Feed on
Posts
Comments

23 decembrie 1989

adormisem spre dimineata, cu ochii in televizor si cu zgomotul impuscaturilor de afara in urechi. cand m-am trezit, am plecat impreuna cu liviu butoi, spre centru. fuck ! pe unde mergeam, trageau unii dupa noi. dinspre cladirea postei, dinspre hotelul continental, dinspre hotelul partidului… abia am ajuns, furisandu-ne pe langa ziduri, pana in piata libertatii. ciudat era ca, desi se auzeau zgomotul rafaleleor, nu ricosau gloante in jurul nostru, dar am realizat asta abia mai tarziu, cand ne-am rememorat acele momente.

in piata libertatii, ne-am dus la garnizoana timisoarei, cu livretele militare in maini, sa ne oferim sa aparam Revolutia. militarii ne-au multumit, dar au refuzat sa ne dea arme si ne-au trimis acasa, spunand ca se descurca. cat am stat in fata portii, trageau unii de pe acoperisurile cladirilor din piata si cativa soldati se tarau spre intrarile vechi ca sa anihileze cuiburile de teroristi. cateva minute mai tarziu, ii vedeam facand semne din luminatoarele acoperisurilor, in timp ce gloantele camarazilor le vajaiau pe la urechi. pana sa plecam, mai multi demnitari comunisti ai judetului au fost adusi la garnizoana si pareau usurati ca ajung acolo si nu sunt lasati prada furiei multimii care ii cauta pe acasa.

piata opereidin timisoara, aparata de tancurile armatei in 23 decembrie 1989

ne-am dus pana la parintii lui liviu butoi, care locuiau deasupra frizeriei de pe bd.republicii. ne-au spus ca s-a tras si din podul cladirii lor si am urcat sa verificam. intr-un fel de mansarda improvizata chiar in pod, locuia “vampirul“, un prieten de-al nostru a carui porecla venea din infatisarea scheletica pe care o avea. stresat de tirurile de peste noapte, acesta se refugiase in vecini. cu niste lanterne chioare, am bajbait prin podul cladirii vreo jumatate de ora, cu grija sa nu ne omoare nici eventualii teroristi, nici soldatii nostri din piata operei, care ne-ar fi putut observa si confunda foarte usor. n-am gasit nimic.

am plecat spre cartierul “intre vii”, la familia timoceanu, unde ne-am reunit toti prietenii. am ajuns cu greu, pentru ca toata lumea tragea dupa mine. dinspre posta nu imi era frica, pentru ca m-am prins repede ca nu era ceva in regula, fiindca nu ricosau gloante in apropierea mea. problema a fost cand m-am apropiat de gara de est, unde erau soldati care ripostau unor tiruri din directia depozitelor de dincolo de liniile de tren, de pe strada ialomita, care trageau in tot ce misca.

am ramas cu prietenii mei la familia timoceanu mai multe zile si nopti si am trait impreuna emotiile induse de televiziunea romana libera. prinderea lui ceausescu, procesul sumar, executia si toata nebunia pe care multi o cunoasteti. culmea era ca, desi eram intr-o zona fara nici un interes strategic, de undeva, din casele din apropiere, toata noaptea tragea cineva. am sunat la garnizoana si au trimis niste soldati care s-au invartit degeaba prin zona intr-o dupa-amiaza. desigur, imediat ce au plecat, impuscaturile au inceput din nou. au incetat subit, odata cu executia cuplului ceausescu si nimeni n-a dezlegat vreodata enigma tragatorilor.

am trecut in acea perioada prin o gramada de peripetii. casuta prietenilor mei era ascunsa in dosul unei vile in constructie, locuita doar la parter si etajul al doilea de verisorii lor. era sa-l omoram pe unchiul lui gabi, care facuse o gluma sinistra, zgaltaind usa de la intrare, spre disperarea fetelor lui, care ne cerusera ajutorul. eu si inca un prieten am pus mana pe cate un topor si am deschis usa, gata sa-l nimicim pe “teroristul” care radea in hohote de spaima noastra. ne-am preparat sticle incendiare si am luat la verificat podurile tuturor caselor din cartier, pentru a-l descoperi pe misteriosul tragator care ne aliena noptile. degeaba !

catalin, baiatul cel mic al familiei timoceanu, a venit acasa abia prin 24 seara. pazise pana atunci, impreuna cu o brigada de revolutionari, intersectia de langa antenele de radio din apropierea cimitirului din calea lipovei. era necajit ca-l ratase pe un ofiter de militie, celebru in timisoara pentru abuzurile lui. acesta nu oprise masina la baricada lor si incercase sa fuga pe bulevardul circumvalatiunii, insa revolutionarii de la baricada de langa fabrica de lapte i-au plasat o sticla incendiara in parbriz si a murit lovind cu masina un stalp. scheletul carbonizat al daciei cu un drapel infipt in bord a zacut multe zile in locul ala. pe masina au scris cu spray numele jigodiei omorate acolo.

ca si cand nebunia de la televiziunea libera nu ar fi fost de ajuns, din noaptea de 22 decembrie incepuse sa emita prima televiziune privata din romania: tvt’89. emiteau dupa miezul noptii si difuzau casete filmate in ultimele zile si reportaje infantile, in care ne aratau cate sticle de whisky avea in casa nu mai stiu ce stab comunist. noi ne prapadeam de ras, pentru ca aveam iubite din lumea buna din oras, ale caror familii erau mult mai instarite decat ce ne aratau ei la televizor. ca sa nu mai vorbim de prostul gust din vilele celor pusi la stalpul infamiei de cei care invatau din mers notiunile de baza ale jurnalisticii. aparuse “luptatorul banatean“, ziarul comunist cu nume schimbat, plin de tampenii si dezinformari, de reportaje sfasietoare si povesti din zilele trecute, de mesaje ale frontului democratic roman, ale frontului salvarii nationale, ale armatei… abia apucam sa mai trec pe acasa cinci minute, sa-mi schimb hainele si s-o linistesc pe maica-mea, care nu mai spera sa ma vada viu, stiind cat de nebun eram.

viorel si mariana timoceanu, care au fost dintotdeauna pentru toata gasca noastra ca o a doua familie, au avut grija de noi pana dupa anul nou, cand nebunia s-a mai domolit. provenind din familii de fosti detinuti politici, cu adanci convingeri democratice, ne-au educat de-a lungul anilor atat de frumos incat nu a fost nevoie de prea multa vreme ca sa intelegem singuri mascarada in care se transformase Revolutia noastra. iliescu ne lamurise inca de la inceput ca nu era decat un comunist rasuflat, a carui perestroika nu mai putea fi aplicata, deoarece murisera prea multi oameni si ne doream ceva mai mult decat un comunism cu fata umana. frontul democratic roman, infiintat la timisoara in 21 decembrie 1989, se topise in fsn. jocurile se faceau la bucuresti. timisoara mai era pomenita doar la parastasele de 40 de zile ale celor morti in decembrie. strazile erau pline de tarabe de unde cumparai mormane de ziare locale sau centrale. in scurta vreme a inceput exodul spre iugoslavia, in care puteai vinde de 10 ori mai scump orice cratita sau prosop de bucatarie gaseai prin jalnicele noastre magazine.

un singur lucru nu se va mai schimba niciodata si va fi transmis din generatie in generatie: spiritul timisoarei. l-am invatat uniti impotriva gloantelor unui regim dictatorial, ne-a intrat in sange in acele zile in care am asteptat romania sa se ridice alaturi de noi si ni s-a cristalizat definitiv cand am invins.

Share