro) costa sa te duci cu sareta trasa de magar, iar cel mai scump e cu cele 3-4 mercedes-uri care au voie sa se apropie de frontiera. noi ne-am dus cu sareta, dar am intalnit pe drum un englez carat in spate de un localnic. “nu cred sa mai prind ocazia a doua oara in viata,” a tinut el sa ne spuna, observand privirile noastre dispretuitoare.

in frontiera, alex s-a dus si a gasit un politist care ne-a strecurat printre zecile de camioane supraincarcate care asteptau bacul, pana pe malul raului senegal. ne-a cerut cate 20 de euro de persoana, ca sa ne puna viza de iesire din tara. n-am apucat sa scoatem un cuvant ca, deja, in jurul nostru se adunasera o gramada de copii si adulti care au inceput sa vocifereze. il certau pe politist pentru obraznicia sumei. cand scandalul ameninta sa degenereze, iar politistul se enervase si a scos un fluier, sa cheme ajutoare, jean louis a venit cu ideea salvatoare: “5 euro fiecare !” ne-am inteles la 6 euro de persoana si ne-a dat vizele. n-am apucat sa respiram, ca multimea a dat navala peste noi: toti se ofereau sa ne traverseze raul senegal cu piroga. alegem un pusti mai simpatic si ne intelegem la 3.000 de ouguiya (10 euro). alternativa era cu bacul: gratis, dar mai putin spectaculos si mai aveam de asteptat cam o ora.

piroga se numeste ki si are vreo 5 metri. pare insailata din scanduri gasite pe malurile apei si, in mijlocul ei, sade un copilas de 4-5 ani, care scoate permanent apa ce patrunde prin crapaturi. nu se apropie de mal si, ca sa urci in ea, trebuie sa intri vreo 2-3 metri in apa, dar vin imediat niste tineri care ne iau bagajele si ne cara in spate. cand plecam, carmaciul lasa ki-ul in voia raului, apoi scoate de sub o prelata un motor de barca, il infige la locul lui si vrrrrrrummmm ! pornim. senegalul e lat, vreo 2 kilometri, iar piroga merge incetisor. pe masura ce ne apropiem de malul senegalez al raului, totul prinde culoare. trecem brusc de la austeritatea mauritaniana la exuberanta din senegal. femei, superbe sau trecute de prima tinerete, cu sanii goi, spala rufe in rau. mai incolo, barbati, femei, copii se imbaiaza dezbracati. unii se pisa, altii spala vasele. unii iau apa din rau sa pregateasca ceaiul pe care il vand turistilor, altii spala o vaca, gonind cainii care latra pusi pe joaca.

coboram pe malul senegalez si suntem asaltati de cersetori si copii. vand de toate: tigari, cartele telefonice, curmale, banane, smochine, apa plata, ceai, guma de mestecat, schimba valuta. abia scapam de ei cand mergem la politistul de frontiera. ne ia pasapoartele, ne pune stampila de intrare in tara, dupa care observa pasaportul meu. imi cere viza. “care viza ?” imi anuleaza stampila. francezii explodeaza: “romania e membra ue !” incepe o cearta ingrozitoare, ofiterii se enerveaza si ne duc pe toti la postul de politie. scandalul continua. imi dau seama ca nu vom rezolva nimic asa si ii trag deoparte pe francezii mei. ma duc la seful de post si reusesc sa ma imprietenesc cu el. insuficient ca sa-i dau o spaga.

pentru ca i-a placut ca nu am facut pe nebunul, ca istericii ceilalti, imi explica situatia: “stiu ca romania si inca o tara de pe langa voi au intrat in ue de la 1 ianuarie, insa ambasada voastra din dakar trebuia sa notifice ministerul nostru de interne, care sa ne trimita o hartie ca romanii nu au nevoie de viza de intrare. ai vostri nu au facut nimic, asa ca ai nevoie de viza. simplu: te intorci la nouakchott, iti iei maine viza de la ambasada senegaleza si poti intra.” varianta suna oribil, insa seful de post pare tot mai amabil. intre timp, ma prind ca senegalezii sunt ofticati pe francezi, pentru ca sarkozy tocmai le bagase viza si nu mai puteau intra atat de usor in franta, asa ca ii spun lui marko sa plece cu restul la saint louis. oricum, nu ma pot ajuta. imi lasa mobilul lui si ma asez rabdator pe bancuta din curtea sectiei de politie, mestecand in minte variante de solutii.

prezenta mea e observata rapid si ma acosteaza tot felul de localnici, oferindu-se sa-mi schimbe bani ( 1 euro = 650 de franci cfa). cel mai simpatic mi se pare abdul, cu care ma imprietenesc rapid. pleaca sa-mi cumpere de mancare si-mi aduce o “brochette” (un sandwich dintr-o jumatate de bagheta, umplut cu carne, omleta si ceapa calita). ii conving pe politisti sa ma lase sa merg pana la o dugheana cu telefoane, ca sa rezolv situatia. il sun pe bazil (vasile popovici, prietenul meu, ambasador in maroc) si imi da numerele de telefon de la ambasada romana din dakar. o anunta pe simona corlan, ambasadorul nostru, care imi trimite prin fax o adeverinta ca ambasada se va ocupa sa-mi ia viza. triumfator, i-o duc sefului de post. o intoarce pe toate fetele si mi-o da inapoi: “nu are stampila ministerului de interne !” ii explic ca e duminica seara si da din umeri: “maine !” imi dau seama ca vrea sa ma bage in labirintul birocratiei si al procedurilor, asa ca voi avea nevoie de rabdare. timp aveam destul cu totii, doar eram in africa, unde secundele se scurg mai lent…

ma asez din nou pe bancuta din curte si ma pufneste rasul cand imi amintesc ca abdul a disparut de vreo ora cu mobilul primit de la marko, spunand ca-l pune undeva la incarcat. fac haz de necazul unui neamt, care iese din postul de politie bombanind furios pe sicanele functionarilor. privesc fascinat furnicarul de oameni si masini de pe strada principala. deodata, sa aude un fluierat strident si toata lumea impietreste in pozitie de drepti. ma iau dupa ei si ma ridic de pe banca, cu mana la piept. patruns de solemnitatea momentului, un politist coboara drapelul national de pe catarg, il impatureste frumos si il duce in sediu. fluieratul se aude din nou si viata isi reia cursul. se lasa inserarea si agitatia se mai potoleste. ma pregatesc sufleteste pentru o noapte in postul de politie.

reapare abdul cu telefonul incarcat, dar cu cartela blocata. reuseste sa-i convinga pe politisti sa ma lase sa dorm la el si le lasa gaj cartea de identitate. orbecaim vreo jumate de ora pe ulitele de nisip din rosso, ocolind cainii vagabonzi si gunoaiele. abdul locuieste cu parintii si cei trei frati (mali, boli si inca unul) intr-o casa in forma de L din boltari. are cinci camere si un wc turcesc, cu o galeata de apa si o cana, sa te speli dupa ce iti faci nevoile. o treime din curte este ocupata de o imensa antena parabolica. la loc de cinste, intr-un tarc, troneaza un berbec falnic, pe care abdul il lauda ca e din mali si ar valora 300 de euro. de un par infipt in nisip e legata o maimuta care leneveste pe zid. a capturat-o in savana, dupa o metoda clasica: fugaresti un card de maimute si culegi puiul din tufele in care il ascunde femela, pentru ca nu-l poate cara suficient de rapid. el spune ca o dreseaza si o plimba mandru prin curte, iritand femeile, pentru ca animalul e atras de voalurile cu care sunt imbracate. bem un ceai si ma culca intr-o camera. in incaperea alaturata, innopteaza turma de capre a familiei.

Share

afrika (8): chill out la essaouira

by

seara de 15 ianuarie 2007

dupa ce am hoinarit prin bazarul din essaouira, ne-am intors in apartamentul inchiriat de la elvetianul nostru si am petrecut o seara chill out. alex si jean louis au testat oala de tajin cumparata de pe drum si ne-au gatit niste pui deliciosi. vin aveam din belsug si invatasem sa ne preparam ceaiul de menta ca localnicii. televizorul era blocat pe un canal din care nu intelegeam nimic, dar marko a adus un radiocasetofon si am reusit sa prindem niste posturi cu muzica africana si araba. atmosfera ideala pentru depanat amintiri.

cei 6 coechipieri francezi care ramasesera in urma la moulay bousselham au reusit sa inlocuiasca rapid telescopul defect de pe “zebra” si au avut timp sa dea o tura prin localitatile din nordul marocului, celebre pentru culturile de cannabis plantate

pe versantii muntilor. desi e ilegal, dealerii locali ofereau din belsug hasis marocan sau afgan cu 10 dirham (adica, 1 euro) gramul. aveau table intregi si, in cateva clipe, iti framantau intre degete bucata dorita si o transformau intr-un “glonte” invelit intr-un celofan subtire. tentatia e foarte mare si o prietena care a lucrat ca jurnalist in marrakech mi-a povestit ca zeci de romani zac prin inchisorile din maroc pentru ca au incercat sa faca trafic cu hasis.

marko si fred le-au povestit o varianta plina de haz a fabuloasei vizite la resedinta ambasadorului roman din maroc, amuzandu-se copios de lumea diplomatiei si “stralucirea” ei. la fel ca noi, si ei observasera in ce curse nebunesti se aruncau soferii marocani cand ii depaseai, luand manevra drept un afront de neiertat. au blestemat gropile si bolovanii de pe “la route cotiere“, insa au admirat falezele spectaculoase si plajele pustii ale atlanticului. am adormit cu gandul la tan-tan, oras legendar, nelipsit din itinerariul aventurierilor africani, unde planuiam sa ajungem in seara urmatoare.

Share

afrika (6): rabat, la prietenul meu, bazil

by

14 ianuarie 2007

dimineata, ne-a trezit seb, care se apucase sa mestereasca la “zebra“. trebuia sa-i schimbe un telescop pe spate. am hotarat sa profitam de aceasta neprevazuta intarziere si am plecat cu marko si fred spre rabat, sa-mi rezolv problema cu faxul pe care trebuia sa-l trimit la alitalia, pentru bagajele pierdute.

am ajuns repede la rabat pe o sosea foarte buna ce traverseaza o zona care devenea tot mai desertica. ne-am oprit la intrarea in oras si l-am sunat de la un telefon public pe prietenul meu, bazil. vasile popovici, ambasador al romaniei in maroc. ne stiam de aproape 20 de ani din timisoara, unde el era scriitor si conferentiar la universitate. in 1991, am locuit 3 luni impreuna intr-un apartament din washington d.c., intr-un program national forum foundation. eu invatam tainele jurnalisticii la the washington times, el se initia in arta politicii in birourile unor congressmani americani. era unul din initiatorii proclamatiei de la timisoara si a devenit deputat pac in 1992. mai tarziu, a preferat diplomatia si, dupa ce a fost consul la marsilia si consilier la ambasada din paris, a fost numit in 2005 ambasador in maroc. un prieten bun, cu eleganta si simtul umorului.

spre extazul lui fred si marko, bazil a aparut intr-o limuzina mercedes neagra cu sofer si ne-a condus la resedinta ambasadorului, intr-un cartier de vis, pe ale carui strazi aveai acces doar dupa ce treceai de o bariera pazita cu mitraliere, cu aprobarea unui ofiter inarmat pana-n dinti. locuiau intr-o casa frumoasa in stil arab, cu o piscina inconjurata de o mica gradina in spate. mobila simpla, un pic prea moderna, dupa gustul meu. mai ales dupa ce vazusem niste piese de mobilier traditional berber din lemn pe drum !

pana cand eu mi-am intocmit lista obiectelor din bagajele pierdute in reclamatia catre alitalia si am transmis-o prin fax, bazil a stat la povesti cu marko si fred. am trimis mesaje prin mail unor prieteni, rugandu-i sa-mi blocheze cardul si cartele telefonica. nicoleta, sotia lui bazil, super simpatica si amabila ca intotdeauna, ne-a pregatit un pranz sofisticat, de parca eram regii desertului. l-am felicitat pe bazil pentru norocul de a sta intr-o tara atat de frumoasa, insa s-a plans ca avea mult de lucru. i-ar fi placut sa ne arate putin orasul, dar noua ne luceau ochii dupa locuri mai salbatice, asa ca l-a rugat pe soferul lui sa ne conduca la un bazar, de unde voiam sa-mi cumpar haine, in locul celor pierdute de alitalia. pe drum, acesta a oprit sa vizitam tour hassan, un minaret straniu din piatra rosie, inconjurat de coloanele celei mai mari moschei din lume, niciodata finalizata. langa el, mausoleul lui mohammed al V-lea, un monument superb de arhitectura marocana. am prins schimbarea garzilor, niste calareti pe cai albi, cu mantii la fel de albe, turbane cu panas si sulite vechi.

bazarele marocane sunt superbe. imense, colorate, cu multa marfa de calitate. abundenta produselor te incurca si noi nu puteam sa ne pierdem prea mult timp. mi-am gasit imediat un rucsac si niste slapi din piele, lucrati manual, o djellaba verde cu gluga, dintr-un material rezistent la vant si o caciulita. am completat cu niste pantaloni din doc, tricouri si – desigur – un pix si-un carnetel. n-am reusit sa-mi gasesc sac de dormit si asta m-a cam enervat, insa incepea sa se insereze si voiam sa ajungem macar pana la mohammedia, la vreo suta de kilometri. soferul lui bazil ne-a condus la iesirea din oras si am plecat mai departe.

in continuare, soseaua era foarte buna si am ajuns intr-o ora. ne-am gasit cazare la “el ennasr“, un hotel modest, dar curat si ne-am dus sa mancam intr-un restaurant galagios de pe malul oceanului. localnicii care stateau la mesele de lemn nu-si dezlipeau privirea de la televizorul pe care se vedea extrem de prost transmisia unui meci din campionatul francez. pana si chelnerii erau mai interesati de fotbal decat de clienti, insa asteptarea a meritat. peste, creveti si fructe de mare, gatite dupa traditia locului. o minunatie ! nu va mai spun pretul, ca o sa ma urati o viata !

ne-am culcat devreme. a doua zi voiam sa ajungem la essaouira, unde trebuia sa ne intalnim cu restul echipei.

Share

america 1991 (1)

by

in toamna anului 1991, am fost 3 luni in statele unite, ca visiting fellow al national forum foundation din washington dc, care intre timp s-a transformat in freedom house. de-a lungul anilor, multi romani au beneficiat de acest program, astfel incat fundatia s-a hotarat sa scriem o carte despre experienta noastra acolo. ca tot romanul, am ratat toate dead-line-urile, desi am inceput sa scriu cate ceva. asa ca am sa postez aici povestile mele americane.

pentru mine, a fost una dintre experientele magice pe care le traiesti de-a lungul vietii. in primavara lui 1991, la un workshop organizat la timisoara, unde eram eu un tanar jurnalist de perspectiva la un ziar local, m-am intalnit cu niste cehi care scoteau pe atunci o revista politico-civico-etc, un fel de “dilema”. la o bere, a venit vorba de niste burse in america si, pentru ca nu mai stiau pe cine sa propuna, m-au intrebat pe mine daca n-am chef sa merg. mi-au dat pe loc sa completez un formular si, dupa vreo 2 luni, am fost invitat la budapesta, unde am stat de vorba intr-un salon luxos de la “hilton” cu o americanca si i-am povestit ce fac si ce mi-ar placea sa vad in state si gata. asa am aflat ca si prietenul meu, vasile popovici (bazil) voia sa mearga in internship-ul asta, pe politica. pentru ca erau trei variante: politica, jurnalism si afaceri. am fost acceptat pe locul cedat de cehi, asa ca am fost 3 romani, in loc de 2, in acea serie.

la ambasada americana, m-au chemat sa-mi dea viza si biletele, de pe o zi pe alta si iata-ma in prima mea cursa importanta cu avionul. mai zburasem pana atunci prin romania, mai fusesem 10 zile in viena si prin alpii austrieci in ’90, de o mie de ori la sarbi, inclusiv in razboiul din slovenia, pe la unguri de cateva ori si prin republica moldova.

drumul spre tara tuturor posibilitatilor

dupa o escala la frankfurt, am luat o cursa delta spre new york. imi amintesc si acum cu mare placere cand mi-am ales locul de fumatori, in ultimele randuri din spatele avionului. dupa doua ore de zbor, locul meu era printre cele mai ravnite si ajungeai sa te imprietenesti cu o gramada dintre pasagerii care te rugau sa schimbi cu ei locul cinci minute, sa traga si ei o tigara. plus iubitele, sotiile, copiii sau, pur si simplu, vecinii de scaun. in avion, primeai sa completezi un formular pe o bucatica de hartie, mergeai cu ea la vama, niste politisti joviali se uitau scurt la tine si… “welcome to america !”

umblai pana te plictiseai prin “j.f.k.” ca sa gasesti terminalul spre washington dc, iar cand aterizai acolo si paseai direct pe pista, intr-o seara de inceput de septembrie, ti se taia respiratia instantaneu. si nu de emotie, ci din cauza aerului fierbinte si irespirabil, imbacsit de miros de gaz de esapament, care m-a facut sa ma doara capul vreo doua zile. bineinteles ca mie, lui bazil si lui ion bogdan lefter (al treilea roman din grup)  ne pierdusera bagajele, asa ca, in afara de cazarea in apartamentele noastre, am primit bonus si o tura prin oras, sa ne luam sapun, pasta de dinti si periute, pana a doua zi dimineata, cand ne-am gasit bagajele aliniate in fata usii, de era sa-si rupa gatul estonianul care statea cu noi in apartament, cand a iesit sa-si cumpere tigari.

cazarea

stateam in pentagon city, langa pentagon, intr-o zona moderna, in care erau numai cladiri de apartamente cu zeci de etaje si doua mall-uri. unul pe verticala si unul subteran, pe sub tot cartierul. ambele extrem de spectaculoase. locuiam la etajul 40 si ceva, intr-un apartament cu doua dormitoare de doua paturi, doua bai, masina de spalat si uscator electric, un living imens cu televizor si o bucatarie la fel de mare, utilata perfect. la inceput, pana nu s-au certat pentru nu stiu ce teme filosofice sau politice, eu stateam in camera cu un estonian, venit pe partea de afaceri, iar bazil cu bogdan lefter. apoi am stat eu cu bogdan. estonianul, cu nas pentru afaceri, a aflat imediat cum putem avea, cu cativa dolari pe luna, abonament la cable tv. plus ca nu comenta daca noaptea adormeam cu radioul in surdina, fixat pe un post de jazz, iar dimineata ne pregateam de plecare pe un post de muzica alternativa. si nici cand radeam de el ca decupa tot felul de bonuri din ziare si venea cu tone de prospecte si idei de afaceri din intalnirile lui. fiindca toti se culcau devreme, noaptea puteam sa ma uit linistit la ce filme aveam chef, iar, pana a inceput scoala, cand erau obligati s-o goleasca, am apucat sa inot de cateva ori in piscina buildingului nostru.


bani de buzunar

pe vremea aceea, participantii la internship primeau 20 de dolari pe zi, o data la doua saptamani, prin cate un cec pe care il incasam de la o banca. pai, in 1991, cu banii aia plus vreo 2-300 castigati pentru niste articole scrise in ziarele americane, am mancat ce mi-a poftit inima, mi-am permis sa fumez un pachet de marlboro rosu pe zi, care aveau aroma ACEEA pe atunci, sa merg la toate filmele, petrecerile si concertele care m-au interesat, sa ma duc doua week-end-uri lungi la new york si unul la boston, sa-mi iau, in afara de perechea de blugi levi’s 501 din prima zi, inca nu stiu cate toale si sa ma intorc si cu un sac de tip military si o valiza pline cu carti si casete. si, desigur, cu o bricheta zippo de 10 dolari si o pereche de ochelari ray-ban de 50 de dolari.

initierea

lucru misto la programul asta sunt cele doua saptamani de initiere, in care treci zilnic pe la cele mai importante institutii ale statului si toti incearca sa-ti explice de ce e important ce fac ei acolo. oricum, iti faci o gramada de cunostinte pe care, daca vrei, le folosesti oricand. pentru ca asta e rostul acestor intalniri si una din caracteristicile societatii americane: totul functioneaza pe baza de relatii. eu m-am imprietenit cu un tip tare de la cea mai importanta confederatie sindicala, care mi-a povestit cum o sa-si faca unii in romania, in viitorul apropiat, niste confederatii sindicale ai caror sefi o sa intre in afaceri si in politica si o sa se umple de bani. am fost cu el la vreo 200 de mile de washington dc, sa-mi arate un ziar local facut cu tehnologie de ultima generatie si, la intoarcere, ne-am oprit intr-o minunata padure de artari, unde a descuiat lacatul de pe o poarta de lemn si i-am vizitat mama. femeia era bolnava de alzheimer si locuia intr-o cabana de lemn in mijlocul padurii, ingrijita de o asistenta care locuia in apropiere. cred ca a fost una din cele mai stranii intamplari americane traite de mine. a intrat mai intai prietenul meu, ca nu cumva femeia sa fie dezbracata, apoi m-a prezentat pe mine care, brusc, am devenit unul din cele mai interesante personaje din mintea ei.

boala o facea sa traiasca intr-o realitate paralela, care se intersecta uneori cu lumea reala. insa nu reuseam sa intelegem intotdeauna, nici ea, nici noi, acelasi lucru din aceleasi momente. toata casa era vraiste, pentru ca incepea, de exemplu, sa se imbrace si, la jumatatea gestului, ii venea ideea sa faca altceva, apoi altceva si asa mai departe, actiuni pe care nu le finaliza, neaparat, intotdeauna. oricum, pe mine m-a luat la plimbare prin casa si – trecand pe langa piscine acoperita cu o plasa cu ochiuri mici, pe care puteai pasi linistit – pe aleile acoperite cu frunze uscate din padurea de artari. si s-a bucurat ca ne-am revazut dupa atata vreme si mi-a reamintit toate intamplarile de acum 30 de ani pe care le-am “petrecut” impreuna. de cate ori ne iesea in cale prietenul meu, facea o fata mirata si intreba: “dar tu cine esti ?”. el mai ofta o data si repeta, pentru a nu stiu cata oara: “sunt john, mama. fiul tau !” “aaaaaa ! jooooohn ! ce mai faci ?” pentru ca sa-l uite peste 30 de secunde si sa continue discutia cu mine sau sa plece sa faca ceva doar de ea stiut.


new york

cand s-a auzit in redactia the washington times ca vreau sa-mi vizitez o prietena care locuieste la new york, am devenit, brusc, o mica vedeta. nu am reusit sa inteleg ce i-a entuziasmat asa si de ce simteau toti sa-mi dea sfaturi sau ponturi. amuzant era ca toata lumea imi spunea sa am grija, ca-i cam periculos. si, tot la sfatul lor, am ales cea mai ieftina varianta: 50 de dolari cu autobuzul de noapte, in vreo sase ore. a fost frumos pentru ca intri in new york prin tunelul holland si iesi intr-o autogara din mijlocul manhattan-ului. frumusetea new york-ului este ca e exact asa cum ti l-ai inchipuit si cum il stii din filme. chiar si mirosul orasului este cel pe care ti l-ai inchipuit. cersetorii, aglomeratia, taxiurile galbene, structura de retea a strazilor, lumina aparte de pe strazile cu zgarie-nori, central park, totul.

desigur ca-ti vei aminti de avertismentele prietenilor americani cand vei vedea, la al treilea colt, cativa politisti care inconjoara un perimetru cu o banda galben cu negru pe care scrie “POLICE ! DO NOT CROSS !”, in mijlocul caruia zace un tip, intr-o balta de sange. nu ai timp sa casti gura, pentru ca alti politisti te roaga sa pleci, dupa ce te-au intrebat daca nu cumva ai fost martor la crima. m-am plimbat o zi intreaga pe strazi, descoperind bucati din new york-ul din mintea mea. de la ACELE alei din central park la times square, de la china town (care mi s-a parut banal si plicticos) la un mic cartier din bronx, pe strazile caruia patrulau tinerii din zona, inscrisi intr-o asociatie sportive sponsorizata de cei ce locuiau acolo.


n-am fost curios sa merg pana la statuia libertatii, insa am urcat in turnurile gemene, pe gratis, pentru ca, la unul din ultimele etaje, era o firma de arhitectura in care lucrau multi romani. cea mai stranie senzatie era ca turnurile se miscau usor, in bataia vantului. cica numai asa, mladioase, ar putea rezista la curentii de aer de la inaltimea aia. am fost singurul din grupul in care ma aflam la un moment dat am platit 20 de dolari intrare + 10 – consumatie obligatorie, ca sa vad, timp de doua ore, concertul unui quartet de jazz in care canta ron carter la contrabas. am baut bere in mcsorley’s, cel mai vechi pub din new york, la mese inguste de lemn, cu talas pe jos si cu usa toaletei pentru femei mascata (si marcata) in asa fel, incat toate cele care veneau prima oara deschideau usa pisoarului de la “barbati”, spre rasetele intregii asistente. am dormit in demisolul unei cladiri din bronx, unde locuia dan dandes, un timisorean de vreo 20 de ani, fugit in lume de vreo doi ani si ajuns in sua, de unde s-a intors mai tarziu in romania cu o diploma de law school si apoi n-am mai auzit de el. pe care-l cunosteam, nu atat din liceu, cat din faptul ca era prieten cu un tip ce se casatorise cu o fata pe care o iubeam in adolescenta. asta ca sa intelegeti ce mica e lumea !

nu stiu altii cum sunt, dar mie mi s-a intamplat intotdeauna, oriunde m-as fi aflat pe planeta asta, sa intalnesc un om de care sa ma lege, cumva, niste amintiri comune. am fost dupa miezul noptii intr-un club de jazz fantastic, in care reuseai sa vezi oamenii din jurul tau, desi nu exista nici o lumina aparenta, cu o muzica incredibil de bine pusa in valoare de boxe, cu o fata de care ma indragostisem si care m-a plimbat prin central park o zi intrega. am fost la slujba duminica, intr-o biserica romaneasca, unde, la sfarsit, m-au pus sa le povestesc ce mai e prin romania si m-au tot intrebat tampenii, dupa care niste ziaristi care nu stiu ce aveau cu vladimir tismaneanu si dorin tudoran mi-au pus in gura chestii nasoale despre ei. de s-au suparat oamenii pe mine si au tinut ani de zile supararea, fara macar sa stiu de ce. m-am plimbat prin redactia the new york times, pentru ca l-am sunat pe un jurnalist de la ei, care fusese la welcome party, la washington dc si care se oferise sa-mi fie ghid, daca trec prin new york. chestie care – am remarcat ! – intotdeauna functiona in america: daca-ti da cartea de vizita si ti-a zis sa-l suni, inseamna ca poti s-o faci si de obicei isi indeplineste promisiunea.

patricia

patricia era o tipa de vreo 23 de ani, pe care o cunoscusem in timisoara. nu mai tin minte cum ajunsese si ea in state, dar locuia cu un polonez cu drept de sedere, intr-un cartier hispanic de la capatul bronx-ului. se mutasera de cateva luni acolo si, la putina vreme, in cladirea cu 5-6 etaje in care locuiau incepuse sa miroasa pe casa scarilor. au banuit ca s-a dat cu insecticid si au plecat intr-un week-end la mare, dar cand s-au intors, in fata blocului era plin de masini de politie si care de televiziune, iar o gramada de reporterite isterice incercau sa smulga de la ea care-i sentimentul de a fi una din putinele femei albe ramase in viata in aceasta casa. mirosul era de la alta femeie, pe care unul o omorase, o transase si incepuse sa arunce din ea, dar nu destul de repede, asa ca l-au gasit.

era genul de zona in care, in ziua urmatoare, n-au mai apucat sa duca masina inapoi la centrul de inchirieri, pentru ca le-o furase cineva din fata blocului. intr-un bloc din apropiere, un tip obisnuia sa asculte salsa foarte tare. isi castigase acest drept pentru ca, intr-o zi, un vecin, dupa ce si-a parcat masina, a indraznit sa-i strige s-o dea mai incet. raspunsul a fost ca ala a coborat cu o canistra, a turnat-o pe masina vecinului, i-a dat foc si a urcat inapoi in apartament, unde a dat si mai tare. desigur, in trecere, a trantit si un picior in usa nefericitului. iar masina facuta scrum a ramas acolo, semn al acestui drept castigat.

cu toate acestea, zona era frumoasa, vis-à-vis de un parc imens cu multi copaci, in care in unele nopti din week-end se mai auzeau impuscaturi si mai puteai vedea reflectoarele elicopterelor de politie survoland zona. cand cumparai un pachet de tigari, vanzatoarea se uita la tine nedumerita si spunea ceva in spaniola, din care pricepeai ca n-a inteles ce vrei si aratai cu degetul, pronuntand raspicat: “marlboro”. si tot era greu. in statiile de metrou, care in aceasta parte din bronx e aerian, erau desenate careuri cu vopsea alba, unde citeai anunturi ca poti sta linistit, ca politia vegheaza, prin niste camere de supraveghere in care nu aveai nici o incredere. cu putina imaginatie, te treceau fiori dupa anunturile alea. mai reci decat ai unui eventual pericol, de care habar n-ai fi avut. oricum, nu mi s-a intamplat nimic in cele doua zile cat am stat la patricia.


nici macar in noaptea in care m-am intors din greenwich village, de la o tipa pe care am intalnit-o la centrul cultural polonez, unde ma dusese patricia si iubitul ei. fata, dupa ce am colindat printr-un pub, un club de dancing si cel mai frumos club de jazz pe care l-am vazut vreodata (si am vazut cateva !) m-a dus la ea, sa-mi arate niste fotografii de arta. dupa cateva ore, mi-a zis ca-s nebun ca vreau sa ma intorc cu metroul si mi-a chemat un taxi, cu care am mers vreo ora si am platit vreo 20 de dolari pana la patricia acasa.

primul gand, cand m-a lasat in fata blocului, a fost intrebarea daca nu cumva si-a batut joc de mine si m-a dus in alta parte. pentru ca, spre deosebire de ziua, zona era foarte animata. plin de tineri dubiosi peste tot. inclusive vreo 15, tolaniti pe bancile din fata intrarii, care isi dadea coate, cand am trecut prin fatal or si am intrat in holul blocului. unde era interfonul. dar patricia, asa cum ma asteptam, de altfel, dormea bustean si nu auzea bazaitul interfonului, desi vorbisem cu ea inainte de a urca in taxi si ii atrasesem atentia sa nu adoarma pana ajung. cand devenisem suficient de paranoic sa-mi imaginez ca baietii de afara tocmai mi-au pus gand rau si trageau la sorti cine sa fie executantul, a aparut un tip cu fata de asiatic, caruia i-am raspuns la salut si care m-a poftit inauntru, dupa ce a descuiat usa. in lift, m-am simtit penibil ca nu prea intelegeam ce a mai mormait ala catre mine, dar trebuia sa fiu politicos, ca ma scapase de pericol. noroc ca patricia a auzit soneria de la usa.

Share